Monday, September 18, 2017

DESPRE PLECAREA DIN ACEASTĂ VIAȚĂ

DESPRE PLECAREA DIN ACEASTĂ VIAȚĂ
- Ora plecãrii: În fiecare minut din cele 24 de ore.
- Biletele se elibereazã pentru cer dar se plãtesc pe pãmânt.
- Prețul biletului se plãteste cu multa dragoste, răbdare lupte și jertfe.

- Copiii mici nu plãtesc bilet deoarece cãlãtoresc în brațele maicii Biserica.
- Biletul este personal și nu poate fi transferat alcuiva.
- Pasagerii cãlãtoresc fãrã bagaje, îngerii le-au transportat mai înainte la destinatie.
- Bilet cu întoarcere nu se elibereazã.
- Banii nu se transportã deoarece cãlãtorii îi au depuși în banca din ceruri. - Chitanțele se gãsesc în mãinile sãracilor
- Rezervarea nu este necesarã.
- Numele cãlãtorilor sunt cunoscute de conducãtorul trenului.
- Nu se trimite fiecãrui pasager înștiințare despre ora plecãrii.
- De aceea trebuie ca toți sã fim totdeauna pregãtiti, prin pocãintã, spovedanie și Sfãnta Împãrtãșanie pentru cãlãtoria spre veșnicie.

Saturday, September 16, 2017

Sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi ur­meze Mie.



Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul, il va pierde; iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. (Marcu 8, 35)

Aceste cuvinte ale lui Hristos, cuvinte de o mare profunzime, pot trezi la multi dintre voi nedumerire. Cum spune Domnul ca daca vrei sa-ti mantuiesti sufletul trebuie sa-l pierzi? Cum vine asta? Doar noi tindem sa ne mantuim sufletul, iar Domnul spune ca daca vom dori aceasta il vom pierde. Prin urmare ca sa-ti mantuiesti sufletul, trebuie sa-l pierzi, sa-l pierzi de dragul Domnului Iisus Hristos insusi si pentru Evanghelie. Ce inseamna aceasta? Cum sa intelegem aceasta?

Desigur, nu poate fi nimic contradictoriu in cuvintele lui Hristos. Trebuie sa le intelegem corect. Iata ce raspuns ne da Domnul la aceasta nedumerire:

Oricine vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi ur­meze Mie.

Daca vom implini aceasta, atunci ne vom mantui sufletul.

Ce ne trebuie ca sa putem implini aceste cuvinte ale lui Hristos? Trebuie sa ne lepadam de noi insine, sa ne luam crucea si sa mergem dupa Domnul Iisus Hristos. Deci trebuie sa ne gandim cum sa implinim aceste trei conditii puse de Domnul.

Ce inseamna sa te lepezi de sine?

Lepadarea de sine inseamna sa renuntam la propria intelegere a cailor vietii, sa renuntam la ceea ce ravnim, dupa voia inimii noastre. Inseamna sa lepadam complet acea cale a vietii pe care ne-am trasat-o singuri, inseamna sa renuntam in intregime la voia proprie, la ratiunea proprie. Este ceva strain aceasta, irealizabil? Sigur ca nu! Voi stiti ca atunci cand ucenicul invata meserie, el trebuie sa se conduca in intregime dupa indrumarile mesterului, trebuie sa se supuna intocmai mesterului; sa implineasca toate indrumarile lui si sa lucreze asa cum spune mesterul. Ucenicul nu indrazneste sa invete ceva singur, sa se abata de la indrumarile mesterului. Cand omul ia hotararea sa mearga pe calea monahismului si vine in manastire, prima cerinta care se impune este deplina taiere a voii proprii. Lui i se da un invatator batran din randul monahilor, destul de experimentat in viata duhovniceasca, si ucenicul trebuie sa indeplineasca intocmai tot ce-i va cere batranul. El nu va indrazni sa faca nici un pas, sa savarseasca nici o fapta fara binecuvantarea batranului. Nu va indrazni sa gandeasca altfel decat gandeste batranul. Trebuie sa-si respinga in intregime voia sa si sa traiasca dupa voia indrumatorului sau. Doar asa va deveni un monah adevarat.

La razboi, voi stiti ca orice soldat este obligat sa se supuna intocmai  ordinelor conducerii superioare, dar si conducatorului inferior. El nu indrazneste sa judece si sa critice dispozitiile acelora, ci trebuie sa indeplineasca exact aceste ordine, trebuie sa fìe gata de orice, chiar si de moarte, si sa nu indrazneasca sa riposteze. Iata ce inseamna in viata obisnuita, in viata lumeasca, lepadarea de voia proprie!

O astfel de lepadare ne cere Domnul Iisus Hristos, o deplina lepadare: tot ce ni se pare de dorit, corect si rational, lepadare de toate caile inventate, trasate de noi, ale vietii si activitatii noastre. Trebuie sa lepadam neconditionat tot ceea ce gandim, ce ne dorim. Trebuie sa devenim ascultatori de Domnul Iisus Hristos, ascultatori pana la capat, ascultatori pana la moarte.

Trebuie sa ne uram sufletul nostru, fìindca Domnul Iisus Hristos, dupa cum citim in Evanghelia lui Luca, a spus:

Daca vine cineva la Mine si nu uraste chiar si sufletul sau insusi, nu poate sa fìe ucenicul Meu (Luca 14, 26)

Cum vine aceasta, de ce trebuie sa ne uram sufletul? E foarte simplu. Trebuie doar sa ne uitam bine in el, sa cautam in abisurile sufletului nostru. Si atunci vom vedea ce se petrece in acesta. Acolo, pe intuneric, misuna serpii – serpii minciunii, desfraului, lacomiei pantecelui, hotiei, chiar si ai uciderii. Toti acesti serpi misuna si sunt nenumarati. Oare noi nu uram serpii, nu-i distrugem, oare nu ne ferim de ei? Si atunci, vom iubi serpii care se cuibaresc in inima noastra? Noi trebuie sa-i uram, trebuie sa ne uram sufletul nostru daca in el misuna serpii. Si sunt putine calitati pentru care meritam dragoste si multe pentru care meritam ura. Daca veti vedea ca pe umerii vostri sta o camasa urat mirositoare, murdara, oare n-o veti calca cu picioarele? Daca omul pacatos se va uita in sufletul sau, atunci va vedea ca imbracamintea sufletului lui este asemanatoare camasii lui urat mirositoare. Si lui ii va fi dezgustator si neplacut, va uri aceasta camasa, va uri sufletul sau, care este imbracat atat de rusinos.

Vedeti ca nu este nimic straniu in aceasta cerinta a lui Hristos, ca cel ce vrea sa mearga dupa Dansul sa-si urasca sufletul.

Trebuie sa-ti urasti mandria si indoiala care ne poruncesc sa construim viata noastra, sa ne punem propriile scopuri ale vietii in prim plan.

Trebuie sa indepartam aceasta, sa rupem acest paienjenis prafuit, pe care l-am impletit, construindu-ne planurile vietii noastre. Trebuie sa rupem toate acestea, sa ne luam ramas bun de la toate. Trebuie sa uram sufletul nostru, sa lepadam voia noastra, planurile noastre de viata, ratiunea noastra, si smerit sa plecam voia sub jugul usor al lui Hristos.

Sa-I intindem Domnului Iisus Hristos mana care freamata si Il cheama:
“Doamne! Nu voi merge pe calea proprie, voi merge dupa Tine, condu-ma Tu!”
Numai atunci va fi posibila pentru noi urmarea lui Hristos. Si atunci nu va mai parea nimic straniu in aceste cuvinte ale lui Hristos. Daca Domnul ne duce unde Insusi a mers, daca Domnul cere de la noi sa ne luam crucea, si sa mergem dupa El, unde vom merge oare?

Daca ne este incredintata crucea atunci sigur nu vom merge la veselie, nu la sarbatoare, ci vom merge acolo unde trebuie sa mearga cei care isi duc crucea. Trebuie sa mergem pe Golgota, urmandu-l pe Iisus Hristos pana la capat, trebuie sa mergem dupa El chiar si pana la moarte.

Ce fel de moarte cere de la noi Domnul Iisus Hristos? Oare moarte fizica, pe cruce, pe care El singur a rabdat-o? Nu, nu aceasta moarte o cere El de la noi. El cere altceva. Cere ca noi sa fim ascultatori , smeriti cu desavarsire, ca sa-l urmam  pe El, Care s-a micsorat pe Sine Insusi:

Care, Dumnezeu fiind in chip n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte – si inca moarte pe cruce (Filipeni2, 6-8).

Cum El a fost ascultator Tatalui Sau, asa si noi trebuie sa-I fim ascultatori pana la capat. El ne duce la moarte, insa nu la una de care ar trebui sa ne temem. El cere de la noi sa indeplinim cuvintele lui Pavel:

Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele (Galateni 5, 24).

El cere ca trupul nostru, pacatele noastre sa le rastignim pe cruce si sa le omoram. Cere sa rastignim pe cruce pacatele noastre, asa cum El a pironit pacatele intregii lumi pe Crucea Sa. Cere ca noi sa rastignim pe omul cel vechi, care nu traieste dupa poruncile Lui. Cere ca pe omul vechi, care se afla in stapanirea diavolului, sa-l dispretuim, sa-l aruncam ca o haina veche si murdara si sa incepem o viata noua, viata unui om renascut, care merge pe calea cea dreapta.

Acest lucru il cere de la noi Hristos. Aceasta trebuie sa indeplinim, fìindca altfel, daca nu vom da la o parte toata necuratia sufletului nostru, nu vom uri aceasta necuratie, nu se poate vorbi ca inima noastra sa fìe curata, ca in ea sa  straluceasca lumina lui Hristos.

Ca sa straluceasca soarele, trebuie sa se imprastie intunericul noptii. Pentru a fi proaspat aerul in locuinta noastra, trebuie sa fìe curat.

La fel si cu sufletul nostru – daca nu ne vom lepada de toata necuratia, daca nu vom rastigni pe cruce trupul nostru, care putrezeste in pacate, cum vom putea merge dupa Hristos?

Dar trebuie sa stim ca, daca vom face aceasta fapta mare, vom avea de dat o lupta grea si lunga, fiindca omul cel vechi pe care l-am lepadat, pe care l-am rastignit pe cruce, este o fiara cumplita. Si cu cat mai mult il vom bate, cu cat mai mult il vom rastigni, cu atat mai manios el se va impotrivi. Nu ne va lasa  niciodata in pace. Si noi vom lupta cu aceasta fìara pana la sfarsitul vietii noastre.
Stim din Vietile Sfintilor ca toti au dus pana la capatul vietii o lupta neostenita cu acest om vechi, pe care l-au rastignit pe cruce. Stim ca multi ani  a suferit cumplit Cuvioasa Maria Egipteanca, dupa ce si-a parasit viata cea desfranata, plina de lux, goliciune si mangaieri si a plecat in pustie. Stim cum o chinuiau permanent imaginile vietii de mai inainte. I se aratau bucate dulci si gustoase, cu care era obisnuita, inseta dupa vinurile scumpe pe care le avea inainte, inseta dupa mangaierile dragostei si dupa stralucirea vietii in Alexandria. Se chinuia cu aceste ademeniri pe care i le cerea trupul, omul vechi, care nu voia s-o lase in pace. I-au trebuit multi ani de lupta, ca la sfarsitul vietii sa poata dobandi linistea sufletului pe care o dorea.

O astfel de lupta au dus toti sfìntii si o asemenea lupta ii revine fiecaruia dintre cei care au hotarat sa urmeze cuvintele lui Hristos – sa se lepede de sine pana la dispretuirea sufletului propriu, sa-l rastigneasca pe cruce pe omul vechi si sa mearga dupa Hristos. El va trebui sa parcurga un drum lung, spinos. Si nu trebuie sa se opreasca niciodata pe aceasta cale, fiindca a te opri in viata duhovniceasca inseamna sa te intorci inapoi, inseamna sa pierzi tot ce ai acumulat, bun si sfant. Trebuie sa te grabesti, trebuie sa mergi neclatinat, sa mergi neobosit inainte, inainte si tot inainte.

Cine a fost mai mare ca Sfantul Apostol Pavel, care a fost ridicat pana la al treilea cer si a vazut fericirea dreptilor? Cine se poate compara cu el in hotararea de a-si rastigni trupul? Cine indrazneste sa spuna ca si dansul:

Acum nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine, pentru mine toata lumea este rastignita pe cruce?

Si iata acest om mare priviti ce spune: Fratilor, eu inca nu socotesc sa fi cucerit (indreptarea), dar una fac: uitand cele ce sunt in urma mea si tinzand catre cele dinainte, alerg la tinta (Filipeni 3, 13). El tinde inainte, fiindca tinta pusa in fata lui este mare, sfanta si extrem de greu de atins. El se grabeste, fuge.  Si noi, oare, sa nu ne grabim, sa nu fugim, daca vom merge pe calea pe care a mers Apostolul Pavel si care ne-a fost aratata de Domnul Iisus Hristos?

Iata ce inseamna sa te lepezi de sine si sa mergi in urma lui Hristos!

Dar ce inseamna sa-ti iei crucea?

Domnul spune ca fiecare dintre noi trebuie sa-si ia crucea. Ce inseamna aceasta? Ce fel de cruci avem noi? Crucile sunt diferite de la om la om, fiindca Dumnezeu a pregatit pentru fiecare o cruce a sa. Este foarte important sa intelegem care este crucea noastra, pe care ne-a oferit-o Dumnezeu. E periculos sa ne inventam noi singuri cruci, cu toate ca acest lucru se intampla foarte des. Crucea vietii pamantesti este pregatita de Dumnezeu pentru fìecare dintre noi – cea a vietii de familie, a celei sociale. Si omul, chiar luand hotararea sa mearga dupa Hristos si sa-si duca crucea, chiar lepadandu-se de sine, nu va putea face nimic daca isi va inventa siesi o cruce care i se pare mai potrivita. De exemplu, cand cineva a hotarat de unul singur ca trebuie sa mearga in manastire sau in pustie si acolo sa se mantuiasca.

Aceasta cale, aceasta cruce este pregatita de Dumnezeu nu pentru multi, iar pentru cea mai mare parte a oamenilor sunt pregatite alte cruci, pe care oamenii nu sunt inclinati sa le numeasca cruci.

Ce fel de cruci sunt pregatite pentru majoritatea dintre noi? Cruci simple nu la fel cum purtau mucenicii, nu la fel ca cele pe care le duceau ascetii in pustie pana la sfarsitul vietii. Noua ne sunt pregatite alte cruci. Viata noastra, viata tuturor oamenilor este plina de amar, de tristete si suferinta si toate aceste amaraciuni, intristari si suferinte sufletesti – sociale si de familie – constituie crucea noastra. O casatorie nereusita, o alegere nereusita a profesiei, oare provoaca putine suferinte? Putin trebuie sa rabde omul care a avut un mare necaz? Boli grele, umilire, necinste, ruinarea averii, gelozia dintre soti, defaimarea – tot ce-i rau, nu este oare aceasta crucea noastra?

Anume aceasta este crucea noastra, crucea majoritatii oamenilor. Asemenea suferinte indura si sunt obligati sa duca toti oamenii, desi ei nu vor asta. Oamenii care Il urasc pe Hristos, oamenii care au respins calea lui Hristos oricum isi duc crucea suferintelor lor.
In ce consta diferenta dintre ei si crestinii care isi duc crucea? Diferenta sta in faptul ca cei din urma o poarta cu supunere, prin aceea ca nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci smerit, plecandu-si capul, poarta pana la sfarsitul vietii crucea grea, urmandu-L pe Domnul Iisus Hristos, o poarta de dragul Lui si a Evangheliei, o poarta din dragoste fierbinte fata de Hristos, pentru ca mintea  si toate dorintele lor sunt supuse invataturilor Evangheliei.

Pentru ca omul sa indeplineasca invatatura Evangheliei, pentru a merge pe calea lui Hristos, trebuie sa-si duca crucea supus si neobosit, fara s-o blesteme ci binecuvantand-o. Si atunci va indeplini porunca lui Hristos, fiindca s-a lepadat de sine, si-a luat crucea si a mers dupa Hristos, a mers pe o cale lunga, acea cale despre care Domnul Iisus Hristos a spus ca este ingusta, plina de spini dar care duce in Imparatia cerurilor.

Iar noi toti vrem ca si calea vietii acesta sa fie larga, neteda, fara spini, mizerie, pietre si intepaturi, ca ea sa fie presarata cu flori. Domnul ne arata o alta cale – calea suferintelor. Trebuie sa stim ca pe e aceasta, oricat de grea ar fi, daca ne vom indrepta din toata inima spre El, El Insusi ne va ajuta minunat. Ne va sustine atunci cand vom cadea. Ne va intari, ne va incuraja si ne va mangaia. Si atunci vom intelege cuvintele Apostolului Pavel despre faptul ca necazul nostru de acum, usor si trecator, ne aduce mai presus de orice masura, slava vesnica covarsitoare (II Corinteni 4, 17). Atunci aceste suferinte ale vietii noastre scurte vor parea usoare.

Cand vom parcurge aceasta cale, care pare cumplita si grea doar la inceput, cand vom simti harul lui Dumnezeu care ne intareste pe aceasta cale, atuncicu bucurie si cu smerenie ne vom duce crucea si, mergand, vom sti ca prin aceasta ni se deschide intrarea in Imparatia cerurilor.

Iata ce inseamna sa-ti urasti sufletul, sa urasti necuratia lui, sa lepezi pe omul cel vechi pentru a-l mantui pe el, nemuritorul, care este destinat uniunii cu Dumnezeu.

Cine isi va pierde astfel sufletul, il va mantui si acela va fi cu Hristos.

Sa va invredniceasca pe voi pe toti Domnul nostru Iisus Hristos de vesnica, slavita si nesfarsita cu El, cu Tatal Lui Cel Sfant si cu toate cetele sfintilor ingeri!
Din: Sfantul Luca al Crimeei,

Thursday, September 14, 2017

Inaltarea Sfintei Cruci – Ziua Crucii.

Tradiţii şi obiceiuri
Ziua de 14 septembrie marcheaza in calendarul ortodox




Sarbatoarea aminteste de patimile si de moartea lui Iisus pe Golgota – Aflarea Crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul.
Sfanta Cruce a fost aflata din porunca Sfintei imparatese Elena, mama Sfantului Imparat Constantin cel Mare. Datorita acesteia s-au gasit pe Golgota trei cruci. Pentru a afla care a fost crucea pe care a fost rastignit Mantuitorul si care sunt crucile talharilor rastigniti odata cu El, patriarhul Macarie le-a spus sa atinga pe rand crucile de o femeie moarta. Femeia a inviat in momentul in care a fost atinsa de cea de-a treia cruce, cea pe care a fost rastignit Hristos. Crucea a fost inaltata in fata poporului de catre episcopul Macarie al Ierusali­mului, in anul 335.
In popor, sarbatoarea este considerata ziua ce vesteste sfarsitul verii si inceputul toamnei. Potrivit traditiilor, de Inaltarea Sfintei Cruci, se strang ultimele plante de leac (boz, micsunele, matraguna, navalnic) impreuna cu buchet de flori si busuioc, la biserica, pentru a fi puse in jurul crucii si a fi sfintite. Plantele astfel sfintite se pastreaza apoi in casa, la icoane sau in alte locuri ferite, fiind folosite pentru vindecarea unor boli, dar si la farmecele de dragoste.
Busuiocul sfintit de Ziua Crucii se pune in vasele de apa ale pasarilor, pentru a le feri de boli, in lautoarea fetelor, pentru a nu le cadea parul, si la stresinile caselor, pentru a le feri de rele, in special de trasnete. In Bucovina oamenii atarnau in ramurile pomilor fara de rod cruci de busuioc sfintit, crezand ca astfel vor avea parte de recolta bogata in toamna viitoare.

Sunday, September 10, 2017

Viata Sfantului Eufrosin Bucatarul


Sfantul Eufrosin Bucatarul este praznuit de Biserica Ortodoxa pe 11 septembrie.  Acesta a trait in secolul al IX-lea intr-o manastire din Palestina. Ascultarea sa ca monah era aceea de bucatar. Pentru smerenia sa si pentru dragostea pe care le manifesta in aceasta ascultare de bucatar, Dumnezeu a lucrat o minune, ingaduind ca acesta sa fie vazut in Rai de catre un alt parinte din manastire. Citim, in acest sens in Sinaxar ca, in vedenie, apropiindu-se de Eufrosin preotul, l-a intrebat: "Frate, Eufrosine, ce este aceasta? Nu cumva acesta este raiul?" Raspuns-a Eufrosin: "Asa este, parinte, raiul lui Dumnezeu este". Iarasi l-a intrebat preotul: "Dar tu cum te-ai aflat aici?" Raspunse acest bucatar, Eufrosin: "Pentru bunatatea cea mare a lui Dumnezeu sunt salasluit ca sa locuiesc aici, pentru ca locasul alesilor lui Dumnezeu este acesta". Si a zis preotul: "Nu cumva ai vreo stapanire peste frumusetile acestea?" Si a zis Eufrosin: "Pe cat pot, pe atata dau dintr-acestea pe care le vezi". Zis-a lui preotul: "Oare poti sa-mi dai mie ceva dintr-acestea?" Si i-a grait Eufrosin: "Cele ce poftesti, ia-le cu darul Dumnezeului meu". Atunci preotul a aratat cu mana spre mere si luand Eufrosin trei mere, le-a pus in basmaua preotului, zicandu-i: "Primeste cele ce ai cerut si te indulceste".

Incetand vedenia si venindu-si in fire, acel parinte a gasit merele pe care i le oferise Sfantul Eufrosin. A mers apoi la biserica unde l-a aflat pe Eufrosin in obste, la slujba. Apropiindu-se de el, l-a jurat ca sa-i arate lui unde a fost in noaptea aceasta, iar el a zis: "Iarta-ma parinte, ca acolo am fost in noaptea aceasta, unde m-ai vazut pe mine". Si i-a zis preotul: "Pentru aceasta cu juramant inainte te-am apucat, spre aratarea dumnezeiestilor mariri, ca sa nu indraznesti a spune adevarul". Atunci Eufrosin, a zis: "Tu, parinte ai cerut de la Domnul ca sa-ti arate tie in chip vazut rasplatirile alesilor lui. Deci, a vrut Domnul ca sa instiinteze pe cuviosia ta prin mine, neinvatatul si nevrednicul, si m-ai aflat in raiul acela al lui, Dumnezeului meu". Apoi l-a intrebat preotul: "Si ce mi-ai dat mie parinte, in rai, cand am cerut de la tine?" Raspuns-a Eufrosin: "Ti-am dat tie acele trei mere bine mirositoare, pe care le-ai pus in chilia ta pe pat. Insa iarta -ma, parinte, ca eu vierme sunt, iar nu om".

Dupa Utrenie parintele i-a luat pe ceilalti monahi si le-a aratat lor acele trei mere din rai si le-a spus cu de-amanuntul vedenia aceea. Si se umplura toti din merele acelea de negraita buna mireasma si de dulceata duhovniceasca. Cand au mers insa la bucatarie pentru a-l intalni pe Sfantul Eufrosin, acesta nu a mai fost de gasit. Fugind de slava omeneasca a hotarat sa paraseasca pentru totdeauna acea manastire.

Merele primite de la Sfantul Eufrosin, fiind impartite intre parintii din obste, au lucrat minuni tamaduind pe cei bolnavi. Citim in Sinaxar ca toti cei care au fost de fata mult s-au folosit duhovniceste din viata imbunatatita a acestui Cuvios Parinte.

Pentru faptul ca citim despre viata sa in Sinaxar si nu intr-o carte de bucate oarecare, ne dam seama ca sfantul Eufrosin nu este praznuit de veacuri in Biserica pentru ca excela in bucatarie, pentru ca era un maestru desavarsit, gatind rapid si gustos. A ramas mai ales pentru anumite "ingrediente” care lipsesc astazi din viata si din bucataria omului modern precum: ascultarea, smerenia, rugaciunea, dragostea, rabdarea etc..

Dar cel mai important "ingredient” al Sfantului Eufrosin il reprezinta constiinta faptului ca  "gatind semenilor, gatea lui Dumnezeu”. Sinaxarul subliniaza ca "la inceput, slujea fratilor la bucatarie; dar slujea nu ca oamenilor, ci ca lui Dumnezeu, cu mare smerenie si supunere, ostenindu-se in ascultare ziua si noaptea.”

Tuesday, September 5, 2017

Pomenirea Sfântului Prooroc Moise



Pomenirea Sfântului Prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu.
Sfinte Proorocule Moise, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu totul te-ai umplut de cunoştinţa cea negrăită, văzătorule de Dumnezeu, că Duhul cel Preasfânt prin înger te-a învăţat pe tine ştiinţa celor mai dinainte.

A proorocului Tău, Moise, pomenire, Doamne, prăznuind, printr-însul Te rugăm, mântuieşte sufletele noastre.
4-Septembrie

Sunday, September 3, 2017

Rugaciunea de Duminica


Ziua Duminicii imi aduce aminte de atotputernicia Ta, Stapane, cu care ai zidit lumea si Ai rascumparat pe om. Tie, deci, Iubitorule de oameni Doamne, ma inchin si-Ti multumesc foarte pentru Darurile cele mari ce Ai facut si Le faci tuturor fapturilor Tale.
Inima mi se bucura si se desfateaza cand stau si cuget cum ca numai Tu Insuti esti Dumnezeu Atotsfant, Atotintelept, Atotputernic, Necuprins, incat nici o bunatate si nici o marire nu-Ti lipseste. Tu esti Unul Dumnezeu in trei fețe: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Numai pe Tine Te cunosc Dumnezeu adevarat, Te marturisesc si Te maresc, Tie ma inchin si-Ti servesc pururea, cu toata inima si cu toata puterea.
O ! Parinte Sfinte, indura-Te de noi!
O ! binecuvantate Fiule al lui Dumnezeu, miluieste-ne de iad!
O ! Duhule sfinte, da-mi Darul si acoperamantul Tau!
Mult indurate Stapane! Rogu-Te sa uiti pacatele mele cele multe, dupa multimea indurarilor Tale. Multumesc din toata inima pentru bunatatile ce-mi trimiti in toate zilele, mai vartos insa pentru rabdarea Ta cea mare, ca nu m-ai pedepsit dupa multimea pacatelor mele, ci astepti cainta mea, ca un iertatoriu atotbun si indurat.
Doamne Iisuse Hristoase, da-mi Darul ca sa petrec bine si crestineste in aceasta saptamana si sa nu mai pacatuiesc Tie, nici cu cugetarea, nici cu cuvantul si nici cu fapta, intru marirea si onoarea Invierii Tale celei de a treia zi si a venirii Duhului Tau celui Sfant asupra Apostolilor.
Indeosebi ma rog pentru ajutorul Tau, preabunule Stapane, ca sa ma cunosc pe mine, sa ma caiesc de pacatele mele si sa ma indrept cu marturisirea; iar in ceasul mortii sa fiu aflat pregatit, cuminecat si cu inima curata, si sa fiu aflat demn de imparatia Ta cea vesnica. Amin.

Friday, September 1, 2017

Viaţa Sfântului Cuvios Simeon Stâlpnicul

Viaţa Sfântului Cuvios Simeon Stâlpnicul

În părţile Ciliciei a fost un sat care se numea Sisan. În el vieţuiau părinţii cuviosului, creştini fiind, Susotion şi Marta, cărora le-a dat Dumnezeu acest binecuvântat rod, pe care l-au numit Simeon şi, după obiceiul creştinesc, l-au spălat prin baia botezului. Deci creştea pruncul, nu atât întru învăţătura cărţii, ci mai ales în simplitatea şi în nerăutatea inimii. Însă înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu şi în cei simpli se sălăşluieşte şi pe cei neştiutori îi alege, ca să se ruşineze înţelepciunea veacului acestuia.

Când era de treisprezece ani, urmând să fie păstor al oilor cuvântătoare, păzea oile necuvântătoare ale tatălui său. Prin aceasta el s-a asemănat lui Iacob, lui Moise şi lui David, care de la păstoria oilor au venit la dumnezeieştile descoperiri. În vreme de iarnă, când oile nu se scoteau la păşune, fericitul copil mergea la biserică. Intrând cu părinţii săi într-o zi de duminică, lua aminte la cântare şi la citire, precum singur a spus mai pe urmă episcopului Teodorit. Auzind Sfânta Evanghelie fericind pe cei săraci, pe cei blânzi şi pe cei curaţi cu inima, a întrebat pe un cinstit bătrân care stătea aproape: "Ce înseamnă cuvintele ce se citesc ?". Iar acesta, fiind povăţuit de Duhul lui Dumnezeu, şi-a deschis gura şi multe ceasuri l-a învăţat, arătându-i calea duhovnicească a curăţiei şi dragostei de Dumnezeu, care duce spre desăvârşirea vieţii celei îmbunătăţite. Deci a căzut sămânţa cea bună în pământ bun, căci îndată a răsărit în el dorinţa cea râvnitoare spre Dumnezeu şi a crescut voinţa sa neschimbată spre calea cea strâmtă care duce la Dumnezeu. Astfel, şi-a pus în minte ca îndată să lase toate şi să caute pe Cel pe care l-a dorit.

Închinându-se acelui cinstit bătrân şi mulţumindu-i pentru folositoarea lui învăţătură, i-a zis: "Tu îmi eşti tată şi mamă, învăţător de lucruri bune şi povăţuitorul mântuirii mele !". Apoi a ieşit repede şi nu s-a mai întors acasă, ci s-a dus la un loc deosebit, potrivit pentru rugăciune. Acolo, fiind singur, a căzut cu faţa la pământ în chipul crucii, făcând rugăciune cu plângere către Dumnezeu, ca să-i arate calea spre mântuire. Astfel, zăcând mult la rugăciune, a adormit şi a văzut o vedenie ca aceasta: I se părea că sapă o temelie şi a auzit un glas, zicându-i: "Sapă mai adânc". Şi a săpat mai adânc. Iar când a încetat din cauza ostenelii, socotind că este destul, iar a auzit glas poruncindu-i să sape tot mai adânc, şi aşa se ostenea săpând. Dar şi a treia oară, când încetă din lucru, acelaşi glas îl trezi din nou la osteneală. Apoi i-a zis: "Încetează, este destul. Iată: acum de voieşti să zideşti, zideşte, ostenindu-te cu stăruinţă, că fără osteneală nimic nu vei putea spori"! Această vedenie s-a săvârşit cu dânsul când a pus o asemenea temelie întru smerenie, spre zidirea sa şi a altora. Căci se vedea că faptele lui cele bune întrec firea omenească.

După vedeniile acestea, sculându-se, s-a dus la o mănăstire ce era în ţara aceea unde era egumen fericitul Timotei şi, căzând la pământ, zăcea înaintea porţii fără hrană şi fără băutură, răbdând 7 zile. În ziua a 8-a, ieşind egumenul, l-a întrebat de unde este, unde merge, cum se numeşte, dacă n-a făcut ceva rău şi dacă nu fuge de mânia stăpânilor săi. Iar el a căzut la picioarele egumenului şi i-a zis cu lacrimi: "Părinte, nu sunt din cei ce au făcut ceva rău înaintea oamenilor, ci caut să slujesc lui Dumnezeu cu toată osârdia. Deci, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, şi-mi porunceşte să intru în mănăstire şi să slujesc la toţi!".

Atunci egumenul, mai înainte văzând în el dumnezeiasca chemare, l-a luat de mână şi l-a dus în mănăstire, zicând fraţilor: "Învăţaţi-l pe el obiceiul, pravila călugărească şi rânduielile noastre". Astfel, fiind primit în mănăstire, se supunea tuturor şi le slujea. A învăţat şi Psaltirea toată pe de rost în puţină vreme. Apoi s-a călugărit, având 18 ani de la naştere, şi s-a făcut călugăr iscusit. Căci îndată, fiind strâmtorare în viaţa călugărească, a ajuns la atâta înălţime duhovnicească, încât pe toţi călugării de acolo i-a întrecut; căci fraţii mâncau, unii o dată pe zi spre seară, alţii a treia zi, iar el toată săptămâna o trecea nemâncând. Părinţii lui l-au căutat pretutindeni timp de doi ani. Dar Dumnezeu, acoperindu-l, nu l-au aflat şi mult plângând pentru dânsul atât se mâhneau, încât tatăl său a murit din acea întristare. Însă el, aflând tată pe Dumnezeu, înaintea Lui s-a aruncat din tinereţe.

Petrecând fericitul în acea lavră, a mers odată la fântâna să scoată apă şi, luând de la găleată funia foarte aspră, împletită din crengi de finic, şi-a înfăşurat cu dânsa tot trupul său gol de la coapse până la grumaz, încât îi făcea răni pe trup. După zece zile a putrezit trupul său din cauza rănilor, căci se rosese carnea până la oase, şi era cuprins de viermi şi mirosea greu. Deci ziseră fraţii către egumen: "De unde ne-ai adus pe omul acesta, că nu putem să-l suferim pentru mirosul greu ce iese dintr-însul? Nimeni nu poate să stea aproape de el, iar când umblă, viermii cad din trupul lui şi aşternutul îi este plin de viermi".

Auzind acestea egumenul s-a mâhnit şi, înţelegând că sunt adevărate cele spuse, l-a întrebat pe fericitul Simeon: "Spune-mi, fiule, de unde iese mirosul acesta greu?" Iar el tăcea şi căuta în jos. Întristându-se egumenul, a poruncit să i se dezbrace cu sila haină de pe el. Şi era haina lui de păr însângerată, iar funia de finic se îngropase adânc în carnea trupului său.

Văzând egumenul acestea, s-a spăimântat şi toţi care erau acolo cu mare osteneală au putut să scoată de pe dânsul aceea. Iar el, răbdând vitejeşte, zicea: "Lăsaţi-mă pe mine ca pe un câine împuţit, că sunt vrednic de aceasta, pentru păcatele mele." Iar egumenul i-a zis: "Ai optsprezece ani, deci care sunt păcatele tale?" ŞiSimeon răspunse: "Părinte, Proorocul grăieşte: întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea (Psalm 50,6)." Auzind egumenul acestea, s-a minunat de socoteală lui, că fiind tânărul neînvăţat, avea o astfel de frică de Dumnezeu. Însă îl învăţa că să nu-şi facă o chinuire ca aceasta. Nu este de folos, zicea el, să începi ceva mai presus de putere. Destul este ucenicului să fie că dascălul său." Şi abia în multe zile a putut să se tămăduiască de acele răni.

După tămăduire, văzând egumenul şi fraţii că Simeon trăieşte ca mai înainte, obosindu-şi trupul, i-a poruncit să iasă din mănăstire, că nu cumva alţi fraţi mai neputincioşi, vrând să-i urmeze pilda, să-şi fie singuri pricinuitori de moarte. Deci, ieşind el, umbla prin pustie şi prin munţi. Apoi, aflând o fântână fără apă în care petreceau jivine şi fiare necurate, s-a aşezat acolo şi se ruga lui Dumnezeu. După o vreme, a văzut egumenul într-o noapte în vis popor mult cu arme şi cu lumânări înconjurând mănăstirea şi întrebând: "Unde este robul lui Dumnezeu, Simeon? Arătaţi-l pe el că este iubit lui Dumnezeu. Iar de nu, vă vom arde pe voi cu întreaga mănăstire, pentru că acela este mai mare decât voi şi multe minuni va face Dumnezeu printr-însul pe pământ!"

Deşteptându-se egumenul din somn, a povestit fraţilor acea vedenie înfricoşată, cum a fost într-o cercetare plină de spaimă pentru Simeon. Apoi a trimis să-l caute pretutindeni şi aflând pe nişte păstori păscând oile, i-a întrebat despre el. Şi, înştiinţându-se de la dânşii că este în acea fântână pustie, a mers cu sârguinţă acolo şi a strigat: "Aici eşti, robule al lui Dumnezeu?" Iar el a răspuns: "Lăsaţi-mă pe mine, sfinţilor părinţi, să-mi dau duhul, căci a slăbit sufletul meu, pentru că am mâniat pe Dumnezeu!" Iar ei, nevrând, l-au tras afară din fântânăşi l-au adus în mănăstire, unde s-a nevoit fericitul câtăva vreme. După aceea, ieşind în taină din mănăstire, umbla prin munţi şi prin pustie. Apoi, povăţuindu-se de duhul lui Dumnezeu, a mers la un munte care era aproape de satul ce se numea Talanissa. Acolo a aflat o chilie mică săpată în piatră, în care, închizându-se, s-a nevoit trei ani. După aceasta, aducându-şi aminte de Moise şi de Ilie, care au postit patruzeci de zile, a gândit să se ispitească pe sine cu un post ca acela.

Atunci, un duhovnic mai mare al părinţilor acelora, anume Vassos, având putere peste preoţi, umbla prin cetăţi, prin sate şi pe la biserici, ajungând şi la dânsul în satul Talanissa. Pe acela l-a rugat Simeon să-i astupe uşa chiliei timp de patruzeci de zile, nelăsându-i înăuntru nimic de mâncare. Ci acela n-a voit să facă aceasta, zicându-i: "Nu se cade omului să se ucidă pe sine cu post fără de măsură, pentru că aceasta nu este faptă bună, ci mai ales păcat." Atunci i-a zis cuviosul: "Pune-mi dar, părinte, pâine şi apă, ca, de îmi va fi nevoie, să gust şi să-mi întăresc puţin trupul cu hrană." Deci a făcut Vassos aşa, punându-i pâine şi apă înăuntru, şi, astupând uşa cu pietre, s-a dus în calea sa. Apoi trecând acele patruzeci de zile, s-a întors la cuviosul şi, dând la o parte pietrele, a deschis uşa chiliei şi l-a găsit pe Simeon la pământ, zăcând ca un mort, iar pâinea era întreagă, asemenea şi apa, precum le pusese, nici măcar atingându-se de dânsele acest postitor. Deci, luând Vassos un burete, i-a spălat şi i-a răcorit gura, împărtăşindu-l cu dumnezeieştile Taine. După aceasta, primind Simeon hrană uşoară, s-a întărit. Despre astfel de înfrânare spunea Vassos multora, spre folosul lor.

În acea strâmtă chilie de piatră petrecând Simeon trei ani, s-a suit într-un deal mai înalt al muntelui. Apoi ca să nu iasă de acolo, a luat un lanţ de fier lung de douăzeci de coţi şi cu un capăt şi-a ferecat piciorul, iar pe celălalt capăt l-a ferecat de o piatră. Aşa totdeauna căutând cu ochii spre cer, cu mintea privea spre cele mai presus de ceruri. Auzind despre dânsul fericitul Meletie, păstorul Bisericii Antiohiei, a mers şi, văzându-l aşa ferecat, a zis: "Poate omul şi fără de obezi să se stăpânească pe sine şi nu cu fierul, ci cu voia şi cu înţelegerea să se lege pe sine la un loc." Auzind aceasta, cuviosul Simeon s-a folosit şi, scoţându-şi obezile, s-a legat pe sine cu voia liberă, surpând gândurile şi toată înălţarea care se ridică deasupra înţelegerii lui Dumnezeu, ca să fie singur de voie legat al lui Iisus Hristos.

Ieşind prin toate părţile vestea despre el, se adunară la Simeon toţi, nu numai cei ce vieţuiau aproape, ci şi din părţile cele mai îndepărtate, cărora le trebuiau multe zile de cale. Unii îşi duceau la dânsul pe bolnavii lor, iar alţii cereau sănătate bolnavilor care zăceau acasă; alţii de ispite şi de necazuri erau cuprinşi şi alţii de diavoli munciţi, dar fiecare dintre ei nu se întorcea în deşert, ci primeau, unul tămăduire, altul mângâiere, altul folos, întorcându-se cu bucurie la locurile lor şi preamărind pe Dumnezeu. Căci fericitul aşa învăţa, când tămăduia pe cineva: "Preamăreşte pe Dumnezeu care te-a tămăduit şi nicidecum să nu îndrăzneşti a zice că Simeon te-a tămăduit, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău." Şi puteai să vezi la dânsul, adunându-se ca râurile de pretutindeni felurite popoare, seminţii şi limbi: ismailiteni şi perşi, armeni şi iberici, işpani, britani şi italieni. Aşa preamărea Dumnezeu pe acela care Îl preamărea pe El, căci atâta mulţime de popoare se adună şi toţi căutau să se atingă de el, cerând binecuvântare.

Supărându-se fericitul de o cinstire ca aceea şi de neodihnă, a aflat un alt chip de scăpare din gâlcevile omeneşti. A socotit să-şi zidească un stâlp şi să stea pe el, ca cei ce voiau a se atinge de dânsul să nu poată; deci a zidit stâlpul şi pe el o chiliuţă strâmtă de doi coţi, unde, suindu-se, petrecea în post şi în rugăciuni. El a devenit, astfel, întâiul stâlpnic. Şi era acel stâlp de şase coţi înălţime. Stând pe dânsul câţiva ani, i-au făcut lui oamenii altul, având înălţimea de 12 coţi. Apoi, după multă vreme, la 22 de coţi i-au ridicat înălţimea stâlpului; după aceea la 36. Aşa se suia Cuviosul spre cele cereşti, ca pe nişte trepte prin feluriţi stâlpi, multe suferind pe ei, udându-se de ploaie, arzându-se de zăduf şi îngheţând de frig. Mâncarea lui era linte muiată şi apă drept băutură. Încă i-au făcut lui oamenii şi două îngrădiri de piatră lângă stâlp.

Aşa vieţuind sfântul, auziră de el părinţii din pustie şi s-au minunat de străina lui nevoinţă, că până atunci nimeni nu-şi aflase o viaţă ca aceea, adică să stea pe stâlp. Deci, vrând ei să ispitească duhul ce era într-însul, au trimis un sol, zicând: "Pentru ce nu mergi pe calea Părinţilor, ci altă cale nouă ai aflat? Pogoară-te de pe stâlp şi urmează viaţa Părinţilor pustnici de demult!" Au mai învăţat Părinţii pustnici pe trimişi că, de s-ar arăta nesupus, şi de nu ar voi să se pogoare, apoi cu sila să-l tragă jos de pe stâlp. Iar de ar asculta şi de ar voi să se pogoare, să-l lase să stea aşa precum a început. Pentru că din aceasta, ziceau ei, se va cunoaşte că viaţa cea nouă începută de el este de la Dumnezeu, dacă se va arăta ascultător, precum s-a şi făcut.

Deci, ajungând trimişii şi spunându-i cele hotărâte de soborul sfinţilor părinţi pustnici, cuviosul îndată a păşit cu piciorul pe scară, vrând să se pogoare. Atunci trimişii îi strigară: "Nu te pogorî, sfinte părinte, ci te nevoieşte precum ai început. Acum ştim că lucrul tău cel început este de la Dumnezeu, Care să-ţi fie ajutător până la sfârşit". A mers la dânsul şi Domnin, patriarhul Antiohiei, care a fost după Sfântul Meletie, şi văzând o viaţă ca aceea s-a minunat şi, multe vorbind cu dânsul pentru folosul sufletului, a făcut acolo liturghie şi s-au împărtăşit amândoi cu dumnezeieştile Taine. Apoi s-a întors patriarhul la Antiohia, iar cuviosul mai mult se nevoia, într-armîndu-se împotriva nevăzutului vrăjmaş.

Atunci diavolul, cel ce urăşte binele, s-a prefăcut în înger luminos şi s-a arătat sfântului aproape de stâlp cu caretă şi cu cai de foc, ca şi cum s-ar fi pogorât din cer, şi îi zicea: "Ascultă, Simeoane, Dumnezeul cerului şi al pământului m-a trimis la tine, precum mă vezi cu careta şi cu caii, să te iau la cer precum pe Ilie, că vrednic eşti de o cinste ca aceasta pentru sfinţenia vieţii tale. Iată a venit ceasul tău, ca să-ţi mănânci roadele ostenelilor tale şi să primeşti cununa podoabei din mâna Domnului. Deci, vino, robule al Domnului, fără zăbavă să vezi pe Făcătorul tău şi să te închini Lui; să te vadă pe tine îngerii şi arhanghelii, cu proorocii, cu apostolii şi mucenicii care doresc să te vadă".

Acestea şi altele asemenea lor zicând diavolul, n-a cunoscut sfântul înşelăciunea vrăjmaşului. Deci, zicând: "Doamne, pe mine, păcătosul, voieşti să mă iei la cer?", a mişcat piciorul drept să păşească în caretă de foc. Apoi, întinzând şi mâna dreaptă, s-a însemnat cu Sfânta Cruce, şi, îndată, diavolul cu careta şi cu caii s-a stins, spulberându-se ca praful de vânt. Cunoscând Simeon diavoleasca înşelăciune, se căia, iar pe piciorul cu care voia să păşească în caretă lui greu l-a pedepsit, stând numai în piciorul acela un an întreg. Diavolul, nesuferind o nevoinţă ca aceea, a lovit piciorul cuviosului cu o rană cumplită şi a putrezit de pe el carnea şi curgea din rană puroi cu viermi pe stâlp spre pământ. Iar el, ca un alt Iov răbdând, punea viermii pe rană, zicând: "Mâncaţi, ceea ce Dumnezeu v-a dat vouă!"

În vremea aceea, un boier dintre saracini, pe nume Vasilic, auzind multe despre Sfântul Simeon, a venit la dânsul şi vorbind împreună, mult s-au folosit şi a crezut în Hristos. Apoi văzând un vierme căzând pe pământ, l-a luat în mâna sa şi a ieşit. Deci a trimis în urma lui cuviosul, zicând: "Pentru ce au luat cinstitele tale mâini puturosul vierme ce a căzut din putredul meu trup?" Iar Vasilic, deschizându-şi mina, a aflat un mărgăritar de mult preţ şi a zis: "Nu este acesta vierme, ci mărgăritar". Şi i-a grăit cuviosul: "După credinţa ta s-a făcut ţie"... Şi aşa saracinul, luând binecuvântare, s-a dus la locul său.

După mulţi ani maica lui, Marta, aflând despre dânsul, a venit să-l vadă şi plângea mult lângă uşă. Simeon, însă, n-a voit să se vadă cu dânsa, ci i-a trimis răspuns, zicând: "Să nu mă superi, maica mea, acum că de vom fi vrednici, în acel veac ne vom vedea!" Iar ea avea mai mult dor să-l vadă. Fericitul a trimis la dânsa iarăşi, rugând-o să aştepte puţin în tăcere. Ea, culcându-se acolo înaintea uşii ogrăzii, şi-a dat Domnului duhul ei. Şi îndată, cunoscând sfântul sfârşitul ei, a poruncit să o aducă înaintea stâlpului şi, văzând-o, s-a rugat pentru dânsa cu lacrimi. Rugându-se el, sfântul ei trup se lumina şi-i strălucea faţa, şi toţi cei ce vedeau se minunau, lăudând pe Dumnezeu, şi o îngropară înaintea stâlpului său. Şi când făcea rugăciune, o pomenea pe ea de două ori în toată ziua. După aceasta, iarăşi au schimbat credincioşii stâlpul sfântului şi i-au făcut altul de patruzeci de coţi înălţime, pe care a stat cuviosul până la fericitul său sfârşit.

Locul acela unde Cuviosul Simeon şi-a rânduit minunata sa viaţă nu avea apă aproape, ci se aducea de departe. Pentru aceasta multă mâhnire aveau oamenii ce veneau şi dobitoacele lor. Văzând cuviosul strâmtorarea ce li se făcea din neajungerea apei, s-a rugat lui Dumnezeu cu stăruinţă să le dea apă, precum oarecând lui Israil celui însetat în pustie. Pe la al zecelea ceas din zi, deodată s-a cutremurat pământul şi a crăpat în partea de răsărit a ogrăzii lui. Acolo s-a descoperit că o peşteră mai presus de nădejde, având multă apă. Poruncind sfântul să sape mai mult în locul acela că de şapte coţi, îndată a început a ieşi apă îndestulătoare.

Oarecând, a fost adusă la sfântul o femeie care, însetând noaptea, a băut împreună cu apă un şarpe mic şi acela a crescut în pântecele ei şi s-a făcut mare. Şi era chipul acelei femei că iarba de verde şi mulţi ani doftorii au purtat grijă de dânsa, dar n-au putut s-o tămăduiască. Iar fericitul a zis: "Daţi-i să bea din apa locului acesta". Deci, bând ea, a ieşit dintr-însa un şarpe mare şi, târându-se pe dinaintea stâlpului, îndată a crăpat.

În acea vreme, venind unii creştini de departe la cuviosul pentru rugăciune şi fiind arşiţă, s-au abătut din cale la umbra unui copac să se odihnească puţin. Şezând acolo cu alinare a căzut alăturea din mers o cerboaică îngreuiată şi strigară spre dânsa, zicând: "Cu rugăciunile Sfântului Simeon, te jurăm pe tine să stai puţin". Şi a stat cerboaica în loc. O, ce minune! că şi fiarele la numele sfântului se făceau blânde şi ascultătoare. Iar ei, prinzind-o, au ucis-o şi, luându-i pielea, şi-au făcut lor bucate din carnea ei şi, după ce au mâncat, îndată, pedepsindu-se de mânia lui Dumnezeu, şi-au pierdut glasul omenesc şi ca nişte cerbi au început a răcni. Deci, alergând, au mers la Sfântul Simeon, ducând cu dânşii pielea aceea, ca o vădire a păcatului lor. Şi au petrecut acolo doi ani şi abia a putut să-i tămăduiască şi să vorbească omeneşte. Iar pielea cerboaicei aceleia au spânzurat-o lângă stâlp, spre mărturie multora a faptei rele ce s-a făcut.

În muntele acela, în care sfântul îşi ducea viaţa, se încuibase un balaur înfricoşat, nu prea departe de stâlp, pentru care nici iarbă nu creştea în locul acela. Acelui balaur i s-a înfipt odată în ochiul drept un lemn ca de un cot şi i-a pricinuit lui durere multă. Iar în una din zile s-a târât la stâlpul cuviosului şi, zăcând înaintea uşii ogrăzii, cu totul se gârbovea, plecându-şi capul ca şi cum s-ar smeri şi milă cerând de la Sfântul Simeon. Deci, căutând sfântul spre dânsul, îndată a căzut din ochiul lui lemnul şi a rămas balaurul acela acolo trei zile, zăcând înaintea uşii ca o oaie, şi toţi fără de frică intrau şi ieşeau, nevătămînd pe nimeni. Apoi vindecîndu-i-se ochiul, s-a dus la culcuşul său, în văzul tuturor, mirându-se de minunea aceea prea mare.

În părţile acelea era un pardos, fiară mare şi cumplită, ucigând pe oameni şi pe dobitoace; şi nu îndrăznea nimeni să treacă prin locul acela unde locuia fiara, pentru că multe supărări făcea celor dimprejur. Mergând lumea, a spus cuviosului de aceasta. Iar el le-a poruncit să ia pământ din ograda sa şi apă de la locul acela şi, ducându-se împrejurul locului unde era fiara, să presare de departe şi să stropească. Ascultând mulţimea pe sfântul, a făcut aşa şi nu după multe zile, văzând că nu se arăta fiara nicăieri, s-a dus s-o caute şi au aflat-o moartă, zăcând pe pământul acela presărat cu ţarină din ograda cuviosului, şi toţi au preamărit pe Dumnezeu.

 Încă o altă fiară cuvântătoare, mai cumplită decât cea dintâi, s-a arătat în acele părţi. Un oarecare tâlhar din Antiohia, Ionatan cu numele, care ucidea mulţi oameni pe drumuri şi prin case, năvălind tâlhăreşte şi fără veste, nimeni nu putea să-l prindă, deşi mulţi îi pândeau calea, pentru că era puternic. Iar când s-a pornit toată Antiohia şi a trimis ostaşi să-l prindă, el, neputând să se ascundă de dânşii, ca un leu de la faţa mulţimii ce-l urmărea, a alergat în ograda Cuviosului Simeon, şi apucându-se de stâlp ca desfrânata de picioarele lui Hristos, plângea cu amar. Deci a strigat sfântul către dânsul de sus: "Cine eşti, de unde şi de ce ai venit aici?" El a zis: "Eu sunt Ionatan tâlharul care am făcut toate răutăţile. Am venit să mă căiesc de păcatele mele!" Grăind acestea, au năpădit de la Antiohia ostaşii ce-l izgoneau, strigând către Cuviosul: "Dă-ne, părinte, pe acest tâlhar, că iată şi fiarele din cetate sunt gata să-l mănânce!" Le-a răspuns fericitul Simeon: "Fiii mei, nu eu l-am adus aici, ci Dumnezeu Care voieşte pocăinţa lui l-a povăţuit. De veţi putea intra înăuntru, apucaţi-l, căci eu nu pot să-l scot de la voi, că mă tem de Acela ce l-a trimis la mine".

Auzind ostaşii acestea şi neîndrăznind să intre în ogradă, nici să zică cuvânt împotrivă, s-au întors cu frică şi au spus toate acestea în Antiohia. Iar tâlharul a stat şapte zile lângă stâlp, căzând cu rugăciune către Dumnezeu, mărturisindu-şi păcatele şi plângând cu amar, încât şi cei ce erau acolo se umileau văzând pocăinţa lui. După şapte zile a strigat către sfânt: "Părinte, îmi porunceşti să mă duc?" Iar părintele i-a zis: "Oare vrei să te întorci din nou la lucrurile tale cele rele?" Iar el a răspuns: "Ba nu, părinte, că a sosit vremea mea". Vorbind aşa cu dânsul, şi-a dat duhul lui Dumnezeu. Iar ucenicii Sfântului Simeon, vrând să îngroape pe tâlhar lângă ogradă, mai marii oştilor veniră de la Antiohia după el şi începură a striga: "Dă-ne nouă, părinte, pe vrăjmaşul nostru, pentru care toată cetatea s-a cutremurat!" A răspuns Cuviosul: "Cel ce l-a adus pe el la mine, Acela cu mulţime de oaste cerească a venit şi l-a luat la Sine curăţit prin pocăinţă, deci nu mă mai supăraţi pe mine!" Auzind acestea acei dregători şi văzând pe tâlhar adormit, s-au înspăimântat şi au lăudat pe Dumnezeu care nu voieşte moartea păcătosului. Şi întorcându-se, au spus în cetate cele ce au auzit şi au văzut de la Cuviosul.

Nu se cuvine a tăcea şi aceasta, că preacuviosul părintele nostru Simeon, stând pe stâlp ca o făclie în sfeşnic, lumină lumii s-a arătat, luminând neamurile păgâne întunecate cu idoleasca închinare şi povăţuindu-le la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu. Slava minunatului dar al lui Dumnezeu aşa lucrând întru dânsul, deşi stătea la un loc, pe mulţi la credinţă i-a adus, ca şi cum cineva ar străbate lumea învăţând şi propovăduind. Căci razele îmbunătăţitei sale vieţi şi ale învăţăturii celei dulci ca un soare le revărsa. Că puteai să vezi acolo iviriţi, perşi şi armeni primind dumnezeiescul Botez. Apoi arabi venind pilcuri, câte două şi trei sute; ba uneori şi câte o mie, care se lepădau cu lacrimi de rătăcirea părinţilor lor, iar pe idolii pe care de mulţi ani îi cinsteau şi se închinau lor, îi aduceau lângă stâlp, îi sfărâmau şi cu picioarele îi călcau, primind Legea creştină. Apoi, învrednicindu-se de dumnezeieştile Taine, se întorceau cu bucurie mare, luminaţi cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii.

Un oarecare Filarh, mai mare peste ostaşi, având o rudă bolnavă, a rugat pe Sfântul Simeon să-i dea tămăduire. Iar Sfântul, poruncind să-l aducă înaintea stâlpului, l-a întrebat dacă se leapădă de credinţa cea rea a părinţilor săi. Iar acela a zis: "Mă lepăd". Iarăşi l-a întrebat Sfântul: "Crezi în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh?" Iar el a mărturisit că acest adevăr îl crede fără îndoială. Atunci i-a zis Sfântul: "Scoală-te". Şi îndată tânărul s-a sculat sănătos, ca şi cum niciodată n-ar fi avut vreo durere. Spre încredinţarea sănătăţii lui, a poruncit fericitul tânărului aceluia să ia pe umerii săi pe Filarh, fiind mare cu trupul, şi să-l ducă în tabăra lui, lucru pe care l-a şi făcut, luându-l în spate ca pe un snop. Văzând această minune toţi, au dat laudă lui Dumnezeu, Care a făcut lucruri minunate prin Simeon.

Cuviosul avea şi darul proorociei, pentru că a proorocit seceta, foametea şi moartea cea năpraznică mai înainte cu doi ani. De asemenea, a spus că aveau să vină lăcustele după treizeci de zile, şi toate proorocirile lui s-au împlinit. Oarecând a văzut în vedenie două toiege pogorându-se din cer. Unul a căzut spre răsărit, iar altul spre apus. Această vedenie a spus-o celor care erau lângă dânsul, proorocind că perşii şi sciţii se vor scula cu război împotriva stăpânirii greceşti şi romane. Pentru aceasta cu multe lacrimi şi cu neîncetată rugăciune făcea milostiv pe Dumnezeu, ca să-Şi întoarcă mânia cea dreaptă şi să nu trimită pedeapsa aceea asupra creştinilor. Rugându-se lui Dumnezeu, toată puterea persană ce stătea gata de război, cu voia Lui a contenit. Căci începând a se certa perşii între ei, singuri de voia lor au încetat luptele.

S-a spus oarecând Cuviosului Simeon că împăratul Teodosie cel Tânăr a dat evreilor biserica pe care o luaseră creştinii. Atunci Sfântul a trimis îndată o scrisoare împăratului, învăţându-l şi înfricoşându-l cu mânia lui Dumnezeu, netemându-se de puterea împărătească. Citind-o împăratul, s-a temut şi iarăşi a poruncit creştinilor să-şi ia biserica înapoi, iar pe eparhul acela care l-a sfătuit să dea evreilor biserica l-a alungat din dregătorie, trimiţând rugăminte Cuviosului să facă pentru dânsul rugăciune către Dumnezeu. Soţia aceluiaşi împărat, Evdochia, după moartea soţului ei căzând în eresul lui Eutihie, Cuviosul a sfătuit-o prin scrisori şi, după patru ani, a întors-o la credinţa ortodoxă. După întoarcerea ei, alţi patru ani trăind în pocăinţă, s-a învrednicit de fericitul sfârşit în Ierusalim şi a fost îngropată în biserica Sfântului întâiului mucenic Ştefan, zidită de dânsa. După Teodosie cel Tânăr, luând împărăţia Marchian, adeseori cerceta pe Cuviosul Simeon în taină şi mult se folosea de dânsul.

Împărăteasa perşilor, auzind de minunata sfinţenie a Cuviosului Simeon, a trimis la dânsul, cerând binecuvântare, şi a luat untdelemn binecuvântat de dânsul, pe care îl avea ca un mare dar şi-l păzea cu cinste. O împărăteasă a ismailitenilor, fiind stearpă, a trimis la dânsul, cerând rugăciune, ca prin sfintele lui rugăciuni să poată a se numi mamă de copii. Şi s-a făcut aşa că degrabă i s-a dezlegat nerodirea ei şi a născut un fiu, pe care, luându-l, a pornit pe cale la Cuviosul. Dar auzind că nu este cu putinţă femeilor să meargă la Cuviosul, căci nici pre mama să nu a lăsat-o să vină la dânsul, a trimis pe fiul ei prin mâinile slugilor sale pentru binecuvântare, zicând: "Acesta este, părinte, rodul sfintelor tale rugăciuni, deci binecuvintează rodul acesta!"

Ce să zicem pentru nevoinţele lui cele nespuse ? Că precum întrec puterea omenească, aşa şi a le spune nu se poate. Eu mai înainte de toate - zice Teodorit - mă minunez de răbdarea lui, că noaptea şi ziua stătea neacoperit şi toţi îl vedeau. S-a întâmplat oarecând că erau luate uşile şi o mare parte din zidul de deasupra risipit de vechime şi până ce zidul şi uşile s-au înnoit, Sfântul era văzut de toţi multă vreme. Atunci puteai să vezi o privelişte nouă şi minunată, pentru că uneori stătea nemişcat multă vreme, iar alteori făcea dese închinăciuni, aducând rugăciuni lui Dumnezeu. Oarecare din cei care stăteau înainte, a spus: "Am vrut, zice, să-i număr închinăciunile pe care le făcea neîncetat, şi am numărat o mie două sute patruzeci şi patru, apoi am slăbit, neputând mai mult să privesc la înălţimea stâlpului, şi am încetat a număra. Însă Sfântul nu a slăbit de la închinăciuni. Deoarece primea hrană o dată pe săptămână şi aceea foarte puţină şi uşoară, se făcuse uşor şi lesnicios spre acele dese închinăciuni.

Din multă stare în picioare i se făcuse la un picior o rană netămăduită şi mult sânge curgea dintr-însa. Însă rana nu a putut să-l rupă pe el de la gândirea la Dumnezeu şi pe toate le răbda cu vitejie mucenicul cel de bunăvoie. Rana aceea a fost silit oarecând s-o arate pentru nişte pricini ca acestea : Un preot din Arabia, om bun şi însuflat de Dumnezeu, a venit la dânsul, zicând: "Te întreb pe tine, prin singur adevărul care trage la sine neamul omenesc, să-mi spui mie: eşti om, sau o fire fără de trup ?" I-a răspuns Cuviosul: "Pentru ce mă întrebi pe mine de acestea ?" Iar el a zis: "Am auzit despre tine că nici nu mănânci, nici nu bei, nici nu dormi, că acestea sunt fireşti omului şi nu poate să fie viu fără hrană, fără băutură şi fără somn." Deci a poruncit Cuviosul să se urce preotul la dânsul pe stâlp, şi l-a lăsat să pipăie şi să vadă acea rană putrezită, plină de viermi, pe care văzând-o preotul şi auzind de hrana lui foarte puţină, căci mânca o dată pe săptămână, s-a minunat de răbdarea şi de nevoinţa Sfântului. După atâta nevoinţă, după atâtea faceri de minuni şi viaţă îmbunătăţită, era aşa de blând şi de smerit, ca şi cum ar fi fost mai mic şi mai netrebnic decât toţi oamenii. Către toţi arăta faţă luminoasă şi cuvânt de dragoste, precum la boier, aşa şi la slugă; precum la bogat, aşa şi la sărac şi la cel mai de pe urmă. Căci nu era la dânsul căutare în faţă şi toţi nu se puteau sătura de vederea cea cu sfânta podoabă a feţei lui şi de cuvintele cele dulci ale vorbirii lui, pentru că rugăciunea lui era plină de darul Sfântului Duh. Având darul înţelepciunii, în toate zilele adăpa inimile celor ce-l ascultau prin râul învăţăturilor şi mulţi povăţuindu-se de învăţătura lui, părăseau toate cele pământeşti şi ca nişte întraripaţi se înălţau în sus; unii se duceau în mănăstiri, alţii în pustiu, iar alţii voiau să vieţuiască lângă dânsul. Rânduiala cea de toate zilele a vieţii cuviosului acestuia era în acest fel: noaptea toată şi ziua, până la ceasul al nouălea, stătea la rugăciune; după al nouălea ceas dădea învăţătură celor ce se întâmplau acolo; apoi ascultă nevoile şi cererile tuturor celor ce veneau la dânsul şi pe bolnavi îi tămăduia cu rugăciunea. După aceea îmblânzea certurile şi pricinile omeneşti şi făcea pace. Apoi apunând soarele, iar se întorcea la rugăciune. Având atâtea osteneli, nu înceta a purta grijă de partea bisericească, risipind necredinţa păgânilor, biruind hulele evreilor şi pierzând învăţăturile ereticilor. Iar pe împăraţi şi pe boieri şi pe toate stăpânirile îi învăţa prin scrisorile sale înţelepte şi folositoare, spre frica de Dumnezeu, spre milostivire şi dragoste şi îi îndemna spre apărarea Bisericii lui Dumnezeu, învăţând mult pe toţi pentru folosul sufletesc.

Aşa ducându-şi minunata viaţă, care era cu greutate de purtat firii omeneşti, s-a apropiat de sfârşitul său, având de la naştere mai mult de o sută de ani - precum scriu cei vrednici de credinţă despre Sfântul Simeon Stâlpnicul cel desăvârşit întru bunătăţi, înger pământesc şi om ceresc. Pentru fericitul său sfârşit aşa scrie Antonie, ucenicul lui: "A fost - zicea el - într-o zi de Vineri, după ceasul al nouălea, când aşteptam de la dânsul obişnuită învăţătură şi binecuvântare, dar n-a mai privit de pe stâlp spre noi. Asemenea şi sâmbăta şi Duminică a încetat a ne da, după obicei, părintescul său cuvânt. Deci eu m-am înfricoşat şi m-am suit pe stâlp şi iată stătea Cuviosul cu capul plecat în jos, ca la rugăciune, şi mâinile strânse la piept. Părându-mi-se că face rugăciune, am stat tăcut. Apoi, mergând înaintea lui, am zis: "Părinte, binecuvântează-ne, că iată poporul de trei zile şi trei nopţi stă aproape, aşteptând binecuvântare de la tine." Iar el nu mi-a răspuns. Şi iarăşi am zis către dânsul: "Pentru ce, părinte, nu răspunzi fiului tău, care este în ascultare ? Oare te-am scârbit cu ceva ? Întinde-mi acum mâna ta să o sărut" şi nu mi-a răspuns. Apoi, stând înaintea lui ca o jumătate de ceas, m-am îndoit şi gândeam: "Oare nu cumva s-a dus la Domnul?" Am plecat şi nu era suflare, fără numai mult miros ieşea din trupul lui ca din felurite aromate binemirositoare. Atunci, cunoscând că s-a odihnit întru Domnul, m-am temut şi am plâns cu amar.

Deci, apropiindu-mă de dânsul, l-am aşezat şi i-am învelit moaştele şi i-am sărutat ochii, barba, gura şi mâinile lui, zicând: "Cui mă laşi pe mine, părinte ? Unde voi auzi învăţăturile tale cele dulci ? Unde mă voi sătura de îngereştile tale vorbe, sau ce răspuns voi da pentru tine popoarelor care aşteaptă binecuvântarea ta ? Ce voi zice bolnavilor când vor veni aici să ceară tămăduiri ? Şi cine nu va plânge văzând stâlpul tău gol, nevăzându-te pe tine, luminătorul nostru ? Şi când mulţi vor veni de departe, căutându-te pe tine, şi nu te vor afla, oare nu se vor tângui ? Vai mie, acum te văd, iar dimineaţă de mă voi duce în dreapta sau în stânga, nu te voi afla.

Deci, plângând eu aşa peste dânsul, din amărăciunea sufletului am adormit şi mi s-a arătat Cuviosul ca un soare, zicându-mi: "Nu voi lăsa stâlpul, nici locul, nici muntele acesta binecuvântat! Deci pogoară-te tu şi dă binecuvântare poporului. Pentru că eu, iată, m-am odihnit precum Domnul a voit şi să nu le spui lor, ca să nu fie gâlceava, ci să trimiţi degrab în Antiohia, spunându-le pentru mine. Iar ţie ţi se cade să slujeşti la acest loc şi-ţi va răsplăti ţie Domnul după osteneala ta!"

<P=Apoi m-am deşteptat din somn şi, tremurând, am zis: "Nu mă uita pe mine, părinte, întru sfânta odihna ta!" Şi am căzut la picioarele lui şi am sărutat sfinţii lui paşi şi, luând mina lui, am pus-o pe ochii mei, zicând: "Binecuvântează-mă, părinte!" Şi iarăşi am plâns foarte. Apoi, sculându-mă, m-am şters de lacrimi ca să nu înţeleagă cineva lucrul, m-am coborât şi am trimis în taină un frate credincios în Antiohia la patriarhul Martirie, spunându-i despre mutarea Cuviosului. Şi a venit degrabă patriarhul cu trei episcopi, asemenea şi Ardaborie eparhul, cu ostaşii săi şi mulţime de popor, nu numai din Antiohia, ci din toate cetăţile şi satele dimprejur şi de prin mănăstiri, călugări cu lumânări şi cu tămâieri; şi din saracini s-au adunat multă mulţime degrabă ca râurile, pentru că a străbătut vestea într-un ceas pretutindeni, purtându-se ca de un duh.

Deci, s-au suit patriarhul cu episcopii pe stâlp şi, luând cinstitele moaşte le-au coborât jos şi le-au pus lângă stâlp, plângând tot poporul. Încă şi mulţimea păsărilor, precum se vedea de către toţi, zburând împrejurul stâlpului, strigau, ca şi cum ar plânge pentru sfârşitul unui luminător ca acesta al lumii; iar glasul plângerii a tot poporul se revărsa la şapte stadii şi cele dimprejurul locului aceluia, munţii, câmpiile şi copacii, se vedea că se întristează şi plâng. Pentru că pretutindenea văzduhul era întunecos şi un nor întunecat se purta pe deasupra. Eu am văzut pe un înger arătându-se lângă sfintele lui moaşte şi era faţa lui ca fulgerul, hainele ca zăpada iar el vorbea cu şapte bătrâni. Am auzit glasul lor, dar ce anume grăiau n-am înţeles, pentru că frica şi spaima mă cuprinseră."

În acea zi în care s-a mutat Cuviosul Simeon, ucenicul şi următorul sfintei lui vieţi, Cuviosul Daniil - care, cu puţin mai înainte de acea vreme, la gura Mării Negre, aproape de Constantinopol, avea să se suie pe stâlp - a văzut mulţime de oşti cereşti din acele părţi lângă stâlpul Cuviosului Simeon mergând de la pământ spre cer, iar în mijlocul lor ridicând sufletul vesel al Sfântului Simeon. Dar nu numai Cuviosul Daniil, ci şi fericitul Axentie, cel ce din pustie la soborul cel din Calcedon a fost chemat, a văzut aceeaşi vedenie, fiind atunci în Bitinia. Iar când s-au pus cinstitele moaşte ale Sfântului Simeon pe patul gătit pentru moarte, patriarhul, vrând să ia de binecuvântare puţini peri din barbă lui sfânta, şi-a întins mâna şi îndată i s-a uscat. După ce s-a făcut multă rugăciune pentru dânsul către Dumnezeu şi către plăcutul lui, i s-a însănătoşit mâna. Apoi, luând sfintele moaşte cu psalmi şi cu cântări, le-au dus în Antiohia şi a ieşit toată cetatea în întâmpinare. Şi era acolo un om mut şi surd de patruzeci de ani. Acesta, cum a văzut sfântul trup al Cuviosului, îndată i s-a dezlegat legătura auzului şi a limbii, şi, cazând înaintea sfintelor moaşte, a strigat: "Bine ai venit, robule al lui Dumnezeu, că, iată, venirea ta m-a vindecat pe mine !"

Primind antiohienii trupul sfântului mai de preţ decât aurul şi argintul l-au dus în biserica cea mare, făcându-se multe minuni şi tămăduiri la mormântul lui.

<P=După câţiva ani au zidit o biserică în numele Cuviosului Simeon Stâlpnicul şi au mutat acolo sfintele lui moaşte.

Cuviosul s-a săvârşit în timpul împărăţiei lui Leon cel Mare, după mărturia lui Gheorghe Kedrinos şi a celorlalţi, în al patrulea an al împărăţiei lui, adică anul 460 de la Naşterea lui Hristos. Împăratul Leon trimitea la antiohieni dorind să-i dea moaştele Cuviosului să le aducă la Constantinopol. Dar ei, nevrând să se lipsească de un ajutător ca acesta, au zis trimişilor împărăteşti: "De vreme ce cetatea noastră nu are ziduri de piatră căci au căzut, risipindu-se, atât de mânia împărătească, cât şi de cutremurul cel mare al pământului sfărâmându-se, pentru aceasta sfântul trup al lui Simeon aici l-am adus, să ne fie nouă zid şi apărare". Mai târziu o parte din moaştele Sfântului Simeon s-au adus la Cuviosul Daniil Stâlpnicul, după a lui rugăminte, precum scrie de aceasta în viaţa acelui sfânt.

Pe locul unde era stâlpul Cuviosului Simeon au zidit credincioşii biserică în numele lui, foarte frumoasă, în chipul crucii, şi au aşezat mănăstire mare. Deci s-a împlinit făgăduinţa Cuviosului Simeon pe care a spus-o lui Antonie ucenicul său, în vedenie, că nu va părăsi locul său. Căci minunile acolo nu se împuţinau şi tămăduirile bolnavilor izvorau. În toţi anii la ziua pomenirii lui se arăta o stea mare deasupra stâlpului şi toată partea aceea o strălucea. Pentru arătarea stelei aceleia, mulţi scriitori de istorii mărturisesc, iar mai ales Evagrie Scolasticul care a văzut acea stea cu ochii săi.

Să nu tăcem şi aceasta de care acelaşi Evagrie scrie, că locul acela sfânt nicidecum nu era umblat de femei, şi nu puţină pază se făcea pentru aceasta, ca să nu îndrăznească a se atinge de prag picior femeiesc, unde nici maicii Cuviosului Simeon nu i-a fost slobod să intre. Se spune că o femeie s-a îmbrăcat bărbăteşte, ca fiind necunoscută să intre în biserica Sfântului. Şi când s-a atins de pragul bisericii, îndată a căzut moartă înapoi. Că deşi mergeau acolo femeile, precum scrie Nichifor, însă nu îndrăzneau să se apropie de ogradă, ci stăteau departe şi îşi făceau rugăciunile lor privind la stâlp, şi nu se lipseau de darul Cuviosului. Cele ce mergeau cu credinţă şi primeau ajutor şi felurite tămăduiri se întorceau cu bucurie, mulţumind Unuia în Treime Dumnezeu, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, Căruia I se cuvine cinstea, slava şi închinăciunea acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

Deci de voieşti, cititorule, să ştii ceva mai mult despre minunile Sfântului, citeşte în Prolog, la septembrie, ziua întâi; în Limonar, pentru Mina diaconul din Răit, căruia i-a curs ochiul în vremea slujbei, după proorocia Sfântului; şi pentru preotul cel lovit de duh necurat şi care, după nouă ani, a primit tămăduire de la Cuviosul; şi pentru alt preot care a legat dobitoacele cele necuvântătoare cu numele Sfântului Simeon.

Iar pentru anii lui, câţi a stat pe stâlp, unii scriitori nu se potrivesc. Unii au scris că 47 de ani, iar alţii numai 40. Unii, precum Teodorit, a scris viaţa Sfântului mai înainte de sfârşitul lui, şi singur s-a sfârşit ca mai înainte. Noi însă aflăm nu numai de la vechii scriitori de ani, ci şi din singură numărarea anilor, că a stat pe feluriţi stâlpi 50 de ani. Despre aceasta şi în cartea care se numeşte "Ospăţ sufletesc", în cuvântul dintii, care este în Duminica a doua după Rusalii, se mărturiseşte. Pentru că toţi anii Cuviosului au fost 103, precum în trifoloul Lvovului s-a scris. Căci s-a tuns în rânduiala călugărească la 10 ani de la naştere, trei ani a vieţuit închizându-se în chilie de piatră aproape de satul Talanissa, apoi s-a suit la înălţimea muntelui şi pe stâlp, având puţin mai mult de 20 de ani. Deci unde i-a trecut pe ceilalţi ani care în numărul cel de o sută merg, dacă nu pe stâlp?