Wednesday, January 29, 2014

Sfintii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie si Ioan


Pricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile şi Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. De aceea ziceau că Grigorie biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi Ioan. Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinţi.

Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor.

Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume.

Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut şi cu voia sfinţilor, căci laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi au întrecut pe toate câte s-au făcut şi câte se vor mai face. Continuare...






Spicuiri din cartea Problemele vietii - Sf. Ioan Gura de Aur:

Fără probleme, fără necazuri, fără boli, fără întristări, ce-ar face omul? S-ar deda desfrâului şi beţiei, s-ar târî prin mocirlă ca porcul, ar uita cu desăvârşire de Dumnezeu şi de poruncile Lui. Aşa însă, nevoinţele şi temerile, necazurile şi încercările îl menţin într-o oarecare stare de veghe, îi devin şcoli de filozofie, exerciţii ale sufletului.
... de obicei în închipuirile viselor nopţii sunt întipărite poftele zilei.
Înfrânarea nu este grea, e de-ajuns să o doreşti şi să te ţii departe de cauzele păcatului.
Dacă cel furios ar putea să se observe pe el în ceasul în care izbucneşte şi se  poartă urât, nu i-ar mai trebui nici un sfat. Căci ce este mai respingător ca faţa lui mânioasă? Mânia este mai rea decât beţia şi mai mizerabilă decât diavolul. Adevărat, beat şi demonizat la un loc este cel stăpânit de această patimă. Faţa i se umflă, limba îi tremură, vocea i se sălbăticeşte, ochii i se înroşesc, urechile îi aud alte lucruri, tâmplele i se zbat, mintea i-o ia razna, judecata îi piere... Ameţeală, tulburare şi întuneric pe dinăuntru; exaltare, violenţă şi ţipete pe dinafară.
Uneori însă mânia este de folos. Când? Când o întoarcem împotriva vrăjmaşilor noştri închipuiţi. Dacă poţi stăpâni mânia, atunci n-o omorî. Păstreaz-o vie, dar legată. Îţi va fi folositoare ca un câine, care nu latră la oi sau la stăpânul lui, ci la tâlhari, la străini, la hoţi.
Plăcerea păcatului este ca o umbră şi ca un vis. Se stinge înainte ca omul să guste bine din ea. Însă pedepsele care o urmează nu au sfârşit. Puţină este dulceaţa pe care i-o dăruieşte omului, dar veşnică amărăciunea. Ceea ce este un vis de o clipă în faţa întregii vieţi, la fel sunt şi desfătările pământeşti în faţa chinurilor iadului. Şi adevărat, cine ar vrea să aibă un vis plăcut din cauza căruia ar urma să fie pedepsit toată viaţa? Continuare...

Friday, January 24, 2014

Sfanta Xenia de Sankt Peteresburg

La mormantul Sf. Xenia de Sankt Petersburg
Mamele observaseră că, dacă fericita Xenia mângâie sau leagănă copilul bolnav, acesta se însănătoşeşte imediat. Iată pentru ce mamele, văzând-o pe fericita Xenia, se grăbeau spre ea cu copiii lor, ştiind că orice copil binecuvântat sau mângâiat de către fericită cu siguranţă va fi şi sănătos şi fericit.
La mormantul Sf. Xenia de Sankt Petersburg
Toată istoria Bisericii s-a întemeiat pe fapte: la început pe chinurile şi suferinţele mucenicilor care au trăit în primele secole ale creştinismului, pe eforturile stâlpilor Bisericii - Sfinţilor - iar apoi, pe faptele ascetice individuale, pe triumful sufletului în lupta cu trupul, luptă dusă de către pustnici şi de către alţi martiri, deveniţi "îngeri în trup, oameni ai cerurilor" şi "drepţi" care au trăit în lume, dar care nu au fost pângăriţi de lume.

Astfel a trăit şi fericita Xenia.
Sf Xenia de Sankt Petersburg
Fericita Xenia a propovăduit timp de patruzeci şi cinci de ani spiritul de jertfă prin fapte, nu prin vorbe, ci prin exemplul personal, nu în mod abstract, ideal.

Vestea despre viaţa fericitei Xenia, care trăia într-o totală renunţare de sine, despre bunătateaa ei, despre blândeţea ei, despre smerenia ei, despre minunatul ei dar al clarviziunii, s-a împrăştiat prin întregul Petersburg.

Negustorii, burghezii, funcţionarii, care locuiau în Storona Petersburgului, se străduiau să o convingă pe fericita Xenia să intre în casa lor, pentru că se observase că dacă fericita Xenia intra într-o casă, sau într-o familie, în acea casă sau familie, se instala o lume fericită, plină de bucurii.

Mamele observaseră că, dacă fericita Xenia mângâie sau leagănă copilul bolnav, acesta se însănătoşeşte imediat. Iată pentru ce mamele, văzând-o pe fericita Xenia, se grăbeau spre ea cu copiii lor, ştiind că orice copil binecuvântat sau mângâiat de către fericită cu siguranţă va fi şi sănătos şi fericit.

Băcanii din Storona Petersburgului ştiau că dacă fericita Xenia intră dimineaţa în băcănia lor şi cumpără ceva, în ziua aceea afacerile vor merge foarte bine.

Vizitiii, văzând-o pe stradă pe fericita Xenia, se repezeau spre ea cu rugămintea de a urca în caleaşca lor şi de a merge cu ei măcar câţiva metri; aceia, în a căror trăsură urca fericita Xenia, se întorceau totdeauna acasă cu un câştig copios; zvonul s-a răspândit prin oraş şi numărul vizitiilor care alergau după Nebună, ajunsese apoi la câteva sute.

Vânzătorii ambulanţi zărind-o de departe pe fericita Xenia, îşi deschideau taraba cu marfă şi aşteptau cu nerăbdare ca ea să ia ceva: lângă "fericitul" îndată se aduna mulţimea, şi îi cumpăra toată marfa.

Adesea i se dădeau fericitei Xenia „pentru rugăciuni” mari sume de bani; ar fi putut să strângă sume imense, dar niciodată nu lua mai mult de o copeică.

„Daţi-mi ţarul pe cal" - spunea ea. „Ţarul pe cal" - era vechea copeică din aramă cu imaginea călăreţului, cerând totdeauna o copeică, fericita Xenia nu lua niciodată mai mult, ci cel mai mult două copeici. Odată s-a întâmplat ca un băcan să-i dea fericitei Xenia, fără ca ea să observe, câteva monede de aur. Ieşind din băcănie, pe stradă, şi descoperind că i se dăduseră mai mult decât ceruse ea, adică mai mult de o copeică, se întoarse în băcănie şi ceru o copeică.

„Nu-mi trebuie mai mult", răspundea ea la rugămintea unora de a primi măcar câteva ruble.

Doar ce apărea fericita Xenia în piaţă, că o şi înconjurau negustorii rugând-o: „Primeşte Andrei Teodorovici, pentru pomenirea sufletului Xeniei".


Bisrerica cu mormantul Sf. Xenia din Cimitirul Smolensk
Milostenia unora ea o primea cu plecăciuni, iar ei plecau simţindu-se în culmea fericirii; altora, însă, le vorbea aspru: „Nu, frate, tu îi încarci pe cumpărători la cântar", sau „Nu, tu îi asupreşti pe cei sărmani...".

Dacă fericita Xenia îţi refuza milostenia, atunci mai bine ai fi închis băcănia...

Negustorii ştiau că trebuie să fii cinstit şi să-i ajuţi pe cei săraci, pentru că era mult mai avantajos aşa. Piaţa din Storona Petersburgului se numea "Sătulul", şi denumirea ei s-a păstrat (fireşte, doar denumirea) până la începutul secolului al XX-lea. Mulţi îşi aminteau că fericita Xenia ajuta, cu modesta ei sumă de bani, strânsă copeică cu copeică, câteva sute de familii sărace. Săracii, care „alături de Xenia" o duceau mai uşor, căutau să se mute chiar aici, în piaţa „Sătulul".

De aceea, fericita Xenia era întotdeauna extrem de exigentă şi ghicea fără să dea greş „pe cel bun şi pe cel rău" sau pe „săracul nefericit".

Deşi fericita Xenia ar fi putut uneori să-şi folosească bastonul, pe care şi-l procurase spre bătrâneţe, ea nu a făcut-o pentru că ea nu se mânia niciodată. O singură dată, după ce ajunsese să fie considerată de către oameni sluga lui Dumnezeu, locuitorii Storonci Petersburgului au văzut o scenă care i-a şocat cumplit - fericita Xenia îi alerga pe nişte copii răi, arneninţându-i cu băţul. Începând chiar de atunci nimeni nu a mai necăjit-o pe fericită.

Astfel s-au scurs anii.

Costumul lui Andrei Teodorovici se făcu praf, şi fericita Xenia îl înlocui cu o bluză şi cu o fustă din pânză de in, pe care le-a purtat până la sfârşitul vieţii sale. Nu o dată i s-a dăruit îmbrăcăminte groasă, dar în ziua în care le primea fericita le şi dăruia primului sărman Întâlnit în cale.

Mulţi ştiau că dacă fericita Xenia îi dăruia cuiva ceva, atunci aceluia îi mergea bine în toate.



DARUL SFINTEI XENIA PT SCHITUL SF ILIE

S-a întâmplat, ca un om, care primise câteva copeici de la fericita Xenia, să devină curând un om bogat. Lui N. Jivatov i s-a povestit despre milionari, deveniţi săraci, lipiţi şi despre săraci deveniți milionari. Cei sărăciți erau aceia care refuzaseră să-i dăruiască fericitei Xenia „copeica". Locuitorii bătrâni din piaţa „Sătulului" îşi aminteau cum fericita Xenia, dându-i unui sărac „țarul călare pe cal" (copeica), îi spuse: „Vei galopa departe cu el..." şi într-adevăr, acel sărman se îmbogăţi.

Xenia prevestea multora şi necazuri, nu numai bucurii. Este cunoscut în acest sens, exemplul negustorului Razjivin, care a invitat-o pe fericita Xenia să-i viziteze magazinul (firma a existat până la începutul secolului al XX-lea). Fericita Xenia a venit, dar văzând o oglindă mare care atârna pe perete, dădu din cap zicând: „Frumoasă oglindă, dar nu ai în ce să te priveşti" - şi plecă. După o jumătate de oră, nu se ştie din ce cauză, oglinda căzu de pe perete şi se făcu ţăndări, iar peste trei zile muri şi negustorul Razjivin.
Odată, fericita Xenia întâlni pe stradă o cunoştinţă de-a sa, o femeie credincioasă şi evlavioasă. O opri şi îi dădu o monedă de aramă, pe care era chipul unui călăreţ, şi-i spuse: „Ia moneda! Aici, pe cal este Ţarul; el va stinge focul!”.

Femeia luă moneda, îşi luă rămas bun de la Xenia şi, nepricepând ce sens puteau avea cuvintele acestea ciudate, merse spre casă. Abia ce intră pe strada pe care locuia, că îşi văzu casa arzând. Vru să alerge către casă, dar rămase ţintuită locului, căci abia acum înţelese ce sens aveau cuvintele fericitei Xenia.












Sunday, January 19, 2014

Sfantul Macarie cel Mare

 Sfantul Macarie cel Mare s-a nascut in jurul anului 300 in Tebaida Egiptului, iar indeletnicirea sa in lume a fost aceea de camilar si negu­stor. Fusese hirotonit preot si a fost unul dintre inte­meietorii monahismului in Schitis (Schit), unde s-a mutat dupa ce a fost invinuit pe nedrept ca a lasat in­sarcinata o tanara fecioara (primind de bunavoie invi­nuirea si fiind mai apoi achitat de orice vina, fiindca nu fusese implicat in nici un fel).

Sf. Macarie este praznuit in fiecare an pe data de 19 ianuarie. (Click pt viata Sfantului Macarie)

Mai jos sunt cateva icoane ce il reprezinta pe Sf. Macarie.
Sf. Macarie cel Mare


Moastele Sf Macarie

Sf Macarie cu doi ucenici

Sf Macarie cel Mare, Sf Macarie Alexandrinul, Sf Macarie Episcopul



Thursday, January 16, 2014

Sfintii Antonie cel Mare si Pavel Tebeul

Sfantul Pavel Tebeul, cuvios nevoitor intre anii 227-341, este considerat, in istoria monahismului, drept primul ascet care s-a retras in "cele mai dinauntru ale pustiei", primul eremit sau pustnic. Sfantul Pavel Tebeul este sarbatorit de catre Sfanta Biserica in data de 15 ianuarie. Mai mult...
Sf Antonie si Sf Pavel (Schitul Sf Ilie Berzunti)
In fiecare an, pe data de 17 ianuarie, crestinii il praznuiesc pe Sfantul Antonie cel Mare. Acesta este numit de Sfantul Athanasie fondator al monahismului. S-a nascut in anul 251 in localitatea Coma, in Egiptul de Mijloc, din parinti crestini. Dupa o perioada de ucenicie, la 35 de ani, se retrage la marginea desertului, in locul numit Pispir, unde a ramas timp de 20 de ani, pana in 306. Aici s-a impotrivit ispitelor si a luptat contra demonilor care luau infatisari de animale salbatice. Dupa o vreme se retrage din singuratatea sihastreasca si intemeiaza o comunitate de eremiti. Trece la cele vesnice pe mun­tele Colzim langa Marea Rosie, in anul 356, in varsta de 105 ani.
Manastirea Sf Pavel Tebeul
Antonie, vieţuind în pustiul Egiptului cu ucenicii săi, după cum ne-au povestit Macarie şi Plotin, ucenicii lui, care l-au şi îngropat, că la nouăzeci de ani ai vieţii bătrânului, i-a venit dor să se ducă în pustia cea mai dinăuntru, ca să vadă dacă s-ar afla vreun rob al lui Dumnezeu, care mai înainte de dânsul să se fi sălăşluit în pustia aceea, şi să fi ales o viaţă ca a lui, depărtată de oameni; deci, într-acel pustiu, cinci ani rugându-se lui Dumnezeu, ca să nu-i treacă cu vederea rugăciunea lui, într-o zi a auzit un glas, zicându-i: "Antonie, este un rob al lui Dumnezeu mai înainte şi mai desăvârşit decât tine, la care de vei merge, îl vei afla în pustia cea mai dinăuntru. Deci, scoală-te degrabă şi te sârguieşte a merge la dânsul, mai înainte de a se duce el către Domnul!"
Intalnirea primilor mari pustnici ai Egiptului (Sf Antonie si Sf Pavel)

    Acestea auzindu-le bătrânul, îndată luându-şi toiagul său cel de finic, s-a dus degrabă în pustie, să apuce în viaţă pe cel dorit, de care i se vestise lui. Fiind arşiţa mare la amiază, încât şi pietrele ardeau în acea pustie, şi neştiind calea care duce către sfântul cel arătat lui, bătrânul a slăbit cu trupul, dar nu şi cu duhul, căci nu s-a întors din calea ce o începuse şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: "Doamne, Dumnezeul meu, povăţuieşte-mă în calea cea dreaptă, şi învredniceşte-mă a vedea în trup pe robul tău, şi să nu mă laşi să pier în această pustie".
Manastirea Sf Antonie cel Mare

    Deci, nu după multă vreme, a văzut un om cu asemănare de cal, pe care făcătorii de stihuri îl numesc centaur, pe care văzându-l, s-a înarmat cu mântuitorul semn al Crucii şi cu îndrăzneală l-a întrebat: "Ascultă tu, în care parte locuieşte robul lui Dumnezeu?". Iar fiara plecându-se la cuvântul sfântului şi neputând să grăiască cu glas, i-a arătat cu mâna partea în care trebuia să meargă spre robul lui Dumnezeu, apoi a fugit cu grabă de la Cuviosul Antonie. Bătrânul s-a minunat de chipul cel de fiară şi mergea spre partea unde i-a arătat acesta cu mâna. Însă întru aceasta ori diavolul, spre înfricoşarea lui s-a închipuit, ca să împiedice drumul sfântului, ori cu adevărat era centaur, precum spun grecii, că în acea pustie se găseau nişte fiare ciudate ca acestea; iar această fiară Dumnezeu a trimis-o pentru povăţuirea robului său.
Palmierul ce-l inchipuie pe Sf Pavel

    Venind la un loc pietros, a văzut o altă fiară, care avea asemănare omenească până la brâu, iar cealaltă parte a trupului era de fiară, adică picioare de capră şi coarne în cap. De vederea acesteia minunându-se bătrânul şi cu credinţă neîndoită fiind înarmat, fără frică a întrebat, zicând: "Cine eşti tu?" Iar fiara, aducându-i poame de finic din cale, ca semn de pace, îi zicea: "Sunt un muritor din cei ce locuiesc în pustie, pe care neamurile cele întunecate cu rătăcirea numindu-ne satiri, între zeii lor ne-au cinstit. Dar sunt trimis de la turma mea, să slujesc ţie ca să te rogi pentru noi Stăpânului celui de obşte, pe care l-am cunoscut că a venit în lume şi în tot pământul a ieşit vestirea lui".
Parintele Thomas ghidul Manastirii Sf Pavel cel Mare la izvorul Sf Pavel

    Unele ca acestea grăind fiara, ostenitul călător îşi udă faţa sa cu lacrimi de bucurie; căci se bucura de slava lui Hristos şi de pierzarea satanei şi se minuna, cum a putut să înţeleagă vorba satirului. Lovind cu toiagul în pământ, zicea: "Vai ţie, cetatea Alexandriei, care în loc de Dumnezeu cinsteşti sluţeniile! Vai ţie, cetate păcătoasă, în care din toată lumea s-au adunat diavoli! Ce răspuns vei da, căci şi fiarele mărturisesc puterea lui Hristos, iar tu nălucirile cele din pădure ca pe zei le cinsteşti".


Manastirea Sf Pavel Cel Mare
    Acestea zicându-le sfântul, fiara a fugit în pustie. Despre acea fiară nimeni să nu socotească că este lucru neadevărat, fiindcă şi în vremea împăratului Constanţiu (337-361) o fiară ca aceea, cu asemănare omenească, ce se numea satir, a fost dusă vie în Alexandria, spre marea mirare a tot poporul; iar după ce a murit, ca să nu putrezească îndată trupul ei, îmbălsămându-l, l-au trimis în Antiohia, la împărat, ca să-l vadă.

    Acum să ne întoarcem la povestirea dinainte. Umblând bătrânul prin acea pustie neumblată, nimic altceva nu vedea fără numai urme de fiară, ostenindu-se în călătorie două zile şi petrecând cealaltă noapte în rugăciune, nu ştia unde să se întoarcă. Apoi luminându-se de ziua a treia, a văzut o leoaică suindu-se spre vârful muntelui cu multă grabă, căreia de departe urmându-i, a venit aproape de peştera în care locuia Sfântul Pavel, plăcutul lui Dumnezeu.

    Văzând bătrânul peştera, s-a bucurat, iar cel ce locuia într-însa, simţind venirea lui Antonie, a închis uşa. Bătrânul apropiindu-se, a bătut, dar nu i s-a răspuns, însă el stătea afară, bătând fără spor. Deci, văzând că nu i se deschide uşa, a căzut înaintea peşterii şi până la al şaptelea ceas s-a rugat să i se dea voie să intre înăuntru, ca să vadă pe acela pe care cu atâta osteneală l-a căutat. El zicea: "Deschide-mi, robule al lui Hristos, deschide-mi; tu ştii cine şi de unde sunt şi pentru ce am venit, toate le ştii, Dumnezeu descoperindu-ţi ţie. Deci şi eu ştiu că nu sunt vrednic să văd sfânta ta faţă, însă de nu te voi vedea, nu mă voi duce de aici; nu te ascunde pe tine, căci Dumnezeu te-a arătat mie. Pe fiare le primeşti, iar pe om pentru ce îl goneşti? Te-am căutat şi te-am aflat, bat ca să mi se deschidă, iar de nu-mi vei deschide, apoi voi muri pe pragul tău şi vei îngropa aici trupul meu".


    Şi altele multe grăind el cu lacrimi şi ca pe un nemilostiv socotindu-l, păcătosul lui Dumnezeu a răspuns dinăuntrul peşterii, zicându-i: "Cine eşti tu, care plângi aici? Te minunezi că nu-ţi deschid şi te lauzi că vei muri pe prag?" Aşa zicându-i sfântul, a deschis uşa şi cuprinzându-se unul pe altul, se sărutau cu lacrimi şi pe nume se chemau; pentru că Dumnezeu fiecăruia dintre ei le descoperise numele. Şezând ei, părintele Antonie a zis: "Bucură-te Pavele, vasul alegerii şi stâlpul cel de foc, locuitorule al pustiei".

    Zis-a lui şi Avva Pavel: "Bine ai venit soare, care luminezi toată lumea, povăţuitorule al celor ce se mântuiesc, gura lui Dumnezeu, care din pustie ai făcut cetăţi şi pe diavolul l-ai gonit dintr-însa. De ce te-ai ostenit atâta pentru un om păcătos şi nevrednic? Iată, vezi un bătrân învechit de zile şi cu cărunteţile acoperite; vezi un om care îndată va fi praf şi cenuşă, dar de vreme ce dragostea toate poate să le facă, spune-mi, te rog, cum se află neamul omenesc acum? Cum împărtăşeşte lumea? Se mai află cei ce se ţin de rătăcirea idolilor, şi mai sunt prigoniri asupra creştinilor?". Iar Antonie a zis: "Cu rugăciunile tale lumea se ţine; prigoanele contra creştinilor au încetat şi Biserica laudă pe adevăratul Dumnezeu. Dar de vreme ce ai pomenit de prigoane, mă rog ţie pentru Domnul, să nu ascunzi de mine cele despre tine şi toate să-mi spui: pentru care pricină ai ieşit din lume şi ai venit în această adâncă pustie?".

    Iar Sfântul Pavel a început a-i spune: "Eu m-am născut în Tebaida şi am avut o soră, pe care părinţii, fiind încă vii, au însoţit-o cu bărbat; iar pe mine m-au învăţat carte elinească şi latinească, precum şi dreapta credinţă, singuri ei fiind drept-credincioşi. Dar sfârşindu-şi nevrednica viaţă, ne-au împărţit averea, care era foarte multă; iar după moartea lor, bărbatul sorei mele, fiind lacom, a poftit şi partea mea, şi gândea să mă dea ca pe un creştin la păgânul voievod spre chinuire, ca astfel prăpădindu-mă din acestă viaţă, să-mi ia moştenirea. Atunci erau împăraţii Deciu (249-251) şi Valerian (253-259), care chinuiau pe toţi cei ce mărturiseau pe Hristos, şi era frică mare prin toată Tebaida, de vreme ce erau cumplite chinuri.

    În acea vreme a fost prins de păgâni un tânăr creştin, pe care l-au chinuit mult; dar după ce n-au putut să-l întoarcă de la credinţa lui Hristos, mai pe urmă l-au pus într-o grădină mult înflorită şi frumos mirositoare, întinzându-l pe un pat frumos, cu faţa în sus; apoi i-au legat mâinile şi picioarele cu frânghii moi şi ducându-se toţi, au trimis la dânsul o fecioară tânără, ca să-l poată înşela spre amestecarea necurată; iar necurata fecioară cuprinzându-l şi sărutându-l, ba încă lucrul cel mai de ruşine, ce mi-e greu a-l spune, căutând părţile cele ascunse ale trupului său, îl îndemna spre păcatul cel necurat; dar ce a făcut viteazul pătimitor, care suferise atâtea chinuri?

    Văzându-se amăgit de patimă şi simţind tulburarea trupului întru sine, a strâns tare cu dinţii limba sa, a tăiat-o şi a aruncat-o în obrazul desfrânatei şi îndată cu durerea cea mare a potolit patimă; iar cu sângele a umplut obrazul şi hainele acestei femei şi astfel, cu darul lui Hristos, a biruit amăgirea.

    Încă şi pe un alt tânăr care era neclintit în credinţa creştinească, după multe chinuri, l-au uns cu miere peste tot trupul gol şi l-au pus în arşiţa soarelui, având mâinile legate la spate, ca rănindu-se de albine, de viespi şi de gărgăuni, să fie silit a jertfi idolilor; dar răbdătorul de chinuri cel viteaz, deşi era rănit peste tot trupul şi plin de sânge, încât nici chip de om nu avea, de Hristos nu s-a lepădat.

    Acestea văzând eu, iar bărbatul sorei mele mâniindu-se mai mult, încât nici lacrimile sorei, nici legătura rudeniei n-au putut să-l domolească, i-am lăsat aceluia toate şi am fugit în această pustietate; apoi venind încet, povăţuindu-mă de Dumnezeu până aici, am aflat această peşteră, în care aveam şi apă înăuntru şi cunoscând că Dumnezeu mi-a dat acest loc spre petrecere, m-am sălăşluit aici şi petrec având hrană de finice, iar haină din frunze".

    Sfântul povestind acestea, iată a zburat un corb aruncându-i o pâine întreagă, pe care punând-o înaintea lor încetişor, a zburat în văzduh. Atunci, fericitul Antonie minunându-se de aceasta, Sfântul Pavel a grăit: "Iată, Domnul a trimis prânz, nouă, robilor săi, fiind milostiv şi iubitor de oameni. Iată, sunt 70 de ani de când primesc jumătate de pâine, iar de la a ta venire Domnul Hristos a îndoit merticul ostaşilor Săi. Deci, luând sfinţii acea pâine, se invitau unul pe altul ca s-o binecuvânteze şi s-o frângă, unul pe altul mai mare făcându-se cu cinstea.

    Sfântul Pavel cinstea pe Cuviosul Antonie ca pe un oaspete, iar Cuviosul Antonie cinstea pe Sfântul Pavel că pe stăpânul casei şi ca pe unul mai bătrân cu anii; şi era între dânşii întrecere de iubire. Apoi, fericitul Pavel a apucat pâinea de o parte, iar pe cealaltă parte a pus-o în mâinile părintelui Antonie şi îndată pâinea singură s-a frânt prin mijloc şi fiecare şi-a luat partea sa.

    Drept aceea, şezând lângă izvor, robii lui Hristos au mâncat şi s-au săturat, şi au băut din izvorul acela apă curată şi foarte dulce; după aceea, făcând mulţumire, au şezut iarăşi şi au vorbit toată noaptea până dimineaţa. Iar făcându-se ziuă, Sfântul Pavel a zis prietenului Antonie: "De mult mi-a arătat Dumnezeu mie, frate, că sălăşluieşti în părţile acestea şi voiam să te am slujitor cu mine, ca împreună să slujim sfântului nostru, dar fiindcă vremea adormirii mele a venit, pe care totdeauna am aşteptat-o, dorind ca să vieţuiesc cu Hristos, de aceea Domnul te-a trimis la mine, ca să îngropi smeritul meu trup şi să-l dai pământului".

    Acestea auzind Antonie, tânguindu-se cu lacrimi, zicea: "Nu mă lăsa, părinte, singur, ci primeşte-mă împreună călător cu tine". Iar el a zis: "Nu ţi se cade să cauţi singur ale tale, ci pe cele ce sunt ale aproapelui; deci, de folos îţi este ca, lepădând greutatea trupului, să urmezi Mielului la ceruri; apoi şi celorlalţi fraţi le este de folos, ca de la tine încă să se mai povăţuiască şi să se mai întărească; dar te rog spre a te sârgui şi a merge în mânăstirea ta şi să-mi aduci mantia pe care Atanasie episcopul ţi-a dăruit-o, ca să înveleşti cu aceea trupul meu". Aceasta o dorea fericitul Pavel, nu că acea mantie îi trebuia - pentru că nu se îngrijea dacă trupul se va îngropa gol sau acoperit, căci în pământ putrezeşte, el care atâta vreme cu frunze de finic se îmbrăca, - ci, ca fără tulburare, sufletul lui să iasă din trup, de aceea îl trimitea la mânăstire pe părintele Antonie.

    Drept aceea, Antonie s-a minunat auzindu-l pe el grăind despre Atanasie şi despre mantia aceluia, ca şi cum vedea pe Însuşi Hristos în Pavel şi pe Dumnezeu care locuia într-însul cinstind; apoi nimic mai mult nu îndrăznea a răspunde, ci tăcând şi lăcrimând, i-a sărutat faţa şi mâinile şi se sârguia a săvîrşi porunca; deci, chiar nevrând, a pornit la mânăstire, deşi era obosit cu trupul, iar cu duhul biruia anii bătrâneţilor sale. Venind el în chilia sa, l-au întâmpinat cei doi ucenici ai lui, zicându-i: "Unde ai zăbovit atâta vreme, părinte?" Iar el a răspuns: "Vai mie, fiii mei, vai mie păcătosului, care sunt numai de formă monah şi numai nume de monah port; dar am văzut pe Ilie, am văzut pe Ioan în pustie, cum şi pe Pavel în Rai l-am văzut".

    Deci, vrând ucenicii ca să audă ceva mai mult de la dânsul şi rugându-l ca cu încredinţare să le spună lor despre aceasta, el punându-şi mâna la gură, a zis: "La tot lucrul este vreme, adică vreme a grăi şi vreme a tăcea". Apoi, luându-şi mantia şi hrană de cale neluându-şi, iarăşi a ieşit, alergând degrab în pustie, vrând să apuce viu pe sfântul, pentru că se temea că nu cumva zăbovind el, Sfântul Pavel să-şi dea datoria Domnului fără de dânsul.

    Iar a doua zi, la al treilea ceas, mergând Avva Antonie, a văzut în văzduh cetele îngereşti şi soboarele proorocilor şi ale apostolilor, iar în mijloc era sufletul Sfântului Pavel, mai curat decât soarele, suindu-se spre cer; atunci îndată a căzut la pământ şi presărându-şi capul cu nisip, se tânguia şi striga: "Pentru ce, Pavele, m-ai lăsat? Pentru ce te duci fără sărutarea cea de pe urmă? Atât de târziu te-ai făcut cunoscut mie şi atât de repede ai plecat de la mine?".

    Pe urmă, fericitul Antonie adeverea că a trecut cu atâta grăbire pe cealaltă cale, ca şi cum ar zbura prin văzduh înaripat, încât nici călcarea pe pământ n-o simţea de alergarea cea repede, şi îndată s-a aflat în peşteră; acolo văzând pe sfântul cu genunchii plecaţi şi cu mâinile în sus ridicate, apoi având capul drept în sus, socotea că este viu şi face rugăciune şi stătea cu dânsul împreună. Dar trecând un ceas, şi de vreme ce nu auzea glasul cel de rugăciune, nici obişnuitele suspinuri, s-a apropiat de dânsul şi l-a aflat mort; deci, a înţeles că trupul sfântului bărbat dă şi după moarte datornică închinăciune.

    Cu multă plângere şi tânguire sărutând sfântul lui trup, l-a învelit cu mantia cea adusă şi a început a cânta psalmii cei cuviincioşi de îngropare, după obiceiul creştinesc; şi nu se pricepea cum ar putea să îngroape pe sfântul, de vreme ce nu adusese nici o unealtă, ca să sape mormântul şi zicea întru sine: "Oare la mânăstire să mă întorc după unelte, cale de trei zile, sau aici să rămân? Dar nimic fără unelte nu pot să fac. Deci, voi rămâne aici şi voi muri, precum se cade, lingă ostaşul Tău, Hristoase, şi căzând, îmi voi da răsuflarea cea de pe urmă alături de el".

    Unele ca acestea gândindu-le el cu mintea, iată doi lei din pustia cea mai dinăuntru veneau răcnind, ca şi cum plângeau pentru lipsa sfântului. Iar Antonie mai întâi s-a înfricoşat puţin, după aceea văzând pe fiare blânde ca mieluşeii, tăvălindu-se lângă trupul sfântului şi arătând jalnică tânguire, se miră de bunul obicei al fiarelor acelora; iar ei au început cu unghiile lor a săpa pământul şi săpând groapa destul, iarăşi au venit la trupul sfântului, ca şi cum i-ar fi dat cea mai de pe urmă sărutare; apoi, venind la Cuviosul Antonie, îi lingeau mâinile şi picioarele lui, ca şi cum cereau rugăciune şi binecuvântare de la dânsul. Iar cuviosul lăuda pe Hristos, căci şi fiarele slăvesc pe Dumnezeu, şi zicea: "Doamne, fără de a Cărui voie nici frunză din copac şi nici una din păsări nu cade pe pământ, dă fiarelor acestora binecuvântarea Ta, precum ştii Tu". Şi făcând cu mâna, le-a poruncit să se ducă în pustie.

    Deci, ducându-se fiarele, Avva Antonie a îngropat cinstitul trup al Sfântului şi Cuviosului părinte Pavel, întâiul vieţuitor al pustiei, care avea anii vieţii lui o sută şi treisprezece. După îngroparea sfântului, Avva Antonie a petrecut noaptea următoare deasupra mormântului lui, plângând şi rugându-se. Iar a doua zi, întorcându-se la mânăstirea sa, a luat haina Sfântului Pavel cea împletită cu frunze de finic şi venind în chilia sa, a spus toate cu de-amănuntul ucenicilor săi, spre folos. Iar haina aceea de frunze de finic atât de mult o cinstea, încât numai de două ori se îmbrăca cu dânsa, la praznicul Sfintelor Paşti şi în ziua Cincizecimii.

    Cu ale acestor Cuvioşi părinţi, Pavel şi Antonie şi cu sfintele lor rugăciuni, ne rugăm să ne învrednicească şi pe noi în partea plăcuţilor Săi, Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinste şi slavă, în veci. Amin.