Friday, January 23, 2015

Sfanta Xenia cea nebuna pentru Hristos


   
Sfânta Xenia a trăit în secolul al XVIII-lea, dar este cunoscut relativ puţin despre ea sau familia sa. Şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii ei în Petersburg, în timpul domniei împărăteselor Elizabeta şi Ecaterina a II-a.

Xenia Grigorievna Petrova a fost soţia unui ofiţer de armată, Andrei Fedeorovici Petrov. Ea a devenit văduvă la vârsta de 26 de ani când soţul său a murit brusc, la o petrecere. Ea a plâns moartea soţului ei, şi în special pentru că el a murit fără spovedanie şi împărtăşanie. Din acel moment, Xenia şi-a pierdut interesul pentru lucrurile lumeşti şi a urmat calea grea a nebuniei pentru Hristos. Sursa acestui mod ciudat de viaţă poate fi găsită în prima Epistolă către Corinteni (I Cor. 1, 18-24, I Cor. 2, 14, I Cor. 3,18-19).

Ea a început să îmbrace hainele soţului ei şi să insiste să fie numită Andrei Feodorovici. Ea le-a spus oamenilor că ea a murit, nu soţul ei. Într-un anumit fel, aceasta era adevărat. A abandonat felul ei de viaţă anterior şi a trăit o renaştere spirituală. Când a dăruit altora casa şi tot ceea ce avea, rudele sale s-au plâns autorităţilor. După ce au vorbit cu Xenia, autorităţile au fost convinse că ea e în posesia facultăţilor sale mintale şi că avea dreptul să dea tot ce avea în ce mod dorea. În curând, ea nu a mai avut nimic pentru ea, aşa că a început să se plimbe prin zona săracă a Petersburgului, fără un loc unde să îşi culce capul. Ea a refuzat orice ajutor de la rudele sale, fericită să fie liberă de orice legături cu lumea. Când uniforma roşie şi verde a soţului ei s-a învechit, ea a continuat să se îmbrace în zdrenţe de aceleaşi culori.

După un timp, Sfânta Xenia a părăsit Petersburgul pentru 8 ani. Se crede că a fost în pelerinaj la locurile sfinte din întreaga Rusie. Se poate ca ea să fi vizitat pe Sfântul Teodor de Sinaxar (19 februarie), de asemenea militar. Viaţa lui s-a schimbat dramatic după ce un tânăr ofiţer a murit în timpul unei petreceri, la băut. Poate că acest ofiţer a fost soţul Sfintei Xenia. În orice caz, ea îl ştia pe Sfântul Teodor şi a avut de câştigat în urma sfaturilor sale.

Sfânta Xenia s-a întors până la urmă în Petersburg unde îşi băteau joc de ea şi o insultau pentru comportamentul ei straniu. Când accepta bani de la oameni, primea doar monede mici, pe care le folosea să ii ajute pe săraci. Îşi petrecea nopţile în rugăciuni, fără să doarmă, pe un câmp din apropierea oraşului. În curând, virtutea sa şi darurile sale au început să fie observate. Ea a prezis evenimente viitoare care urmau sa afecteze cetăţenii Petersburgului şi chiar familia regală. Împotriva voii ei, ea a început să fie cunoscută ca cineva plăcut lui Dumnezeu. Oamenii considerau vizitele ei în casele sau căminele lor ca mari binecuvântări.

Sfânta Xenia a trăit cam 45 de ani după moartea soţului ei, şi a plecat la Domnului la vârsta de 71 de ani. Data exactă şi împrejurările nu sunt cunoscute, dar se crede că a avut loc pe la sfârşitul secolului XVIII. A fost înmormântată în cimitirul Smolensk.

Prin anii 1820, oamenii făceau pelerinaj la mormântul ei, să se roage pentru sufletul ei şi să o roage să se roage lui Dumnezeu pentru noi. Atât de mulţi vizitatori luau pământ din mormântul ei, încât trebuia să fie înlocuit în fiecare an. Mai târziu a fost construită o capelă pe mormântul ei. Cei care îşi îndreaptă rugăciunile către Sfânta Xenia, primesc vindecare din bolile lor şi eliberare de probleme. Este de asemenea cunoscută pentru ajutorarea celor care îşi caută de lucru.

Darul înainte-vederii

S~a întâmplat odată ca Parascheva Antonova să fie în casa pe care Binecuvântata i-o dăruise, şi cosea atunci când Xenia a venit în vizită la ea, spunându-i: “Tu stai în casă şi coşi nasturi fără să ştii că Dumnezeu ţi-a dăruit un fiu. Du-te imediat la cimitirul Smolensk!” Antonova, cunoscând-o ca pe o sfântă ce nu spune vorbe deşarte, a crezut imediat că avea să se întâmple ceva deosebit, aşa că a alergat degrabă într-acolo.

Ajungând pe una din străzile Insulei Vasiliev de lângă cimitir, a zărit mulţime de lume. Curioasă, s-a apropiat să vadă ce se întâmplă. O trăsură accidentase o femeie însărcinată care a dat naştere copilului chiar în plină stradă, murind îndată după aceasta.

Plină de milostivire pentru pruncuţ, Antonova l-a luat la ea acasă. Toate eforturile autorităţilor din Petersburg de a descoperi identitatea mamei, a tatălui ori a vreunei rude a micuţului orfan au fost zadarnice, aşa că Antonova a păstrat copilaşul. Ira crescut frumos, asigurându-i o educaţie aleasă şi iubindu-l ca pe propriul ei fiu. Mai târziu, băiatul avea să devină un model de persoană oficială, devotat mamei lui care-l crescuse cu atâta grijă şi dragoste. Totodată, el avea să-i păstreze o evlavioasă amintire şi Xeniei, slujitoarea lui Dumnezeu care îi arătase mamei sale atâta bunătate şi ajutor, iar lui îi hărăzise o soartă atât de bună.

Printre mulţi alţi prieteni ai Binecuvântatei Xenia se afla şi o văduvă, Doamna Golubev, cu fiica ei de 17 ani, o tânără de o frumuseţe remarcabilă. Xenia o îndrăgise tare mult pe această fată plină de bunsimţ, blândeţe şi supunere.

Odată, venind în vizită la ele, fata începuse să facă cafeaua. “Oh, frumoasa mea”, îi spuse Xenia “tu faci cafea, iar soţul tău îşi îngroapă soţia în OKHTA. Du-te repede într-acolo!” “Du-te!” – repetă Xenia cu fermitate fără a lăsa loc vreunei obiecţii.

Golubevii, ştiind că Xenia nu vorbeşte niciodată în zadar, i-au urmat îndemnul întocmai, aşa că au pornit-o spre OKHTA. Aici, în faţa cimitirului, au întâlnit o procesiune funerară căreia i s-au alăturat. O tânără, soţia unui doctor, murise la naştere şi acum o îngropau.

S-a oficiat slujba de înmormântare şi familia Golubev a însoţit cortegiul la groapă. S-au încheiat şi funeraliile şi oamenii dădeau să plece; ele însă au mai rămas împreună cu tânărul văduv care, fiind tare îndurerat şi-a pierdut cunoştinţa, prăbuşindu-se în faţa mormântului. Atunci, amândouă au încercat să-I ajute să-şi vină în fire. Aşa au ajuns să se cunoască, pentru ca în cele din urmă fata să-i devină soţie.

Dar dumnezeiescul dar proorocesc nu este lăsat numai pentru veşti bune. Uneori, el prevesteşte boală sau moarte pentru ca cei în cauză să aibă vreme de pregătire.

Un astfel de caz s-a întâmplat odată când bineplăcuta lui Dumnezeu a ajuns în casa familiei Krapivin, care a primit-o cu căldură şi bucurie. Au discutat împreună câteva momente, după care, Xenia s-a ridicat brusc, mulţumind gazdei pentru ospitalitate. Vrând să plece, s-a întors spre doamna Krapivin şi i-a spus: “Deşi verde, planta se va trece curând”.

Nu se ştie dacă pe moment doamna Krapivin a înţeles sau nu ce a vrut ea să spună, gazdele ei neluându-i vorbele în seamă. Dar n-a trecut mult timp şi, spre marea lor mirare – doamna Krapivin, deşi în plină tinereţe şi sănătoasă tun, s-a îmbolnăvit brusc, mutându-se la cele veşnice. Abia atunci au înţeles ei tâlcul acelor cuvinte; “Deşi verde, planta se va trece curând”, ce prevestiseră de fapt moartea doamnei Krapivin.

Văzând la Xenia darul clarviziunii şi cunoscând umilinţa şi smerenia chipului ei de vieţuire, oamenii au început să înţeleagă că şi ea este unul dintre acei minunaţi “nebuni ai lui Hristos”. Mulţi dintre locuitorii cartierului Storona din Petersburg erau de-a dreptul fericiţi când ea îi vizita, căci simţeau cum îndată după plecarea ei – se revărsau o pace şi o bucurie dumnezeiească în casele lor; acolo, desigur, unde ea era primită cu credinţă şi sinceritate.

Mamele ştiau că dacă Binecuvântata atingea copilaşul bolnav, acesta îşi revenea de îndată; de aceea părinţii se grăbeau s-o întâlnească pe Xenia ca să le binecuvinteze copiii, fiind convinşi că binecuvântarea ei îi însănătoşea.

De asemenea negustorii şi vânzătorii atunci când o zăreau, ieşeau repede în întâmpinarea ei, oferindu-i câte ceva din mărfurile lor. Dacă ea le accepta sau le binecuvânta, în ziua aceea le mergea .de minune.

Vizitiii căutau şi ei să o conducă fie cât de puţin sau o rugau pur şi simplu ca măcar să ia loc în trăsură pentru o clipă, fiind siguri că astfel vor avea o zi. bună. Treptat, mai toţi se obişnuiseră cu felul ei de a fi, văzând în el semne dumnezeieşti chiar şi atunci când comportarea ei părea uneori ciudată.

Astfel, de pildă, cu două zile înaintea marii sărbători a Naşterii Domnului, din 1761, Binecuvântata, alergând nerăbdătoare pe străzile reci şi încărcate de zăpadă ale Storonei Petersburgului, striga în gura mare: “Coaceţi colacii, căci curând întreaga Rusie îi va coace!” Cum era firesc, nimeni nu putea tâlcui cuvintele ei de neînţeles, dar în ziua marii sărbători împărăteasa Elisabeta Petrovna s-a stins subit din viaţă.

Când această veste îngrozitoare s-a răspândit în întregul oraş, cu toţii au înţeles că slujitoarea lui Dumnezeu prevestise moartea împărătesei.

Se ştie că împărăteasa Ana Ivanovna dorea să-şi consolideze descendenţa la tronul Rusiei, din arborele patern al familiei imperiale. În acest scop, ea a chemat-o pe nepoata ei, Anna Leopoldovna, căsătorită cu prinţul Anton Ulrich, şi, când acestora li s-a născut un băiat, împărăteasa l-a declarat moştenitorul ei.

În 1740, după moartea Anei Ivanovna, Ioan al VI-lea Antonovici a fost proclamat împărat. Un an mai târziu, pe 24-25 noiembrie, a avut loc o lovitură de stat prin care Ioan a fost înlăturat şi Elisabeta Petrovna, fiica lui Petru 1, a fost proclamată împărăteasă. Ioan Antonovici a fost închis în închisoarea Schlusselburg, iar părinţii lui, trimişi în exil la Kholmogory, unde au şi murit. Nefericitul Ioan s-a chinuit în închisoare aproape 23 de ani. În 1764, în timpul guvernării Ecaterinei a Il-a, un oarecare Mirovici, un ofiţer din garda Schlusselburgului, a complotat pentru eliberarea lui Ioan şi readucerea acestuia pe tron. Însă încercarea lui Mirovici a eşuat datorită celorlalţi ofiţeri, rămaşi fideli împărătesei. În timpul acestei încercări de evadare Ioan Antonovici a fost omorât.

Cu trei săptămâni înaintea acestui trist eveniment, Binecuvântata Xenia a început să jelească amarnic zi şi noapte. Toţi care o întâlneau în această stare de jalnică plângere credeau că fusese grav insultată. Întrebând-o ce-i cu ea, le răspundea: “E sânge, e sânge! E un râu de sânge acolo!” – şi plângea tot mai tare.

Nimeni nu putea înţelege ce îi răscolise într-atât liniştea şi pacea ei caracteristică, ba mai mult, nimeni nu-i putea înţelege cuvintele înfricoşătoare. Însă trei săptămâni mai târziu, când s-a răspândit ştirea morţii tragice a lui Ioan Antonovici în întreg Petersburgul, cu toţii au priceput cuvintele sfintei.

La începutul lui noiembrie 1769, Xenia a început să treacă pe la toate cunoştinţele ei. Le bătea în geam până când ieşea cineva şi ea-i spunea: “Economisiţi făina, pentru că în curând vom avea nevoie de ea”. Mulţi intrau în panică la aceste cuvinte rău prevestitoare gândind că cineva va muri. Şi aşa s-a întâmplat. În numai două zile împărăteasa Ecaterina a II-a a trecut la cele veşnice.

Din când în când, Xeriia obişnuia să facă câte o vizită vreunei cunoştinţe sau prietene, cu care schimba câteva cuvinte, ca deodată să se cufunde în tăcere de parcă ar fi ascultat ceva. Se ridica apoi brusc şi părăsea casa în grabă. Dacă gazda o între~ ba de ce pleacă astfel şi încotro se îndreaptă, Bine~ cuvântata făcea semn de rămas bun cu bastonul, spunând: “Trebuie să plec, sunt aşteptată acolo!” Nu ducea nimic cu ea, avea doar zdrenţele de pe ea şi adesea, ajungând la casa unui prieten, i le arăta exclamând cu bucurie: “Asta-i tot ce am…”

Tuesday, January 6, 2015

BOBOTEAZA ETIOPIANA


Etiopia este una dintre cele mai interesante destinatii crestine, pe care insa foarte putini oameni le viziteaza. Munti inalti - Addis Ababa este a cincea capitala din lume ca altitudine (2408 m), ape foarte albastre si savane… Se spune ca acesta este locul originii omenirii. Etiopia este o tara cu un trecut antic, a carei istorie scrisa in limba Ge’ez dateaza de acum 2000 de ani. Regina din Saba si Regele Solomon nu sunt doar personaje legendare…
Regina din Saba, amintita nu doar in Vechiul Testament ( III Regi, cap10 si II Paralipomena, cap 9) dar si in Coran si in legendele etiopiene, este numita Makeda in traditia etiopiana. Ajunsa pe tron in secolul zece inainte de Hristos si simtindu-se nepregatita pentru demnitatea sa, regina a calatorit la Ierusalim, pentru a observa si a invata regulile statului evreu si pentru a-I pune vestitului, inteleptului Rege Solomon multe intrebari, pe care el le-a dezlegat pe rand, nelasand nimic necunoscut. Impresionata de intelepciunea si bogatia marelui rege, regina din Saba i-a daruit acestuia 4,5 tone de aur, pietre pretioase si aromate, iar el i-a promis ca ii va da orice lucru pe care aceasta il doreste. Traditia spune ca din relatia celor doi s-a nascut un fiu, regele Menelik I, care s-a intors la Ierusalim de doua ori, prima data cand a implinit 22 de ani si a aflat cine este tatal sau – marele rege Solomon primindu-l cu mare fast, iar doua oara pentru a fi uns rege al Etiopiei de catre chiar tatal sau. Se pare ca la intoarcere Menelik I a adus in Etiopia nu doar pe fiul marelui preot evreu cu o escorta extrem de numeroasa de nobili evrei, dar a adus si Chivotul Legamantului ( in care se aflau Tablele Legii date de Dumnezeu lui Moise), pe care Statul Etiopian pretinde ca il detine, in original, pana astazi.
In secolul al IV-lea, in timpul Imperiului Axum, a luat nastere Biserica Ortodoxa (Tewahedo) Etiopiana, aceasta ramanand un pilon al culturii etiopiene, si astazi 51% din populatie apartinad acestei biserici. “Insula” de ortodoxie intr-o Africa musulmana sau pagana, Etiopia este acum, cu cei 35 milioane de credinciosi, cea mai mare dintre bisericile orientale ortodoxe, fiind intrecuta, in intreaga arie a ortodoxiei, doar de Biserica Rusa. Doar ca saisprezece secole de izolare totala, in care singura legatura cu crestinatatea a Bisericii Ortodoxe Etiopiene a fost Biserica Copta ( cea care ii si numea patriarhul), explica evolutia oarecum singulara, ciudata, a crestinismului etiopian.
Iata-ne la Addis Abeba aterizand in 19 ianuarie 2012, pentru a ne incepe programul cu Timket Festival, cea mai importanta sarbatoare crestian etiopiana : Boboteaza ! Stiam doar ca Timket festival este spectaculos, un regal al traditiilor etiopiene, dar amploarea procesiunilor la care am fost martori timp de trei zile a intrecut cu mult orice asteptari !

19 ianuarie 2012, ajunul Bobotezei. Dimineata vizitam obiectivele incluse in program, dar constatam ca strazile nu sunt foarte populate, nici oameni si nici prea multe masini nu sunt ( am aflat ulterior ca lumea nu poseda autoturisme personale decat in foarte mica masura, pretul combustibilului fiind probabil unul dintre impedimente ; un litru de benzina costa un dolar, in timp ce salariul lunar al unui bugetar de exemplu este de o suta de dolari). Dupa masa de pranz ne indreptam spre centrul capitalei etiopiene si vedem cum, incet-incet, in grupuri compacte, oamenii incep sa se indrepte spre locul unde in curand va incepe procesiunea religioasa, prilejuita de ajunul Bobotezei (calendarul etiopian este cel Iulian). Femeile sunt imbracate in haine de sarbatoare, toate identice, dintr-un material foarte alb, natural (probabil bumbac), care contrasteaza cu culoarea pielii lor si fac foarte speciale aceste aparitii ( pentru ochiul unui european, cel putin !). Noi, cei noua romani din grup avem pielea mult mai alba, dar hainele colorate, asa incat orgaizatorii ne disting usor din multime, cu atat mai mult cu cat nici nu am vazut alti straini participanti la spectaculoasa sarbatoare. Ajungem direct in centrul festivitatilor din ajunul Bobotezei, acolo de unde un sobor mare de preoti incepe procesiunea de-a lungul arterei principale (aflam ca circulatia in Addis Abeba, incepand cu ora 4 dupa-amiaza, este intrerupta de catre oficialitati, tocmai pentru aceasta procesiune). In mijlocul preotilor, maiestuosi, doi protopopi poarta doua Chivoturi ale Legii, cutii mari, impodobit cu heruvimi brodati. Multimea de proti incepe dansuri rituale pe o muzica lenta dar ritmata, folosindu-se fiecare de bastoane care au numai o asemenea functiune. Aveam sa aflam ulterior ca intreaga muzica a Bisericii Ortodoxe Etiopiene a fost scrisa de catre Sf Iared imograful (sec 6), care a fost rapit la cer pentru o zi, iar cand s-a reintors pe pamant, la Axum, a redat cantecele pe care le-a auzit de la ingeri, oamenilor. Cete de tineri si tinere in costume specifice bisericlor din care provin deschid calea slujitorilor altarului si, cu muzica si dansuri, pun procesiunea in miscare. Se vede ca totul este perfect regizat, cunoscandu-se fiecare amanunt al desfasurarii, traditia fiind pastrata nestirbita de secole. Este o sarbatoare a bucuriei tuturor, cu mic cu mare, si cei din procesiune si privitorii, extrem de numerosi, de ordinul miilor, cantand, dansand, batand din palme, participand cu tot sufletul - iar uneori spontan, femeile scot niste sunete ciudate, ca niste chiuituri care se inalta catre cer (soferul nostru ne spune ca astfel femeile isi exprima emotia , bucuria si ca acest lucru place Domnului !). Procesiunea se misca lent, cu opriri in locuri importante ( hoteluri, cladiri oficiale) in care, la microfon, preotul care o conduce spune probabil cuvinte de invatatura; dupa care se continua miscarea ritmica, de balans, a preotilor si a participantilor. Simtim ritmul si ni se pare exceptionala aceasta mare de oameni care Il sarbatoreste pe Iisus Hristos la momentul Botezului Sau cu apa, dorindu-si ei ei cu ardoare sa fie partasi la acest eveniment, venerandu-si preotii ca pe Sf Ioan Botezatorul ! Ne impresioneaza crestinii de pe margine care se apleaca si pun fruntea la pamant , in praful drumurilor fara trotuare din Addis Abeba, atunci cand procesiunea ajunge in dreptul lor ! Ne impresioneaza si faptul ca covorul rosu pus pe mijlocul strazii, pe care inainteaza preotii cu Chivoturile Legii si intreaga procesiune, nu este voie sa fie calcat de nimeni altcineva si ca, pe masura ce slujitorii Bisericii trec, covorul din spate este rulat si dus repede, prin lateral, in fata, de catre cativa tineri ; odata asezat in fata procesiunii, cateva fete il matura continuu, pastrandu-l absolut curat ! Iar privitorii nu pot traversa strada cata vreme este covorul rosu – decat daca doua bucati din acesta este temporar ridicat !! Respectul si evlavia cu care se raporteaza cu totii la ceea ce se intampla acum pe bulevardul capitalei etiopiene este evident si absolut miscator ! Iar cu noi, strainii care se bucura alaturi de ei si fotografiaza si filmeaza totul cu mare infrigurare, sunt extrem de atenti si de binevoitori ; desi fusesem in mod repetat atentionati sa avem grija de buzunare si genti, contatam, dimpotriva, ca suntem ghidati catre cele mai bune locuri de observatie si, daca noi romanii ne ratacim unii de altii,mereu se gaesc oameni care ne ajuta, amabili, sa ne regasim in multime - mai ales ca foarte multi dintre ei vorbesc engleza ( o adevarata surpriza pentru noi !).
Pana la urma, am inteles ce sens are aceasta procesiune : pe bulevardul central, dintr-un capat si din celalat, doua biserici au organizat festivitati similare ( din fata noastra preotii au venit cu 3 Chivoturi ale Legii si cu tinerii imbracati in uniforme mov cu alb – cei pe care ii insotisem noi erau in alb si portocaliu). S-au intalnit intr-un punct central, a urmat o scurta festiitate comuna pe o scena pe care era pusa iarba si flori, apoi au pornit impreuna pe un drum scurt, catre stadionul central, pe care doar o singura data pe an, acum la Boboteaza se organizeaza acesta manifestare crestina de foarte mari proportii. Toata aceasta miscare simbolizeaza trecerea Domnului Iisus din Galileea catre Lacul Tiberias si Raul Iordan, stadionul reprezentand la acest moment un duplicat al Iordanului, la locul Botezului Domnului. Chivoturile Legii ( acum in numar de cinci) sunt amplasate intr-un cort special ridicat si care are functiune de sanctuar. Langa acest cort se afla un altul, in care diaconii / cantretii isi vor canta catarile pe durata intregii nopti. Urmeaza oficierea Sfintei Liturghii, pana la ora 3 noaptea. Crestinii etiopieni cu care am vorbit noi pana la momentul in care am plecat spre hotel (déjà se facuse frig !) ne-au spus ca vor pleca acasa sa isi ia haine mai groase si se vor reintoarce, pentru a sta acolo pana dimineata. Dimineata se face slijba se sfintire a apei, apoi pasaje din Sfanta Evnghelie care fac referire la acesta sfanta sarbatoare se vor citi din cele patru Evanghelii, catre cele patru puncte cardinale. Trei lumanari vor fi puse sa pluteasca pe apa – simbolizand Sfanta Treime, dar si faptul ca Iisus este Lumina Lumii, care sfinteste apa aceasta.Dupa rugaciuni, oamenii se vor stropi cu multa aghiazma, unii pe altii !
20 ianuarie 2012, Boboteaza. Dupa micul dejun noi ne urmam programul, plecand catre nord spre Lacul Tana. Asa cum ne si spusese ghidul nostru etiopian, in absolut toate localitatile am vazut procesiunil organizate in ziua de Boboteaza, considerata cea mai mare sarbatoare crstina in Etiopia (desi popor agrar si aflat in plin sezon de cules fanul, nimeni nu este pe camp !). Prima intlnire de acest fel a fost la o margine de drum, pe un camp unde corturile erau ridicate in apopierea unei ape curgatoare. Am oprit masina sa vedem ce se intampla, lumea de abea incepea sa vina catre acest loc, toti imbracati in alb. Pentru ca cei din grupul nostru au impartit iconite de la Ierusalim, am fost intampinati cu mare bucurie si au inceput sa cante si sa danseze in fata cortului cu Chivotul Legii, intr-un mod care din nou ne-a impresionat si ne-a facut sa ne gandim ca Domnul a facut muzica si dansul pentru a-L venera in prinul rand pe El, Creatorul si datatorul bunatatilor – noi, cei care ne consideram civilizati, am pierdut capacitatea sufleteasca, ingenuitatea care ne poate face a-L mai mari, a ne exprima iubirea catre El si astfel !
In ziua de Boboteaza Chivotul Legii este purtat in procesiune din cort catre biserica satului, dand nou prilej de binecuvantare a credinciosilor sositi cu mic cu mare, in alb, la biserica. Si a treia zi de Boboteaza este sarbatoare – festivalul duraza trei zile – acum se sarbatoreste Nunta din Canaa Galileii, ca primul miracol infaptuit de Iisus Hristos !
Etiopia este, fara indoiala, una dinre tarile in care otodoxia, in varianta ei necalcedoniana ( monofizita) este traita la intensitati remarcabile si asta poate si pentru ca, si in ziua de azi, majoritatea scolilor sunt infiintate pe langa biserici si manstiri, unde se invata a citi si a scrie si a canta Psalmi.

Boboteaza 2015

Evanghelia despre Botezul Domnului
Matei 3:13-17

In acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, catre Ioan, ca sa Se boteze de catre el. Ioan insa Il oprea, zicand: Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine, si Tu vii la mine? Si raspunzand, Iisus a zis catre el: Lasa acum, ca asa se cuvine noua sa implinim toata dreptatea. Atunci L-a lasat. Iar botezandu-Se Iisus, cand iesea din apa, indata cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu S-a vazut pogorandu-Se ca un porumbel si venind peste El. Si iata glas din ceruri zicand: “Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit”.

“Si se va arata slava Domnului si tot trupul o va vedea caci gura Domnului a grait.” (Isaia 40:5).

In vremurile de odinioara, Domnul a fagaduit sa vina si sa Se arate intru slava mare. Oamenii au auzit aceasta dar au uitat ce se spusese. Dar Dumnezeu nu Si-a uitat cuvantul Sau, pentru ca cuvintele Domnului sunt ca stalpii de piatra care nu se pot narui. Domnul a fagaduit ca vine; si iata, El nu a venit la vremea cand noi aveam cel mai putin nevoie de El, ci cand nevoia noastra era cea mai mare. Dumnezeu a trimis un prooroc sau un inger in locul Sau, la vremea potrivita. Dar cand raul s-a inmultit in lume atat de mult, ca nici macar un inger nu mai era in stare sa-l arda cu lumina sa, nici un prooroc nu mai avea putinta sa-l stramtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Si-a implinit vechea fagaduinta si S-a aratat pe pamant. Dar cum a venit Dumnezeu in plina slava? In smerenie si ascultare de negrait. Intr-un asemenea chip in care ingerii Sai aratau mai stralucitori si proorocii Sai mai mareti decat El. Cand s-au aratat la Iordan proorocul si Stapanul, proorocul a atras atentia mai mult decat Stapanul. Ioan Inaintemergatorul parea mai tainic si mai mare decat Domnul Hristos. Domnul Hristos Isi ascundea slava Sa si maretia sub doua invelisuri groase: unul era trupul omenesc si celalalt era smerenia. Asa incat oamenii nici nu L-au bagat in seama, nici nu L-au recunoscut, in timp ce ochii tuturor puterilor ceresti erau asezati pe El mai mult decat pe intreaga lume zidita. Invesmantat in trup adevarat si in smerenie curata, Domnul Hristos a venit

din Galileea, la Iordan, catre Ioan, ca sa se boteze de catre el. (Matei 3:13).








 Aghiasma, apa sfintita

Aghiasma este apa sfintita de preot in cadrul slujbei Sfestaniei si in ziua de Boboteaza. In functie de slujba savarsita pentru sfintirea acestei ape, aghiasma poate fi de doua feluri: aghiasma mica, atunci cand se savarseste slujba numita "Sfintirea cea mica a apei", si aghiasma mare, cand se savarseste "Sfintirea cea mare a apei", in ziua de Boboteaza.

"Pravila bisericeasca" ne invata urmatoarele: "Aghiasma, apa sfintita prin slujba bisericeasca, se face cand preotul cheama asupra ei puterea Duhului Sfant, pentru ca ea sa aiba puterea de a sfinti viata oamenilor si a naturii inconjuratoare, pentru ca ele sa capete binecuvantarea Domnului. Apa este simbolul curatirii sufletesti, a promovarii si a sfintirii vietii. La Botezul Domnului, se face aghiasma mare; aceasta se ia inainte de anafora; se da si celor ce sunt opriti de la Impartasanie, ca intarire spre nadejdea pocaintei, a mangaierii si indreptarii lor pentru viitor (Constitutiile Apostolice VIII, 29)."

Fiind folosita numai in cantitati mici, aghiasma nu trebuie sa fie inmultita; o sticla de aghiasma mare este suficienta pentru un an de zile, ea fiind folosita mai rar decat cea mica; in ce priveste aghiasma mica, slujba pentru sfintirea acesteia poate fi savarsita oricand in an, atat in biserica, cat si in casele credinciosilor; cand facem sfestanie in casa, preotul poate sfinti o cantitate mai mare de apa, in functie de dorinta si nevoile fiecaruia.

Aghiasma nu se strica niciodata; ea nu se strica insa decat datorita prezentei in ea a harului lui Dumnezeu, iar nu a altor motive precum intrarea in contact a apei cu argintul (dezinfectant) sau pentru asocierea ei cu busuiocul (superstitie). Daca aghiasma capata insa un miros neplacut, din pricina vasului in care a fost pastrata, si nu mai poate fi folosita, aceasta se varsa intr-o apa curgatoare curata sau la radacina unui copac.

Aghiasma adunata la un loc din mai multi ani sau de la mai multe biserici si manastiri nu este mai puternica decat aghiasma sfintita la oricare biserica de rand. Harul lui Dumnezeu si darurile Duhului Sfant nu se aduna matematic, dupa mintea noastra, ci se daruiesc fiecaruia din mila lui Dumnezeu, rodind dupa masura credintei fiecaruia. Astfel, unul care bea aghiasma de la biserica de care apartine poate fi mai folosit decat unul care bea aghiasma adunata de la mai multe manastiri.

Aghiasma se pastreaza curata si proaspata vreme indelungata, fara a da semne de invechire sau alterare. Desi acest lucru este unul dintre cele mai mici semne ale prezentei harului in aceasta apa sfintita, el ar fi de ajuns singur sa-l nasca intru credinta pe cel necredincios.

Aghiasma mica, apa sfintita la Sfestanie

Sfintirea cea mica a apei se savarseste oricand este nevoie, in biserica sau in casele credinciosilor. In biserica, ghiasma mica se sfinteste la inceputul fiecarei luni calendaristice, iar pe la casele credinciosilor, oricand este nevoie, mai ales in zile in care se tine post (de obicei, miercuri sau vineri); sunt alese zile de post deoarece rugaciunea unita cu postul este mai puternica. Aghiasma mica se sfinteste si in ziua de praznuire a Izvorului Tamaduirii.

Aghiasma, aceasta apa sfintita prin unirea ei cu harul Duhului Sfant, in urma rugaciunilor rostite de preot, are multe feluri de lucrari duhovnicesti. Astfel, dupa cum spune chiar rugaciunea rostita in cadrul slujbei de sfintire, aghiasma are puterea de a alunga duhurile necurate din casele crestinilor si de a curati mintea de gandurile cele rele de peste zi.

Cu aceasta apa sfintita, preotii stropesc spre sfintire credinciosii, biserica si casele acestora. Unii preoti obisnuiesc sa binecuvinteze cu aghiasma credinciosii, dupa sfintele slujbe. In vechime, mai ales pe la sate, preotii stropeau casele si curtile credinciosilor la inceputul fiecarei luni. "Cu aghiasma se stropesc: casa si lucrurile din ea, curtea si gradina, masinile, vitele, ogoarele, viile si livezile, pentru a le feri Dumnezeu de rele."

La randul sau, fiecare credincios poate stropi cu aghiasma casa in care locuieste, periodic sau chiar zilnic. Parintii duhovnici marturisesc faptul ca toti aceia care beau aghiasma cu credinta primesc binecuvantare, har si sfintenie.

Pe usa bisericii din Manastirea Frasinei, am gasim scris: "Aghiasma mica se poate bea zilnic, dupa anafura, daca dupa miezul noptii nu s-a mai baut si nu s-a mai mancat nimic. Pentru cei bolnavi este de mare folos sa guste aghiasma si sa-si stropeasca cu ea partile trupesti aflate in suferinta. Elevii si studentii pot lua aghiasma mica si sa-si stropeasca cu ea fruntea si hainele, spre a le lumina Dumnezeu mintea. Femeile nu pot lua aghiasma in perioada de necuratie trupeasca lunara. Cei casatoriti nu pot lua aghiasma daca s-au aflat trupeste in acea zi. Aghiasma mica luata cu rugaciune si cu multa cuviinta alunga duhurile rele, mintea o curateste de gandurile rele si o indrepteaza spre rugaciune."

In cartea liturgica numita "Molitfelnic", inainte de slujba de sfintire mica a apei, aflam urmatorul indemn: "Stiut sa fie ca prea bun obicei este si folositor de suflet sa se faca in biserici, in manastiri si in case, Sfintirea Apei la toate zilele dintai ale lunii si a stropi pe oameni in manastiri si in chilii, asemenea si in casele mirenilor si toate ale lor. Aceasta apa sfintita pe care Duhul Sfant prin rugaciunile preotilor o sfinteste, multe feluri de lucrari are, precum insasi ectenia sfintirii si rugaciunea marturisesc; ca prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se gonesc si se iarta de pacatele cele mici de peste toate zilele, adica nalucirile diavolesti, gandurile cele rele; iar mintea se curateste de lucrurile cele spurcate si indreptata spre rugaciune se face; aduce dar paza, inmultirea castigului si indestulare; bolile goneste si da sanatate trupeasca si sufleteasca. Si mai in scurt sa zicem: toti cei ce o primesc cu credinta, iau sfintenie si binecuvantare. Pentru aceasta dar, datori sunteti si voi, preotilor, sa va invatati enoriasii vostri ca sa o primeasca pe ea cu credinta, spre marele lor folos."

Aghiasma mare, apa sfintita la Boboteaza

Slujba numita "Sfintirea cea mare a apei" se savarseste de doua ori pe an, iar nu o singura data, dupa cum se stie in popor: mai intai, ea este savarsita in ajunul Bobotezei, cu aceasta aghiasma mare stropindu-se casele credinciosilor, iar mai apoi, in ziua de Boboteaza (6 ianuarie), aceasta din urma fiind luate de credinciosi acasa, pentru nevoile de peste an.

Sfintirea cea mare a apei, savarsita de preoti in ziua in care Mantuitorul Iisus Hristos a sfintit firea apelor, botezandu-Se in raul Iordan, este oficiata numai in biserica sau langa o apa curgatoare curata. In cadrul acestei slujbe, spre deosebire de cea in care se sfinteste aghiasma mica, apa este sfintita printr-o dubla invocare a Duhului Sfant. Astfel, aghiasma mare are o putere sfintitoare deosebit de mare, ea purtand in sine darurile minunate ale Duhului Sfant cu mult mai mult decat aghiasma cea mica.

Fiind sfintita numai la inceputul anului, aghiasma mare este pastrata cu multa grija in Sfantul Altar, ea fiind folosita de preot la multe rugaciuni savarsite peste an: aghiasma mare este folosita in slujba Botezului, la sfintirea bisericilor, a antimiselor si a Sfantului si Marelui Mir; cu ea se stropesc si obiectele liturgice si icoanele ce urmeaza a fi sfintite; cu ea se stropesc demonizatii si cei vrajiti, atunci cand li se citesc rugaciunile de dezlegare si molitfele; ea se foloseste si la unele dintre rugaciunile din Molitfelnic, precum cele de deochi si de curatire a fantanii, holdelor etc.

In zilele de Boboteaza, fiecare crestin este dator sa ia acasa aghiasma mare si sa o pastreze intr-un loc deosebit si curat. Cu aceasta ocazie, credinciosii beau aghiasma mare vreme de opt zile, incepand din ziua Bobotezei si incheind in ziua de odovanie a praznicului (14 ianuarie); numai in aceasta perioada se poate bea aghiasma mare fara post si spovedanie.

Dupa data de 14 ianuarie, aghiasma mare "se ia numai cu post si cu spovedanie, intotdeuna inainte de anfura, cu binecuvantarea preotului duhovnic". Unii preoti obisnuiesc sa dea aghiasma mare, dupa post si spovedanie, acelora care nu au binecuvantarea de a se impartasi cu Sfintele Taine. Cu binecuvantarea duhovnicului, postind macar in ajun, aghiasma mare se poate bea si in zilele de sarbatoare.

Cu aghiasma mare se pot stropi si casa, curtea, gradina, vitele, ogoarele si livezile, spre a fi pazite de lucrarile necurate ale diavolului (doar de Boboteaza sau periodic). De asemenea, cu pocainta si cu binecuvantarea duhovnicului, aghiasma mare se poate lua si in cazuri de boli grele. Fiind incarcata cu darurile dumnezeiesti ale Duhului Sfant, aghiasma mare a savarsit adesea minuni, tamaduind bolnavi, aparand de rele si izbavind din primejdii pe cei credinciosi.



Friday, January 2, 2015

Sfantul Serafim de Sarov (2 ianuarie ziua trecerii la Domnul)






Viata Sf Serafim de Sarov

 La 19 iulie 1759, într-o familie de negustori din oraşul Kursk, din Rusia, s-a născut Prohor Moşnin. În copilărie l-au fascinat vieţile sfinţilor. Iubea să meargă la biserică şi să se retragă singur în rugăciune. De tânăr şi-a urmat chemarea către viaţa religioasă. Şi-a trăit întreaga viaţă în sfinţenie şi dăruire faţă de Dumnezeu, iar clipa morţii l-a găsit îngenuncheat în faţa icoanei Fecioarei Maria. O lume întreagă îl ştie drept Sfântul Serafim de Sarov.





În calendarul creştin ortodox, Sfântul Serafim de Sarov, unul din cei mai cunoscuţi asceţi şi mistici ai Bisericii Ortodoxe, este sărbătorit de două ori: pe 2 ianuarie, dată la care sfântul "s-a mutat în ceruri", în urmă cu 175 de ani, şi pe 19 iulie, ziua sa de naştere, precum şi ziua când a fost sanctificat de către Biserică, în 1903.

De câte ori era bolnav, vindecarea îi venea în mod miraculos

"Fericită eşti tu, femeie văduvă" i-a spus într-o zi mamei lui Prohor un "nebun al lui Dumnezeu", întâlnind-o pe stradă cu cei doi băieţi ai ei, "fericită eşti tu că ai un fiu care va deveni un puternic mijlocitor înaintea Sfintei Treimi, un om al rugăciunii şi al luminii pentru lumea întreagă."



Primul miracol care i-a salvat viaţa i s-a petrecut la vârsta de şapte ani. În timp ce vizita împreună cu mama sa o biserică în construcţie (construcţie finanţată de familia lui), a căzut de pe schela clopotniţei, de la o înălţime de şapte etaje. S-a ridicat nevătămat, spre uimirea mamei lui şi a celor care mai erau de faţă.

La vârsta de zece ani s-a îmbolnăvit foarte grav. La un moment dat, a avut un vis în care i-a apărut Fecioara Maria, care i-a spus că va veni la el să-l vindece. Într-adevăr, după câteva zile, o icoană a Fecioarei Maria, considerată ca fiind făcătoare de minuni, a trecut în procesiune pe străzile oraşului. Când se apropia de casa familiei lui Prohor, s-a dezlănţuit o furtună cu ploaie torenţială. Ca să apere icoana, pelerinii au adus-o în casă. Astfel a văzut-o şi copilul, care s-a vindecat pe loc.


La doi ani după ce a intrat la mănăstire s-a îmbolnăvit de hidropizie. A suferit timp de trei ani în tăcere, refuzând să fie chemat un medic pentru el. Spunea: "Eu m-am încredinţat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului şi al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei lui Maici." La insistenţele călugărilor, care voiau să-l ajute cumva, a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate.

În timp ce ei se rugau în biserică, Prohor a avut o viziune în care i-au apărut Fecioara Maria împreună cu Apostolii Petru şi Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Fecioara Maria i-a spus Sfântului Ioan: "Acesta este unul de-ai noştri", după care l-a atins cu un toiag, iar lichidul adunat în corpul său a început să iasă prin incizia făcută. După terminarea slujbei ceilalţi călugări l-au găsit pe Prohor vindecat, având doar o cicatrice, ca semn al miracolului ce s-a petrecut. La scurt timp, pe locul   apariţiei Fecioarei Maria a fost construită o infirmerie. Sfântul Serafim a construit el însuşi masa din altarul capelei, din lemn de chiparos. În acel loc a primit de atunci înainte  Sfânta Împărtăşanie.

Şi-a dăruit viaţa în totalitate lui Dumnezeu
 La 19 ani s-a decis să meargă la mănăstire. Cu binecuvântarea mamei sale, care i-a dăruit cu această ocazie o cruce mare de aramă pe care de atunci a purtat-o toată viaţa şi îndrumat fiind de un bătrân călugăr, Părintele Dositeu, a intrat ca novice la mănăstirea Sarov. Acolo a fost repede acceptat şi iubit datorită veseliei şi bunătăţii sale. Spunea mai târziu: "Ce vesel eram atunci! Veselia nu este un păcat, ci dimpotrivă, ea alungă oboseala, din care vine deznădejdea, care-i mai rea decât toate."

După opt ani a fost tuns călugăr, cu numele de Serafim (care în ebraică înseamnă "înflăcărat"), iar un an mai târziu a fost sfinţit ierodiacon. La 34 de ani a fost hirotonit preot şi a fost numit duhovnic al mănăstirii de maici Diveevo, de care a avut grijă apoi timp de 12 ani, atât spiritual cât şi material, asigurându-le celor care trăiau acolo tot ce aveau nevoie fără să fi vizitat măcar mănăstirea decât o singură dată în trecere.
După un an, a primit binecuvântarea pentru a începe o viaţă de pustnic în pădurea ce înconjoară Sarovul. A petrecut următorii 16 ani în retragere şi tăcere deplină: "Tăcerea absolută este o cruce pe care omul se răstigneşte cu toate patimile şi poftele sale."

A trăit ani de zile într-un ascetism desăvârşit

"Dobândeşte spiritul păcii şi mii de suflete se vor salva în jurul tău."

În 1793 s-a retras în pădure, la cinci km de mănăstire, într-un loc pe care l-a numit "Muntele Athos". Acolo îşi petrecea timpul în rugăciune şi citirea scrierilor sfinte. "Omul are nevoie de Sfintele Scripturi pentru că nu este încă în stăpânirea adevărului care alungă toate greşelile. Dar de îndată ce Adevărul va umple sufletul omului, învăţăturile sale se vor înrădăcina în el, în locul legii Scripturilor. El va fi în chip tainic condus de Dumnezeu şi nu va mai avea nevoie de niciun ajutor exterior sensibil."

Postea mult: mânca doar o dată pe zi foarte puţin, în afară de miercuri şi vineri când ţinea post negru. Din prima duminică a postului mare ţinea post negru până sâmbăta, când primea Sfintele Taine. "Care sunt rezultatele unui asemenea regim? Postind, trupul devine curat şi uşor, viaţa lăuntrică se elevează, apar revelaţii minunate, influenţele exterioare nu mai sunt simţite, iar mintea, părăsind această lume, se ridică spre cer şi se scufundă în întregime în contemplarea lumii spirituale.""Rugăciunea şi postul, interiorizarea şi stăpânirea perfectă a simţurilor ridică sufletul spre Împărăţia lui Dumnezeu."

Dormea foarte puţin şi în poziţii care să nu-i permită să doarmă prea mult: aşezat cu genunchii la piept şi rezemat de perete, în genunchi şi sprijinit pe coate, ghemuit pe buşteni şi pe saci cu pietre. 

Avea întreaga atenţie şi întreaga sa fiinţă îndreptate fără încetare către înalt, către Dumnezeu. Uneori era atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemişcat, fără să vadă ori să audă nimic în jurul lui. Astfel îl vedeau adesea călugării Marcu cel Tăcut şi Alexandru, care locuiau şi ei în pustie. Atunci când îl găseau în contemplaţie se retrăgeau în linişte ca să nu-l deranjeze.

 Pentru ca singurătatea să-i fie deplină a refuzat să mai primească vizitatori. Dacă întâlnea un om în pădure, se întindea cu faţa la pământ până când acesta trecea mai departe. Prin rugăciunile sale, a cerut un semn de la Dumnezeu, prin care să-i arate dacă această singurătate este în acord cu voinţa Sa.   Atunci cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii învecinaţi, blocând orice acces.

Îl mai vizitau doar păsările şi animalele sălbatice. Acestea veneau la miezul nopţii şi aşteptau ca el să-şi termine rugăciunea, după care le hrănea cu pâine. Maica stareţă a Mănăstirii Diveevo, Matrona Plescheeva, care l-a văzut hrănind un urs, povestea: "Faţa marelui părinte era minunat de luminoasă şi veselă având o strălucire îngerească." Un alt martor, Părintele Alexandru, l-a întrebat o dată cum se face că acea puţină pâine care se află în traista sa poate hrăni atâtea animale. "Întotdeauna se găseşte destulă pâine în traistă." i-a răspuns liniştit Părintele Serafim.


Una dintre formele de asceză pe care şi le-a impus a durat o mie de zile şi o mie de nopţi, timp în care s-a rugat aproape încontinuu, odihnindu-se foarte puţin. Pe o stâncă din pădure ori într-o pivniţă săpată sub coliba sa, stând în picioare sau în genunchi, se ruga cu mâinile ridicate: "Doamne, miluieşte-mă" .

Care era rezultatul ascezei? Ceva mai preţios decât toate bucuriile lumii: pacea lui Dumnezeu. "Of, dacă aţi şti ce bucurie şi dulceaţă îl aşteaptă în Rai pe un suflet drept! Aţi fi de acord să înduraţi în această viaţă toate necazurile, persecuţiile şi umilinţa cu mulţumire. Dacă în chilie ar fi plin de viermi care ar mânca trupul nostru, tot restul vieţii am fi bucuroşi să îndurăm, numai să nu cumva să pierdem bucuria cea cerească pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei ce Îl iubesc pe El."

A revenit la mănăstire pentru a-i ajuta pe ceilalţi oameni

La cererea stareţilor (bătrânilor) mănăstirii, s-a întors în mănăstire în primăvara anului 1810, continuând să trăiască în retragere, rugăciune şi tăcere în chilia sa. După câţiva ani a deschis uşa chiliei, pentru a putea fi văzut de cei care doreau. A mai rămas însă în tăcere timp de câţiva ani, după care a început treptat să răspundă la întrebări şi să dea sfaturi.

La 25 noiembrie 1825 Fecioara Maria i-a apărut într-un vis, împreună cu Sfântul Clement şi Sfântul Petru, şi i-a permis să renunţe la retragere, îndemnându-l să-i primească pe toţi cei care-l căutau. Oaspeţii săi se înmulţeau rapid, uneori îl vizitau între 1000 şi 2000 de oameni zilnic.

 El era tot timpul umil, bucuros şi deschis. Nu avea nevoie să i se spună motivul vizitei, pentru că vedea în sufletul fiecăruia. Le vindeca slăbiciunile trupeşti şi sufleteşti prin rugăciune şi prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sfântul Serafim simţeau dragostea lui nemărginită şi blândeţea. Iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiţă a spus despre el: "Părintele Serafim arată ca un bătrân, dar de fapt este un copil ca şi noi!"

Uşa chiliei sale era deschisă oricui până târziu în noapte. Îşi saluta vizitatorii cu veselie, zicându-le: "Bucuria mea, Hristos a înviat!" Se bucura mai ales pentru cei care îşi regretau greşelile. Blândeţea sa extraordinară înmuia inimile cele mai dure, umilinţa sa îi smerea pe cei orgolioşi, făcându-i să verse lacrimi de copil. Pentru toţi chilia sa era ca o anticameră a raiului, iar întâlnirea cu el era ca o întâlnire cu Dumnezeu, care putea să le modifice sensul vieţii.

Iată cum îl descria unul dintre vizitatorii săi: "De la cea dintâi privire către el am fost cuprins de un sentiment de evlavie faţă de el. Mi se părea un înger, un om ceresc; chipul îi era alb precum ceara curată, ochii îi erau albaştri ca cerul, părul îi era alb şi îi atârna pe umeri.(...) În ciuda sentimentului de aglomerare şi dezordine, aerul din cămăruţa sa era de o puritate absolută."

Şi încă o relatare: "Părintele Serafim deschise uşa şi zise: «Ce bucurie îmi face Dumnezeu!» Mă conduse în chilia sa, dar întrucât era plină de diferite lucruri, mă pofti să mă aşez pe prag, în timp ce el însuşi se aşeză pe podea faţă în faţă cu mine, ţinându-mă tot timpul de mână. Îmi vorbi atât de blând şi chiar îmi sărută mâna în repetate rânduri, atât de mare îi era dragostea faţă de aproapele său. Eu stăteam în faţa lui într-o stare de negrăită bucurie." După ce oaspetele i-a pomenit de boala de care suferea, Părintele Serafim i-a dat să bea puţin ulei din candela sa. Boala s-a vindecat complet şi pentru totdeauna.

Avea darul profeţiei, al clarviziunii şi al vindecărilor miraculoase


El vedea ceea ce oamenii nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără să le deschidă şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea şi mustrarea de care avea nevoie. Abandonat voinţei lui Dumnezeu, el le spunea exact ceea ce aveau nevoie. Compasiunea lui, izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu, se revărsa asupra tuturor.

A vindecat mulţi oameni în mod miraculos, ungându-i cu uleiul din candela sa ori dându-le să bea din izvorul numit mai apoi "puţul lui Serafim", aflat în apropierea mănăstirii, în "pustia cea apropiată", unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezile. Şi acest izvor îi fusese dăruit de către Fecioara Maria, care, în timpul unei viziuni, l-a făcut să apară acolo în mod miraculos.

I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, încât îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare câte o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, reprezentând sufletele celor pentru care se ruga.

A primit de la Dumnezeu şi darul profeţiei, astfel încât a prezis evenimente viitoare, atât pentru persoane particulare, cât şi pentru ţara sa. A prezis războiul din Crimeea, foametea, precum şi marea încercare la care a fost supus poporul rus în secolul următor. Îşi exprima profeţiile în mod metaforic şi de aceea acestea erau înţelese adesea după ce evenimentele respective se petrecuseră deja.

În ultimul an de viaţă, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a văzut levitând în timp ce se ruga. Sfântul Serafim, însă, i-a interzis să dezvăluie acest lucru până după moartea sa. De asemenea avea darul de a putea fi prezent în mai multe locuri în acelaşi timp.

Vedea îngerii, pe Fecioara Maria şi chiar pe Iisus Hristos

 Despre puritatea şi profunzimea credinţei sale ne putem da seama şi din faptul că, adesea, în timpul slujbelor, vedea îngerii cântând în biserică, iar uneori avea viziuni cu Fecioara Maria sau cu Iisus Hristos.

O dată, în timp ce slujea în biserică în Joia Mare, a rămas brusc nemişcat, cu un aer absent. Înţelegând că s-a petrecut ceva neobişnuit, doi ierodiaconi l-au prins de braţ şi l-au dus în spatele iconostasului. Acolo a rămas în continuare nemişcat timp de trei ore. După ce şi-a revenit, i-a spus duhovnicului: "M-a copleşit o lumină orbitoare, asemănătoare unei raze de soare. Când mi-am întors ochii spre această lumină nespus de frumoasă, l-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos în slava Sa, având înfăţişarea unui fiu al omului, înconjurat de oştile cereşti: îngeri, arhangheli, heruvimi şi serafimi. Venind dinspre uşa de apus şi mergând prin aer, El binecuvânta pe slujitori şi pe închinători. Apoi, intrând în icoana Sa de lângă uşă, şi-a schimbat înfăţişarea. Cât despre mine, care sunt praf şi cenuşă, am primit o binecuvântare specială. Îmi simţeam inima curată, iluminată de bucurie în dulceaţa dragostei faţă de Domnul!"

Cu un an şi zece luni înainte să moară, de sărbătoarea Bunei Vestiri, a avut o viziune cu Fecioara Maria împreună cu doi apostoli şi cu 12 fecioare muceniţe. Fecioara Maria a vorbit mult timp cu Sfântul Serafim. Au vorbit mult şi despre călugăriţele mănăstirii Diveevo, pe care Sfântul Serafim le avea în grijă deja de mulţi ani. În final Ea i-a spus: "În curând, preaiubite, vei fi cu noi." Această întâlnire a avut şi un martor: una dintre călugăriţele de la mănăstire.

Acţiona conform voinţei lui Dumnezeu


"Când vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi porunceşte Domnul, ca unui rob al Său, aceea eu îi transmit celui care doreşte să-i fiu de folos. Lucrez cum vrea El. N-am voinţă proprie."

Sfântul Serafim îi întâmpina pe toţi cei care veneau la el cu o plecăciune şi cu urarea "Bucuraţi-vă, Hristos a Înviat!" Îi numea pe toţi "bucuria mea" şi le săruta mâinile în semn de binecuvântare. După întrevederea cu el, toţi rămâneau cu o  stare de fericire şi împlinire sufletească.

Cea mai emoţionantă şi plină de învăţături descriere a unei întâlniri cu Sfântul Serafim o avem datorită lui Nikolai Motovilov. Acesta s-a întâlnit cu sfântul în noiembrie 1831 şi a consemnat în scris întâlnirea.

Dobândirea Duhului Sfânt

 "Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine ca să înţelegi, ci prin tine, pentru toată lumea."

Nicolae Alexandrovici Motovilov a fost şi el vindecat de Sfântul Serafim. Conversaţia sa cu acesta a început de la dorinţa lui Nicolae Motovilov de a înţelege scopul vieţii creştine. Sfântul Serafim i-a spus că ţelul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt: "Este nevoie să lăsăm Duhul Sfânt să pătrundă în inimile noastre. Toate cele bune pe care le săvârşim în numele lui Hristos, ni s-au dat prin Duhul Sfânt şi le putem face mai ales prin rugăciune, care ne este tot timpul la îndemână."

Motovilov a întrebat de unde putem şti dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt: "Părinte, cum aş putea vedea harul Sfântului Duh? Cum pot să-mi dau seama dacă este întru mine sau nu?" Sf. Serafim i-a vorbit despre cum ajung oamenii să aibă Sfântul Duh şi cum recunoaştem duhul lui Dumnezeu în noi, dar Motovilov nu înţelegea. Atunci părintele l-a luat de umeri spunându-i: "Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă priveşti?"

În acel moment Motovilov a simţit că i se deschid ochii şi a văzut cum faţa bătrânului strălucea ca soarele. Sufletul i s-a umplut de pace şi linişte, desfătare şi bucurie, corpul i-a fost străbătut de căldură, iar în jurul lor se răspândea o mireasmă foarte plăcută. Motovilov s-a speriat de acea schimbare neobişnuită, dar mai ales de faţa sfântului care strălucea: "Nu vă pot privi părinte pentru că ochii vă luminează ca fulgerul şi faţa vă este mai strălucitoare ca soarele."

Sf. Serafim i-a răspuns: "Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum şi tu eşti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că şi tu eşti în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt aşa. Să mulţumim Domnului pentru mila Sa de negrăit faţă de noi."

Atunci a înţeles Motovilov cu mintea şi cu inima ce înseamnă transfigurarea prin pogorârea Sfântului Duh asupra omului. Sfântul Serafim l-a asigurat că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experienţe toată viaţa lui.

Serafim de Sarov spunea: "Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieţii creştine, în timp ce rugăciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute din dragoste de Hristos, sunt doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt."
"Dobândeşte harul Duhului Sfânt şi prin practicarea celorlalte virtuţi, de dragul lui Hristos. De pildă, dacă rugăciunea şi privegherea îţi dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te şi priveghează; dacă postul iţi dă mult din duhul lui Dumnezeu, posteşte; dacă milostenia iţi dă mai mult, fă pomeni. Măsuraţi în acest fel fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos."

Era iubitor şi iertător faţă de toţi oamenii

 În timp ce trăia retras în pădure, a fost atacat de nişte hoţi. Deşi era puternic din punct de vedere fizic şi avea un topor în mână în acel moment, el nu a opus rezistenţă. Când l-au ameninţat şi i-au cerut banii, sfântul a lăsat jos toporul, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi s-a lăsat în voia lor. Aceştia l-au lovit bestial cu coada toporului în cap până i-a pornit sângele pe nas şi urechi, după care l-au lovit cu o buturugă, l-au călcat în picioare şi l-au târât pe jos lăsându-l inconştient. Când au considerat că a murit, l-au lăsat în pace. Unicul lucru de valoare pe care l-au găsit în colibă a fost icoana Maicii Domnului cea Îndurerată (Umilenie) în faţa căreia se ruga mereu Sf. Serafim.

Dimineaţa următoare a pornit cu mare greutate spre mănăstire unde a zăcut timp de opt zile uimindu-i pe toţi prin faptul că mai era în viaţă. A fost vindecat din nou de Fecioara Maria, care i s-a arătat împreună cu Apostolii Petru şi Ioan, dar, în urma loviturilor primite, a rămas cocoşat pentru toată viaţa. A mai rămas cinci luni la mănăstire până s-a refăcut, apoi s-a întors în pădure. I-a iertat pe răufăcători şi s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiţi. Aceştia au ajuns singuri să se căiască de faptele lor şi au venit după un timp, plini de umilinţă, să-şi ceară iertare.

Considera fraternitatea un aliat preţios pe drumul desăvârşirii

"Deşi greutăţile, nenorocirile şi nevoile de tot felul sunt nedespărţite de viaţa noastră pe pământ, totuşi Domnul Dumnezeu n-a vrut şi nu vrea ca noi să trăim numai în greutăţi şi năpaste, de aceea ne şi porunceşte prin apostoli să ne purtăm sarcinile unii altora, prin aceasta împlinind legea lui Hristos. Însuşi Domnul Iisus Hristos ne dă această poruncă, de a ne iubi unul pe altul şi consolându-ne între noi cu această dragoste frăţească, să ne uşurăm calea cea dureroasă şi îngustă a călătoriei noastre către patria cerească.“

Sf. Serafim s-a dedicat şi îmbunătăţirii vieţii monastice a maicilor de la mănăstirea Diveevo, spunând că nu el personal le dădea sfaturi, ci Fecioara Maria le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. El a fost un adevărat tată pentru surorile mănăstirii, care îl căutau pentru orice problemă sufletească sau materială. Sf. Serafim a avut grijă şi de orfanii de la mănăstirea de maici Diveevo.

Fii săi spirituali şi prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrana celor care trăiau în mănăstirea Diveevo. Mihail Manturov, vindecat de călugăr de o boală grea, era unul dintre binefăcătorii mănăstirii, asumându-şi sărăcia voluntară, aşa cum îl sfătuise sfântul.

A făcut minuni şi după moarte

 Părintele Serafim a cerut să i se pună pe piatra de mormânt următoarea inscripţie: "După ce nu voi mai fi printre cei vii, veniţi la mormântul meu: cu cât mai des, cu atât mai bine. Orice aţi avea pe suflet, orice vi s-ar întâmpla, veniţi la mine ca şi când aş fi viu şi, îngenunchind pe pământ, vărsaţi-vă tot amarul pe mormântul meu. Spuneţi-mi totul şi vă voi asculta. Aşa cum îmi vorbeaţi în viaţă, la fel să o faceţi şi acum. Pentru că eu trăiesc şi pururea voi fi."

Îşi construise singur sicriul cu mult timp înainte de a muri şi îl avea tot timpul în chilia lui, folosindu-l ca pe un obiect de mobilier. Depozita în el diverse obiecte şi de multe ori vizitatorii îl găseau aşezat înăuntru şi citind scrieri sfinte, cu o puritate de copil.

În dimineaţa zilei de 2 ianuarie 1833 părintele Pavel, ajutorul Sfântului Serafim, în drum spre slujba de dimineaţă, a simţit miros de fum venind din chilia acestuia. Părintele obişnuia să lase lumânări să ardă în chilie şi părintelui Pavel i-a fost teamă să nu ia foc ceva.  "În timpul vieţii mele nu va fi niciun foc", spusese el cândva, "dar când voi muri veţi şti, pentru că un foc se va aprinde." Când au deschis uşa au văzut cărţi şi alte lucruri mocnind iar Sfântul Serafim era în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucişate pe piept. Murise în timpul rugăciunii.

A fost sanctificat la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a numeroşi ierarhi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din toate părţile Rusiei. Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolşevicii le-au confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului. Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc şi se presupune că ar fi fost păstrate de un credincios pios, în aşteptarea unor zile mai bune. Moaştele Sfântului Serafim se află în prezent la Diveevo.

Thursday, January 1, 2015

Taierea imprejur a Domnului nostru Iisus Hristos

...Iar a opta zi S-a tăiat împrejur, scriidu-ne nouă cu sîngele Său viaţa cea viitoare, care de învăţători se socoteşte a fi a opta zi....
Împlinindu-se opt zile de la Naştere, Domnul nostru Iisus Hristos a binevoit a primi tăierea împrejur, pe de o parte ca să împlinească legea, cum spune în Evanghelie: N-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc, pentru că El se supunea legii, ca pe cei vinovaţi şi robiţi de dînsa să-i facă liberi, precum zice apostolul: A trimis Dumnezeu pe Fiul Său, Care S-a născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere; iar pe de alta ca să se arate că a luat trup adevărat şi să astupe gurile eretice, care ziceau că Hristos n-ar fi luat trup omenesc, ci cu nălucire S-ar fi născut.

Drept aceea, S-a tăiat împrejur, ca să fie arătat omenirii; pentru că de nu S-ar fi îmbrăcat cu trupul nostru, apoi cum ar fi fost cu putinţă să se taie împrejur nălucirea, iar nu trupul, fiindcă grăieşte Sfîntul Efrem Sirul: "Dacă n-a fost trup, pe cine a tăiat Iosif împrejur? Cel ce a fost cu trup adevărat S-a şi tăiat împrejur ca un om, şi cu sîngele Său S-a roşit Pruncul, ca un fiu omenesc şi, durîndu-L, plîngea, precum se cădea firii omeneşti".

Pentru aceea S-a tăiat împrejur la trup, ca să ne aducă nouă duhovnicească tăiere împrejur; pentru că, sfîrşindu-se legea cea veche, care era după trup, a început cea nouă, duhovnicească. Precum omul cel vechi, trupesc, tăia împrejur pe omul cel simţit, aşa şi cel duhovnicesc este dator a-şi tăia împrejur patimile cele sufleteşti: iuţimea, mînia, zavistia, mîndria, necurăţia şi alte păcate. Iar a opta zi S-a tăiat împrejur, scriidu-ne nouă cu sîngele Său viaţa cea viitoare, care de învăţători se socoteşte a fi a opta zi. Astfel, Ştefan, făcătorul canonului din această zi, în cîntarea a patra, zice: "Închipuieşte viaţa cea neîncetată a veacului al optulea ce va să fie, în care Stăpînul S-a tăiat împrejur". Sfîntul Grigorie de Nissa grăieşte aşa: "Cea de a opta zi s-a aşezat prin lege, ca veacul al optulea, ce va să fie prin optime, să mi-l însemneze mie".

Se cuvine a şti şi aceasta: că tăierea împrejur în Aşezămîntul cel vechi era rînduită în chipul Botezului şi al curăţirii păcatului strămoşesc, măcar că acela nu se curăţa cu totul prin tăierea împrejur, pînă la sîngele lui Hristos cel de voie vărsat pentru noi, pentru că tăierea împrejur era numai închipuire a înainte curăţirii celei adevărate, iar nu adevărată curăţire, pe care a săvîrşit-o Domnul nostru, scoţînd păcatul din mijlocul lumii şi pironindu-l pe Cruce. Iar în loc de tăierea împrejur din legea cea veche, a legiuit Botezul darului celui nou, care este din apă şi duh. Tăierea împrejur a fost atunci ca o pedeapsă pentru păcatul cel întîi făcut şi spre semnul acesta, cum că pruncul ce se taie împrejur este zămislit întru fărădelegi, după cuvîntul lui David: ...în păcate m-a născut maica mea; pentru care rana rămîne pe trupul pruncului.

Dar Domnul nostru era fără de păcat, deşi în toate S-a asemănat nouă, în afară de păcat; precum şarpele de aramă făcut de Moise în pustie era şarpe numai cu asemănarea, dar fără veninul şarpelui, aşa şi Hristos era om adevărat, dar nepărtaş păcatului omenesc şi S-a născut din Maică fără de prihană şi fără de bărbat, mai presus de fire.

Nu se cădea Lui să rabde acea rană a păcatului, adică a tăierii împrejur, după lege, ca unul Care era fără de păcat şi dătător de lege, dar de vreme ce a venit să ia asupra Sa păcatele a toată lumea, după cum grăieşte Apostolul: Neştiind de păcat, pentru noi s-a făcut păcat; deci ca şi cum ar fi fost păcătos, a suferit tăierea împrejur, fiind fără de păcat. Apoi mai mare smerenie a arătat Stăpînul nostru în tăierea împrejur decît în naşterea Sa.

Pentru că prin naştere a luat asupra Sa numai chipul omenesc, după cum grăieşte Apostolul: Întru asemănarea omenească făcîndu-Se şi cu chipul S-a aflat ca omul, iar prin tăierea împrejur a luat asupra Sa chipul păcătosului, suferind ca şi un păcătos rana cea rînduită pentru păcat. Pentru ceea ce nu era vinovat a pătimit ca un vinovat, cum grăieşte David: Cele ce n-am jefuit, atunci am plătit; de care păcat nu sînt părtaş, pentru acela am suferit durerea tăierii împrejur.

Deci, a voit ca să primească tăiere împrejur, începînd înainte de a pătimi pentru noi, şi gustînd acel pahar, pe care voia să-l bea pînă în sfîrşit, grăind pe Cruce: Săvîrşitu-s-a. Vărsa picături de sînge dintr-o parte a trupului, pînă ce din tot trupul va curge sîngele pîraie; în pruncie începe a răbda şi la pătimire se deprindea; ca, atunci cînd va fi bărbat desăvîrşit cu vîrsta, să rabde cu înlesnire patimile cele mai cumplite: pentru că din tinereţe se cuvine omului a se deprinde la nevoinţele cele bărbăteşti. Viaţa omenească este plină de osteneli, fiind ca o zi, avînd naşterea dimineaţa, iar seara sfîrşitul; că de dimineaţă, adică din scutece, Omul - Dumnezeu Hristos iese la lucrul Său prin osteneli, fiind în osteneli din tinereţe şi spre lucrarea Sa pînă în seara aceea cînd soarele s-a întunecat şi s-a făcut întuneric pe tot pămîntul pînă la al nouălea ceas; căci grăieşte către iudei: Tatăl Meu pînă acum lucrează şi Eu lucrez.

Dar ce lucrează Domnul nostru? Mîntuirea noastră; căci mîntuire a lucrat în mijlocul pămîntului. Iar ca s-o lucreze desăvîrşit, se apucă de dimineaţă, adică din tinereţe de lucru, începînd a răbda durere trupească şi cu inima suferind pentru noi ca pentru fiii Săi, pînă ce se va închipui întru noi Hristos. De dimineaţă, cu sîngele Său începe a semăna, ca spre seară să adune rodul cel frumos al răscumpărării noastre.

Apoi s-a pus numele fericitului prunc "Iisus", nume care s-a dat din cer de Arhanghelul Gavriil în vremea cînd a binevestit Preacuratei Fecioare zămislirea Lui şi mai înainte pînă a nu se zămisli în pîntece, adică mai înainte pînă a nu se învoi Preasfînta Fecioară cu cuvintele binevestitorului, sau mai înainte pînă a nu zice: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvîntul tău. Pentru că la acele cuvinte ale ei, îndată Cuvîntul lui Dumnezeu trup s-a făcut, sălăşluindu-Se în preacuratul şi preasfîntul Ei pîntece.

Deci, acest preasfînt nume, Iisus, care s-a spus de înger mai înainte de zămislire, I s-a dat la tăierea împrejur Domnului Hristos, ca o încredinţare despre mîntuirea noastră; pentru că "Iisus" înseamnă "Mîntuitor", precum mai înainte a tălmăcit acelaşi înger lui Iosif, în vis, arătîndu-se şi zicîndu-i: Vei da numele Lui "Iisus", pentru că Acela va mîntui pe poporul Său din păcate. Încă şi Sfîntul Apostol Petru, mărturisînd despre numele lui Iisus, zicea: Nu este întru nimeni altul mîntuire, pentru că nu este nici un alt nume sub cer, dat între oameni, întru care se cade a ne mîntui.

Acest mîntuitor nume, Iisus, mai înainte de toţi vecii era pregătit în sfatul Sfintei Treimi, şi pînă acum păzit spre a noastră mîntuire; iar acum ca un mărgăritar de mult preţ s-a adus spre răscumpărarea neamului omenesc din vistieriile cele cereşti şi s-a dat prin Iosif, întru adeverirea tuturor; apoi cele neştiute şi cele tăinuite ale înţelepciunii lui Dumnezeu, întru numele acesta s-au arătat. Acest nume ca un soare a strălucit lumii, după cum grăieşte proorocul: Va răsări vouă, celor ce vă temeţi de numele Meu, soarele dreptăţii.

Ca un mir bine mirositor a umplut lumea de bună mireasmă. Ca un mir este vărsat numele Său, nu ţinut în vas, ci vărsat; căci pînă cînd mirul este în vas, pînă atunci mireasma lui este înăuntru; iar cînd se varsă, îndată buna lui mireasmă umple văzduhul. Puterea numelui lui Iisus era tăinuită în sfatul cel mai înainte de veci, acoperindu-se ca într-un vas; iar după ce din cer s-a vărsat pe pămînt acest nume, îndată ca nişte mir plin de aromate, prin buna mirosire a darului, de la vărsarea pruncescului sînge la tăierea împrejur, a umplut lumea. Şi toată lumea acum mărturiseşte că Domnul Iisus Hristos este întru slava lui Dumnezeu Tatăl.

Arătată s-a făcut puterea numelui lui Iisus, căci acest minunat nume a mirat pe îngeri, a bucurat pe oameni şi a înfricoşat pe diavoli, pentru că şi diavolii cred în El şi se cutremură. Apoi de numele acesta tremură iadul, tremură cele dedesubt, se scutură puterea întunericului, cad cei ciopliţi, se goneşte întunericul idoleştii îndrăciri; iar lumina dreptei credinţe răsare şi luminează pe tot omul ce vine în lume.

La acest nume preamare al lui Iisus tot genunchiul se pleacă, al celor cereşti, al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt. Acest nume al lui Iisus este armă tare asupra potrivnicilor, precum zice Sfîntul Ioan Scărarul: "Totdeauna cu numele lui Iisus să baţi pe cei potrivnici, pentru că armă mai tare decît aceasta nu vei afla nici în cer, nici pe pămînt". Acest nume preascump, Iisus, o! cît de dulce este inimilor celor ce iubesc pe Iisus Hristos! O! cît este de dorit celui ce-L are pe El! Căci Iisus este iubire şi dulceaţă. Acest preasfînt nume Iisus, o! cît este de iubit robului şi legatului pentru Iisus, celui robit pentru dragostea Lui!

În minte să fie Iisus, pe limbă Iisus; Iisus se crede cu inima întru dreptate, Iisus se mărturiseşte cu gura spre mîntuire. Ori umblînd, ori şezînd, ori ceva lucrînd, Iisus să fie pururea înaintea ochilor. N-am crezut - zice Apostolul -, a şti ceva între voi, fără numai pe Iisus; căci Iisus, celui ce se plînge către Dînsul, îi este luminare a minţii, frumuseţe a sufletului, sănătate a trupului, veselie a inimii, ajutor întru necazuri, bucurie întru mîhnire, iar iubitorului Său, plată şi răsplătire.

S-a scris cîndva numele cel nespus al lui Dumnezeu - după cum povesteşte Ieronim - pe o tăbliţă de aur, ce se purta pe capul arhiereului celui mare. Se scrie acum dumnezeiescul nume al lui Iisus cu sîngele cel vărsat la a Lui tăiere împrejur, şi se scrie nu în aur, materialnic, ci duhovnicesc, adică în inimile şi în gurile robilor lui Iisus, precum s-a scris întru a Apostolului Pavel, despre care s-a zis: Vas ales Îmi este acesta, ca să poarte numele Meu. Apoi ca o preadulce băutură, preadulcele Iisus doreşte să fie purtat numele Său în vas; căci cu adevărat dulce este celor ce-l gustă cu dragoste, despre care se grăieşte în psalmi: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul. Pe acela gustîndu-l proorocul, strigă: Iubi-Te-voi, Doamne, virtutea mea.

Pe Acesta gustîndu-l Apostolul Petru, zice: Iată, noi am lăsat toate şi în urma Ta am mers, căci către cine altul să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Prin această dulceaţă li s-au îndulcit sfinţilor pătimitori chinurile cele amare, încît şi de cea mai amară moarte nu s-au temut, ci strigau, zicînd: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu? Necazul, primejdia sau sabia? Nici moartea, nici viaţa, fiindcă dragostea este mai tare ca moartea.

Deci în care vas doreşte să se poarte cu adevărat acea dulceaţă a numelui lui Iisus? În cel de aur, ca aurul lămurit în ulceaua primejdiilor şi a necazurilor, care ca şi cu nişte pietre scumpe se împodobeşte cu rănile cele suferite pentru Iisus, strigînd: Eu rănile Domnului Iisus pe corpul meu le port. Un vas ca acesta trebuie acelei dulceţi.

În unul ca acesta numele lui Iisus doreşte să fie purtat. Nu în zadar Iisus, la luarea numelui Său, varsă sînge în tăierea împrejur, voind aceasta, ca vasul, ce va purta numele Său, să se roşească cu sînge. Că după ce Domnul a cîştigat vas ales numelui Său pe Apostolul Pavel, îndată a adăugat, zicînd: Eu îi voi spune, cîte i se cade lui să pătimească pentru numele Meu. Caută la vasul Meu, cel sîngerat şi rănit. Aşa se scrie numele lui Iisus, cu roşeala sîngelui, cu durerile şi chinurile celor ce pînă la sînge suferă, nevoindu-se împotriva păcatului.

Deci, te sărutăm, cu dragoste, o, preadulce nume al lui Iisus, ne închinăm cu osîrdie preasfîntului Tău nume, o! preadulce şi întru tot îndurate Iisuse, lăudăm numele Tău cel preamare, Mîntuitorule Iisuse, umilindu-ne faţă de sîngele cel vărsat în tăierea împrejur! Pruncule cel fără de răutate şi Doamne cel desăvîrşit! Şi ne rugăm bunătăţii Tale celei mari, pentru preasfînt numele Tău, pentru preascump sîngele Tău ce s-a vărsat, şi pentru Maica Ta cea fără de prihană, care fără stricăciune Te-a născut, să reverşi asupra noastră mila Ta cea bogată, să îndulceşti inimile noastre prin Tine însuţi Iisuse, să aperi şi să ne îngrădeşti de pretutindeni cu numele Tău!

Însemnează-ne şi ne pecetluieşte pe noi robii Tăi cu acest nume, Iisuse, ca şi în veacul ce are să fie, ai Tăi să fim şi cu îngerii să slăvim preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, Iisuse, şi să-l cîntăm în veci. Amin.

Sfantul Vasile cel Mare (Minune)

...Si aceasta facandu-se, a poruncit Sfantul ca sa faca tacere si, apropiindu-se de usa, a insemnat-o cu semnul crucii de trei ori si a zis: "Bine este cuvantat Dumnezeul crestinilor, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor." Si, glasuind tot poporul "Amin!", indata s-a facut cutremur si au inceput a se sfarama zavoarele, au cazut intariturile s-au dezlegat pecetile si s-a deschis usa, ca de un vant si furtuna mare, si s-a lovit usa de zis. Iar dumnezeiescul Vasilie a inceput a canta: "Ridicati portile voastre, ridicati-va portile cele vesnice si va intra Imparatul Slavei."...
Dupa ce imparatul Valens a dat Biserica crestinilor in mainile arienilor, Sf Vasile cel Mare, dupa ce a avut o discutie cu imparatul, a primit de la acesta sa faca judecata dreapta celor doua popoare.
Mergand in cetate a grait Sf Vasile:
"Sa mergeti, si voi arienii si voi dreptcredinciosilor, si sa inchideti biserica si, incuindu-o, sa o pecetluiti cu pecetile, voi cu ale voastre si acestia cu ale lor, si sa puneti de amandoua partile pazitori. Si mergand mai intai voi, arienii, sa va rugati trei zile si trei nopti si, dupa aceasta, sa va apropiati de biserica. Si de se vor deschide singure, cu rugaciunile voastre, usile bisericii, apoi sa fie a voastra biserica in veci. Iar de nu, ne vom ruga noi o noapte si vom merge cu litie, cantand, la biserica si de se vor deschide noua, sa o avem pe ea in veci. Iar de nu se vor deschide nici noua, apoi, iarasi, a voastra sa fie biserica." Si placut a fost cuvantul acesta inaintea arienilor. Iar drepcredinciosii se mahneau asupra Sfantului, zicand ca nu dupa dreptate, ci dupa frica imparatului a facut judecata. Si, luandu-se multe masuri de paza de catre amandoua partile, Sfanta Biserica strajuita a fost cu tot dinadinsul, pecetluita si intarita. Si rugandu-se arienii trei zile si trei nopti si de Biserica apropiindu-se, nu s-a facut nici un semn. Si se rugau de dimineata pana la al saselea ceas, strigand: "Doamne miluieste" si nu s-au deschis usile Bisericii si s-au dus fara dar si rusinati.

Atunci, marele Vasilie, adunand pe toti dreptcredinciosii, cu femeile cu copiii, au iesit din cetate la biserica Sfantului Mucenic Diomid, facand, acolo priveghere de toata noaptea, apoi au mers dimineata cu totii la cea soborniceasca biserica pecetluita, cantand: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi." Apoi , stand inaintea usii bisericii a zis catre popor: Ridicati mainile voastre si strigati cu dinadinsul "Doamne miluieste." Si aceasta facandu-se, a poruncit Sfantul ca sa faca tacere si, apropiindu-se de usa, a insemnat-o cu semnul crucii de trei ori si a zis: "Bine este cuvantat Dumnezeul crestinilor, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor." Si, glasuind tot poporul "Amin!", indata s-a facut cutremur si au inceput a se sfarama zavoarele, au cazut intariturile s-au dezlegat pecetile si s-a deschis usa, ca de un vant si furtuna mare, si s-a lovit usa de zis. Iar dumnezeiescul Vasilie a inceput a canta: "Ridicati portile voastre, ridicati-va portile cele vesnice si va intra Imparatul Slavei."

Si, intrand Vasilie in biserica, cu toata multimea drepcredinciosilor, si, savarsind dumnezeiasca slujba, a slobozit pe popor cu veselie. Iar multimea fara de numar de arieni, vazand acea minune, s-a lepadat de credinta lor cea rea si la cei dreptcredinciosi s-au adaugat. Si, afland si imparatul, de o judecata dreapta ca aceasta a lui Vasilie, si de minunea aceea preaslavita, s-a mirat foarte si a defaimat uraciunea relei credinte ariene, insa, orbindu-se de rautate, nu s-a intors la credinta cea dreapta si a pierit rau dupa aceea. Ca, biruit si ranit fiind el la razboi, in partile Traciei, a fugit si s-a ascuns intr-o sura de paie. Iar urmaritorii lui, inconjurand sura cu foc, au aprins-o si, acolo, imparatul arzand, si-a dat sfarsitul. Si a fost moartea aceasta a imparatului, dupa moartea Sfantului Vasilie, dar in acelasi an, intru care Sfantul s-a mutat catre Domnul.
Sursa

Vasile cel Mare (330-379), unul dintre cei trei Parinti capadocieni si singurul care s-a bucurat de cinstea de a fi numit "cel Mare", si aceasta datorita darurilor speciale cu care a fost inzestrat: mare personalitate ecclesiastica, organizator, excelent exponent si aparator al invataturii crestine ortodoxe, parinte al monahismului rasaritean, reformator al liturghiei. S-a nascut la anul 330, in Capadocia, intr-o familie vestita pentru nobletea, bogatia materiala si spirituala si credinta ei cu totul deosebita. Temelia educatiei sale este pusa de tatal sau, Vasile, profesor de retorica la Neocezareea in Pont, fiu al Sf. Macrina cea Batrana, si elev al Sf. Grigorie Facatorul de Minuni. Doi dintre fratii sai au ajuns episcopi alaturi de el: Grigorie de Nyssa si Petru II de Sebaste, iar sora sa, Sf. Macrina cea Tanara, a ajuns un model de viata ascetica. Dupa ce a studiat la Cezareea Capadociei, la Constantinopol si Atena, insusindu-si si aprofundand tot ceea ce era mai bun din cultura pagana, revine in tara in 356 si devine profesor de retorica. sursa