vineri, 2 ianuarie 2015

Sfantul Serafim de Sarov (2 ianuarie ziua trecerii la Domnul)






Viata Sf Serafim de Sarov

 La 19 iulie 1759, într-o familie de negustori din oraşul Kursk, din Rusia, s-a născut Prohor Moşnin. În copilărie l-au fascinat vieţile sfinţilor. Iubea să meargă la biserică şi să se retragă singur în rugăciune. De tânăr şi-a urmat chemarea către viaţa religioasă. Şi-a trăit întreaga viaţă în sfinţenie şi dăruire faţă de Dumnezeu, iar clipa morţii l-a găsit îngenuncheat în faţa icoanei Fecioarei Maria. O lume întreagă îl ştie drept Sfântul Serafim de Sarov.





În calendarul creştin ortodox, Sfântul Serafim de Sarov, unul din cei mai cunoscuţi asceţi şi mistici ai Bisericii Ortodoxe, este sărbătorit de două ori: pe 2 ianuarie, dată la care sfântul "s-a mutat în ceruri", în urmă cu 175 de ani, şi pe 19 iulie, ziua sa de naştere, precum şi ziua când a fost sanctificat de către Biserică, în 1903.

De câte ori era bolnav, vindecarea îi venea în mod miraculos

"Fericită eşti tu, femeie văduvă" i-a spus într-o zi mamei lui Prohor un "nebun al lui Dumnezeu", întâlnind-o pe stradă cu cei doi băieţi ai ei, "fericită eşti tu că ai un fiu care va deveni un puternic mijlocitor înaintea Sfintei Treimi, un om al rugăciunii şi al luminii pentru lumea întreagă."



Primul miracol care i-a salvat viaţa i s-a petrecut la vârsta de şapte ani. În timp ce vizita împreună cu mama sa o biserică în construcţie (construcţie finanţată de familia lui), a căzut de pe schela clopotniţei, de la o înălţime de şapte etaje. S-a ridicat nevătămat, spre uimirea mamei lui şi a celor care mai erau de faţă.

La vârsta de zece ani s-a îmbolnăvit foarte grav. La un moment dat, a avut un vis în care i-a apărut Fecioara Maria, care i-a spus că va veni la el să-l vindece. Într-adevăr, după câteva zile, o icoană a Fecioarei Maria, considerată ca fiind făcătoare de minuni, a trecut în procesiune pe străzile oraşului. Când se apropia de casa familiei lui Prohor, s-a dezlănţuit o furtună cu ploaie torenţială. Ca să apere icoana, pelerinii au adus-o în casă. Astfel a văzut-o şi copilul, care s-a vindecat pe loc.


La doi ani după ce a intrat la mănăstire s-a îmbolnăvit de hidropizie. A suferit timp de trei ani în tăcere, refuzând să fie chemat un medic pentru el. Spunea: "Eu m-am încredinţat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului şi al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei lui Maici." La insistenţele călugărilor, care voiau să-l ajute cumva, a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate.

În timp ce ei se rugau în biserică, Prohor a avut o viziune în care i-au apărut Fecioara Maria împreună cu Apostolii Petru şi Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Fecioara Maria i-a spus Sfântului Ioan: "Acesta este unul de-ai noştri", după care l-a atins cu un toiag, iar lichidul adunat în corpul său a început să iasă prin incizia făcută. După terminarea slujbei ceilalţi călugări l-au găsit pe Prohor vindecat, având doar o cicatrice, ca semn al miracolului ce s-a petrecut. La scurt timp, pe locul   apariţiei Fecioarei Maria a fost construită o infirmerie. Sfântul Serafim a construit el însuşi masa din altarul capelei, din lemn de chiparos. În acel loc a primit de atunci înainte  Sfânta Împărtăşanie.

Şi-a dăruit viaţa în totalitate lui Dumnezeu
 La 19 ani s-a decis să meargă la mănăstire. Cu binecuvântarea mamei sale, care i-a dăruit cu această ocazie o cruce mare de aramă pe care de atunci a purtat-o toată viaţa şi îndrumat fiind de un bătrân călugăr, Părintele Dositeu, a intrat ca novice la mănăstirea Sarov. Acolo a fost repede acceptat şi iubit datorită veseliei şi bunătăţii sale. Spunea mai târziu: "Ce vesel eram atunci! Veselia nu este un păcat, ci dimpotrivă, ea alungă oboseala, din care vine deznădejdea, care-i mai rea decât toate."

După opt ani a fost tuns călugăr, cu numele de Serafim (care în ebraică înseamnă "înflăcărat"), iar un an mai târziu a fost sfinţit ierodiacon. La 34 de ani a fost hirotonit preot şi a fost numit duhovnic al mănăstirii de maici Diveevo, de care a avut grijă apoi timp de 12 ani, atât spiritual cât şi material, asigurându-le celor care trăiau acolo tot ce aveau nevoie fără să fi vizitat măcar mănăstirea decât o singură dată în trecere.
După un an, a primit binecuvântarea pentru a începe o viaţă de pustnic în pădurea ce înconjoară Sarovul. A petrecut următorii 16 ani în retragere şi tăcere deplină: "Tăcerea absolută este o cruce pe care omul se răstigneşte cu toate patimile şi poftele sale."

A trăit ani de zile într-un ascetism desăvârşit

"Dobândeşte spiritul păcii şi mii de suflete se vor salva în jurul tău."

În 1793 s-a retras în pădure, la cinci km de mănăstire, într-un loc pe care l-a numit "Muntele Athos". Acolo îşi petrecea timpul în rugăciune şi citirea scrierilor sfinte. "Omul are nevoie de Sfintele Scripturi pentru că nu este încă în stăpânirea adevărului care alungă toate greşelile. Dar de îndată ce Adevărul va umple sufletul omului, învăţăturile sale se vor înrădăcina în el, în locul legii Scripturilor. El va fi în chip tainic condus de Dumnezeu şi nu va mai avea nevoie de niciun ajutor exterior sensibil."

Postea mult: mânca doar o dată pe zi foarte puţin, în afară de miercuri şi vineri când ţinea post negru. Din prima duminică a postului mare ţinea post negru până sâmbăta, când primea Sfintele Taine. "Care sunt rezultatele unui asemenea regim? Postind, trupul devine curat şi uşor, viaţa lăuntrică se elevează, apar revelaţii minunate, influenţele exterioare nu mai sunt simţite, iar mintea, părăsind această lume, se ridică spre cer şi se scufundă în întregime în contemplarea lumii spirituale.""Rugăciunea şi postul, interiorizarea şi stăpânirea perfectă a simţurilor ridică sufletul spre Împărăţia lui Dumnezeu."

Dormea foarte puţin şi în poziţii care să nu-i permită să doarmă prea mult: aşezat cu genunchii la piept şi rezemat de perete, în genunchi şi sprijinit pe coate, ghemuit pe buşteni şi pe saci cu pietre. 

Avea întreaga atenţie şi întreaga sa fiinţă îndreptate fără încetare către înalt, către Dumnezeu. Uneori era atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemişcat, fără să vadă ori să audă nimic în jurul lui. Astfel îl vedeau adesea călugării Marcu cel Tăcut şi Alexandru, care locuiau şi ei în pustie. Atunci când îl găseau în contemplaţie se retrăgeau în linişte ca să nu-l deranjeze.

 Pentru ca singurătatea să-i fie deplină a refuzat să mai primească vizitatori. Dacă întâlnea un om în pădure, se întindea cu faţa la pământ până când acesta trecea mai departe. Prin rugăciunile sale, a cerut un semn de la Dumnezeu, prin care să-i arate dacă această singurătate este în acord cu voinţa Sa.   Atunci cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii învecinaţi, blocând orice acces.

Îl mai vizitau doar păsările şi animalele sălbatice. Acestea veneau la miezul nopţii şi aşteptau ca el să-şi termine rugăciunea, după care le hrănea cu pâine. Maica stareţă a Mănăstirii Diveevo, Matrona Plescheeva, care l-a văzut hrănind un urs, povestea: "Faţa marelui părinte era minunat de luminoasă şi veselă având o strălucire îngerească." Un alt martor, Părintele Alexandru, l-a întrebat o dată cum se face că acea puţină pâine care se află în traista sa poate hrăni atâtea animale. "Întotdeauna se găseşte destulă pâine în traistă." i-a răspuns liniştit Părintele Serafim.


Una dintre formele de asceză pe care şi le-a impus a durat o mie de zile şi o mie de nopţi, timp în care s-a rugat aproape încontinuu, odihnindu-se foarte puţin. Pe o stâncă din pădure ori într-o pivniţă săpată sub coliba sa, stând în picioare sau în genunchi, se ruga cu mâinile ridicate: "Doamne, miluieşte-mă" .

Care era rezultatul ascezei? Ceva mai preţios decât toate bucuriile lumii: pacea lui Dumnezeu. "Of, dacă aţi şti ce bucurie şi dulceaţă îl aşteaptă în Rai pe un suflet drept! Aţi fi de acord să înduraţi în această viaţă toate necazurile, persecuţiile şi umilinţa cu mulţumire. Dacă în chilie ar fi plin de viermi care ar mânca trupul nostru, tot restul vieţii am fi bucuroşi să îndurăm, numai să nu cumva să pierdem bucuria cea cerească pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei ce Îl iubesc pe El."

A revenit la mănăstire pentru a-i ajuta pe ceilalţi oameni

La cererea stareţilor (bătrânilor) mănăstirii, s-a întors în mănăstire în primăvara anului 1810, continuând să trăiască în retragere, rugăciune şi tăcere în chilia sa. După câţiva ani a deschis uşa chiliei, pentru a putea fi văzut de cei care doreau. A mai rămas însă în tăcere timp de câţiva ani, după care a început treptat să răspundă la întrebări şi să dea sfaturi.

La 25 noiembrie 1825 Fecioara Maria i-a apărut într-un vis, împreună cu Sfântul Clement şi Sfântul Petru, şi i-a permis să renunţe la retragere, îndemnându-l să-i primească pe toţi cei care-l căutau. Oaspeţii săi se înmulţeau rapid, uneori îl vizitau între 1000 şi 2000 de oameni zilnic.

 El era tot timpul umil, bucuros şi deschis. Nu avea nevoie să i se spună motivul vizitei, pentru că vedea în sufletul fiecăruia. Le vindeca slăbiciunile trupeşti şi sufleteşti prin rugăciune şi prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sfântul Serafim simţeau dragostea lui nemărginită şi blândeţea. Iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiţă a spus despre el: "Părintele Serafim arată ca un bătrân, dar de fapt este un copil ca şi noi!"

Uşa chiliei sale era deschisă oricui până târziu în noapte. Îşi saluta vizitatorii cu veselie, zicându-le: "Bucuria mea, Hristos a înviat!" Se bucura mai ales pentru cei care îşi regretau greşelile. Blândeţea sa extraordinară înmuia inimile cele mai dure, umilinţa sa îi smerea pe cei orgolioşi, făcându-i să verse lacrimi de copil. Pentru toţi chilia sa era ca o anticameră a raiului, iar întâlnirea cu el era ca o întâlnire cu Dumnezeu, care putea să le modifice sensul vieţii.

Iată cum îl descria unul dintre vizitatorii săi: "De la cea dintâi privire către el am fost cuprins de un sentiment de evlavie faţă de el. Mi se părea un înger, un om ceresc; chipul îi era alb precum ceara curată, ochii îi erau albaştri ca cerul, părul îi era alb şi îi atârna pe umeri.(...) În ciuda sentimentului de aglomerare şi dezordine, aerul din cămăruţa sa era de o puritate absolută."

Şi încă o relatare: "Părintele Serafim deschise uşa şi zise: «Ce bucurie îmi face Dumnezeu!» Mă conduse în chilia sa, dar întrucât era plină de diferite lucruri, mă pofti să mă aşez pe prag, în timp ce el însuşi se aşeză pe podea faţă în faţă cu mine, ţinându-mă tot timpul de mână. Îmi vorbi atât de blând şi chiar îmi sărută mâna în repetate rânduri, atât de mare îi era dragostea faţă de aproapele său. Eu stăteam în faţa lui într-o stare de negrăită bucurie." După ce oaspetele i-a pomenit de boala de care suferea, Părintele Serafim i-a dat să bea puţin ulei din candela sa. Boala s-a vindecat complet şi pentru totdeauna.

Avea darul profeţiei, al clarviziunii şi al vindecărilor miraculoase


El vedea ceea ce oamenii nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără să le deschidă şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea şi mustrarea de care avea nevoie. Abandonat voinţei lui Dumnezeu, el le spunea exact ceea ce aveau nevoie. Compasiunea lui, izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu, se revărsa asupra tuturor.

A vindecat mulţi oameni în mod miraculos, ungându-i cu uleiul din candela sa ori dându-le să bea din izvorul numit mai apoi "puţul lui Serafim", aflat în apropierea mănăstirii, în "pustia cea apropiată", unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezile. Şi acest izvor îi fusese dăruit de către Fecioara Maria, care, în timpul unei viziuni, l-a făcut să apară acolo în mod miraculos.

I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, încât îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare câte o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, reprezentând sufletele celor pentru care se ruga.

A primit de la Dumnezeu şi darul profeţiei, astfel încât a prezis evenimente viitoare, atât pentru persoane particulare, cât şi pentru ţara sa. A prezis războiul din Crimeea, foametea, precum şi marea încercare la care a fost supus poporul rus în secolul următor. Îşi exprima profeţiile în mod metaforic şi de aceea acestea erau înţelese adesea după ce evenimentele respective se petrecuseră deja.

În ultimul an de viaţă, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a văzut levitând în timp ce se ruga. Sfântul Serafim, însă, i-a interzis să dezvăluie acest lucru până după moartea sa. De asemenea avea darul de a putea fi prezent în mai multe locuri în acelaşi timp.

Vedea îngerii, pe Fecioara Maria şi chiar pe Iisus Hristos

 Despre puritatea şi profunzimea credinţei sale ne putem da seama şi din faptul că, adesea, în timpul slujbelor, vedea îngerii cântând în biserică, iar uneori avea viziuni cu Fecioara Maria sau cu Iisus Hristos.

O dată, în timp ce slujea în biserică în Joia Mare, a rămas brusc nemişcat, cu un aer absent. Înţelegând că s-a petrecut ceva neobişnuit, doi ierodiaconi l-au prins de braţ şi l-au dus în spatele iconostasului. Acolo a rămas în continuare nemişcat timp de trei ore. După ce şi-a revenit, i-a spus duhovnicului: "M-a copleşit o lumină orbitoare, asemănătoare unei raze de soare. Când mi-am întors ochii spre această lumină nespus de frumoasă, l-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos în slava Sa, având înfăţişarea unui fiu al omului, înconjurat de oştile cereşti: îngeri, arhangheli, heruvimi şi serafimi. Venind dinspre uşa de apus şi mergând prin aer, El binecuvânta pe slujitori şi pe închinători. Apoi, intrând în icoana Sa de lângă uşă, şi-a schimbat înfăţişarea. Cât despre mine, care sunt praf şi cenuşă, am primit o binecuvântare specială. Îmi simţeam inima curată, iluminată de bucurie în dulceaţa dragostei faţă de Domnul!"

Cu un an şi zece luni înainte să moară, de sărbătoarea Bunei Vestiri, a avut o viziune cu Fecioara Maria împreună cu doi apostoli şi cu 12 fecioare muceniţe. Fecioara Maria a vorbit mult timp cu Sfântul Serafim. Au vorbit mult şi despre călugăriţele mănăstirii Diveevo, pe care Sfântul Serafim le avea în grijă deja de mulţi ani. În final Ea i-a spus: "În curând, preaiubite, vei fi cu noi." Această întâlnire a avut şi un martor: una dintre călugăriţele de la mănăstire.

Acţiona conform voinţei lui Dumnezeu


"Când vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi porunceşte Domnul, ca unui rob al Său, aceea eu îi transmit celui care doreşte să-i fiu de folos. Lucrez cum vrea El. N-am voinţă proprie."

Sfântul Serafim îi întâmpina pe toţi cei care veneau la el cu o plecăciune şi cu urarea "Bucuraţi-vă, Hristos a Înviat!" Îi numea pe toţi "bucuria mea" şi le săruta mâinile în semn de binecuvântare. După întrevederea cu el, toţi rămâneau cu o  stare de fericire şi împlinire sufletească.

Cea mai emoţionantă şi plină de învăţături descriere a unei întâlniri cu Sfântul Serafim o avem datorită lui Nikolai Motovilov. Acesta s-a întâlnit cu sfântul în noiembrie 1831 şi a consemnat în scris întâlnirea.

Dobândirea Duhului Sfânt

 "Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine ca să înţelegi, ci prin tine, pentru toată lumea."

Nicolae Alexandrovici Motovilov a fost şi el vindecat de Sfântul Serafim. Conversaţia sa cu acesta a început de la dorinţa lui Nicolae Motovilov de a înţelege scopul vieţii creştine. Sfântul Serafim i-a spus că ţelul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt: "Este nevoie să lăsăm Duhul Sfânt să pătrundă în inimile noastre. Toate cele bune pe care le săvârşim în numele lui Hristos, ni s-au dat prin Duhul Sfânt şi le putem face mai ales prin rugăciune, care ne este tot timpul la îndemână."

Motovilov a întrebat de unde putem şti dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt: "Părinte, cum aş putea vedea harul Sfântului Duh? Cum pot să-mi dau seama dacă este întru mine sau nu?" Sf. Serafim i-a vorbit despre cum ajung oamenii să aibă Sfântul Duh şi cum recunoaştem duhul lui Dumnezeu în noi, dar Motovilov nu înţelegea. Atunci părintele l-a luat de umeri spunându-i: "Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă priveşti?"

În acel moment Motovilov a simţit că i se deschid ochii şi a văzut cum faţa bătrânului strălucea ca soarele. Sufletul i s-a umplut de pace şi linişte, desfătare şi bucurie, corpul i-a fost străbătut de căldură, iar în jurul lor se răspândea o mireasmă foarte plăcută. Motovilov s-a speriat de acea schimbare neobişnuită, dar mai ales de faţa sfântului care strălucea: "Nu vă pot privi părinte pentru că ochii vă luminează ca fulgerul şi faţa vă este mai strălucitoare ca soarele."

Sf. Serafim i-a răspuns: "Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum şi tu eşti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că şi tu eşti în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt aşa. Să mulţumim Domnului pentru mila Sa de negrăit faţă de noi."

Atunci a înţeles Motovilov cu mintea şi cu inima ce înseamnă transfigurarea prin pogorârea Sfântului Duh asupra omului. Sfântul Serafim l-a asigurat că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experienţe toată viaţa lui.

Serafim de Sarov spunea: "Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieţii creştine, în timp ce rugăciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute din dragoste de Hristos, sunt doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt."
"Dobândeşte harul Duhului Sfânt şi prin practicarea celorlalte virtuţi, de dragul lui Hristos. De pildă, dacă rugăciunea şi privegherea îţi dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te şi priveghează; dacă postul iţi dă mult din duhul lui Dumnezeu, posteşte; dacă milostenia iţi dă mai mult, fă pomeni. Măsuraţi în acest fel fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos."

Era iubitor şi iertător faţă de toţi oamenii

 În timp ce trăia retras în pădure, a fost atacat de nişte hoţi. Deşi era puternic din punct de vedere fizic şi avea un topor în mână în acel moment, el nu a opus rezistenţă. Când l-au ameninţat şi i-au cerut banii, sfântul a lăsat jos toporul, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi s-a lăsat în voia lor. Aceştia l-au lovit bestial cu coada toporului în cap până i-a pornit sângele pe nas şi urechi, după care l-au lovit cu o buturugă, l-au călcat în picioare şi l-au târât pe jos lăsându-l inconştient. Când au considerat că a murit, l-au lăsat în pace. Unicul lucru de valoare pe care l-au găsit în colibă a fost icoana Maicii Domnului cea Îndurerată (Umilenie) în faţa căreia se ruga mereu Sf. Serafim.

Dimineaţa următoare a pornit cu mare greutate spre mănăstire unde a zăcut timp de opt zile uimindu-i pe toţi prin faptul că mai era în viaţă. A fost vindecat din nou de Fecioara Maria, care i s-a arătat împreună cu Apostolii Petru şi Ioan, dar, în urma loviturilor primite, a rămas cocoşat pentru toată viaţa. A mai rămas cinci luni la mănăstire până s-a refăcut, apoi s-a întors în pădure. I-a iertat pe răufăcători şi s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiţi. Aceştia au ajuns singuri să se căiască de faptele lor şi au venit după un timp, plini de umilinţă, să-şi ceară iertare.

Considera fraternitatea un aliat preţios pe drumul desăvârşirii

"Deşi greutăţile, nenorocirile şi nevoile de tot felul sunt nedespărţite de viaţa noastră pe pământ, totuşi Domnul Dumnezeu n-a vrut şi nu vrea ca noi să trăim numai în greutăţi şi năpaste, de aceea ne şi porunceşte prin apostoli să ne purtăm sarcinile unii altora, prin aceasta împlinind legea lui Hristos. Însuşi Domnul Iisus Hristos ne dă această poruncă, de a ne iubi unul pe altul şi consolându-ne între noi cu această dragoste frăţească, să ne uşurăm calea cea dureroasă şi îngustă a călătoriei noastre către patria cerească.“

Sf. Serafim s-a dedicat şi îmbunătăţirii vieţii monastice a maicilor de la mănăstirea Diveevo, spunând că nu el personal le dădea sfaturi, ci Fecioara Maria le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. El a fost un adevărat tată pentru surorile mănăstirii, care îl căutau pentru orice problemă sufletească sau materială. Sf. Serafim a avut grijă şi de orfanii de la mănăstirea de maici Diveevo.

Fii săi spirituali şi prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrana celor care trăiau în mănăstirea Diveevo. Mihail Manturov, vindecat de călugăr de o boală grea, era unul dintre binefăcătorii mănăstirii, asumându-şi sărăcia voluntară, aşa cum îl sfătuise sfântul.

A făcut minuni şi după moarte

 Părintele Serafim a cerut să i se pună pe piatra de mormânt următoarea inscripţie: "După ce nu voi mai fi printre cei vii, veniţi la mormântul meu: cu cât mai des, cu atât mai bine. Orice aţi avea pe suflet, orice vi s-ar întâmpla, veniţi la mine ca şi când aş fi viu şi, îngenunchind pe pământ, vărsaţi-vă tot amarul pe mormântul meu. Spuneţi-mi totul şi vă voi asculta. Aşa cum îmi vorbeaţi în viaţă, la fel să o faceţi şi acum. Pentru că eu trăiesc şi pururea voi fi."

Îşi construise singur sicriul cu mult timp înainte de a muri şi îl avea tot timpul în chilia lui, folosindu-l ca pe un obiect de mobilier. Depozita în el diverse obiecte şi de multe ori vizitatorii îl găseau aşezat înăuntru şi citind scrieri sfinte, cu o puritate de copil.

În dimineaţa zilei de 2 ianuarie 1833 părintele Pavel, ajutorul Sfântului Serafim, în drum spre slujba de dimineaţă, a simţit miros de fum venind din chilia acestuia. Părintele obişnuia să lase lumânări să ardă în chilie şi părintelui Pavel i-a fost teamă să nu ia foc ceva.  "În timpul vieţii mele nu va fi niciun foc", spusese el cândva, "dar când voi muri veţi şti, pentru că un foc se va aprinde." Când au deschis uşa au văzut cărţi şi alte lucruri mocnind iar Sfântul Serafim era în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucişate pe piept. Murise în timpul rugăciunii.

A fost sanctificat la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a numeroşi ierarhi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din toate părţile Rusiei. Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolşevicii le-au confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului. Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc şi se presupune că ar fi fost păstrate de un credincios pios, în aşteptarea unor zile mai bune. Moaştele Sfântului Serafim se află în prezent la Diveevo.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu