Sunday, January 31, 2016

Sfintele Perpetua şi Felicitas


Sfintele Perpetua şi Felicitas, mărturisitoare ale dragostei pentru Hristos
Fericirea Perpetuă. Astfel ar putea fi rezumată calea vieţii celor două muceniţe cu nume predestinat, Perpetua şi Felicitas, care au trăit în vremea împăratului Septimiu Sever. Vibia Perpetua a scris, cât timp a fost întemniţată, un jurnal cu toate cele ce li s-au întâmplat ei şi mucenicilor cu care a pătimit, fapte care au fost cuprinse într-o carte, „Istoria suferinţelor Perpetuei şi ale Felicitei“. Autenticitatea relatărilor a fost confirmată prin descoperirea unei bazilici construite în secolul al IV-lea la Cartagina (Basilica Majorum). În 1907, aici a fost găsită o piatră funerară cu o inscripţie ce poartă numele Sfintelor Perpetua şi Felicitas, ridicată pe mormintele lor.

S-a întâmplat în timpul domniei lui Septimiu Sever (193-211), pe 7 martie 203, la Cartagina (nordul Africii). Ca urmare a unui edict al împăratului, privind interzicerea prozelitismului creştin, mişcarea fanaticilor contra creştinilor a devenit tot mai necruţătoare.
„Nu pot, sunt creştină“

Vibia Perpetua, matroană romană, în vârstă de 22 de ani, a fost descendenta unei familii înstărite şi educate, din oraşul Thuburbo Minus (Tebourba de astăzi), situat la peste 40 de km de Cartagina. Era căsătorită şi tocmai născuse primul ei copil. Tatăl său a fost păgân, mama pe jumătate creştină, iar dintre cei doi fraţi, unul era catehumen (persoană pregătită să primească botezul într-o nouă religie), celălat pierzându-şi viaţa. În momentul arestării, provocată de edictul împăratului, Perpetua era catehumenă, ca şi tinerii Saturninus, Secundulus, sclavul Revocatus, Saturus şi Felicitas - sclava muceniţei Perpetua.

Cei şase creştini au fost întemniţaţi în Cartagina, în condiţii foarte grele. „Am fost aruncaţi în temniţă şi m-au cuprins fiori de groază, deoarece niciodată nu am mai stat într-un întuneric atât de mare. Îngrămădiţi unii peste alţii, simţeam că ne sufocăm de căldură, pentru că soldaţilor nu le păsa de noi“, scria Perpetua în jurnalul său din timpul arestului. Femeia a avut tăria să însemneze toate faptele petrecute, vizitele pe care le primea, vedeniile şi visele avute până în ajunul zilei în care a fost torturată, împreună cu prietenii săi în suferinţă.
Situaţia le-a fost uşurată, ca urmare a intervenţiei cu bani pe lângă conducerea închisorii, de către diaconii Tertius şi Pomponius.
Tinerei Perpetua i s-a părut închisoarea „un palat“, când a fost lăsată să-şi alăpteze copilul. Însă dragostea şi credinţa puternică în Iisus Hristos au fost mai presus decât dragostea de mamă, de părinţi, care tot încercau să o înduplece să renunţe la creştinism şi să scape de chinul carcerei. De martiriu. Cu greu îşi putea înfrunta lacrimile tânăra muceniţă, atunci când tatăl său, care nu era creştin, o implora în genunchi să lepede credinţa şi să se gândească la soarta micuţului său, care va rămâne orfan. „Nu pot, sunt creştină“, replica Perpetua, cu inima sfâşiată, dar plină de iubire mucenicească.
„Hristos va suferi pentru mine“
Cât timp a fost închisă, Perpetua a avut mai multe viziuni. Într-una se făcea că se lupta cu diavolul, care avea chip de balaur şi pe care l-a învins, şi astfel a câştigat paradisul. Odată ajunsă acolo, a văzut un bărbat înalt, cu părul alb, îmbrăcat asemenea unui păstor şi aşezat pe un scaun, care i-a dat împărtăşanie.

Nu a trecut mult, şi cei şase creştini au fost duşi în forul din Cartagina, la judecată. Aici, i-a aşteptat procuratorul Hilarianus, cel care le-a dat pedeapsa capitală - condamnare la moarte -, din cauza refuzului categoric exprimat de prizonieri, de a renunţa la credinţa creştină. Astfel, ziua de naştere a cezarului (Geta, fiul împăratului Septimiu Sever), care corespunde datei de 7 martie anul 203, avea să pecetluiască viaţa celor şase, curmată în arenă, de fiarele sălbatice.
În tot acest timp, Felicitas aştepta dintr-un moment în-tr-altul să devină mamă. La fel ca şi stăpâna sa, aceasta era nebună după Hristos. Ea se ruga lui Dumnezeu să i se nască cât mai curând pruncul, pentru a fi alături de prietenii ei de martiriu (justiţia romană interzicea ca o femeie însărcinată să fie executată). Rugăciunile i-au fost ascultate. Copilul s-a născut la opt luni, cu două zile înainte de tortura finală. Felicitas a suferit mult în timpul naşterii fetiţei sale, pe care a lăsat-o în grija unei surori creştine. Nimic din cele întâmplate nu a schimbat-o, credinţa nu a părăsit-o şi a găsit puterea să răspundă cu neînfricare la cuvintele pline de dispreţ ale unui soldat, „ce vei face atunci când vei fi aruncată la fiare?“: „Acum sunt eu cea care suferă; atunci însă nu voi mai fi eu, ci Hristos va suferi pentru mine!“
Întoarsă în temniţa întunecoasă, împreună cu tovarăşii săi de suferinţă, Perpetua a avut alte două viziuni. În prima i-a apărut fratele ei, Dinocrate, mort de copil. Acesta i s-a arătat lângă un bazin cu apă din care putea bea, era vesel şi vindecat de boală. În altă viziune i se înfăţişa lupta cu un egiptean hidos, întruchipare a diavolului, căruia i-a zdrobit capul cu călcâiul.
„Mântuit, spălat; mântuit, spălat“
Saturus a avut şi el o viziune, în care cu toţii au fost duşi de patru îngeri în paradis, unde s-au întâlnit cu patru martiri: Jocundus, Saturnius, Artaxius - arşi de vii în prigoană-, şi Tuintus, care a murit în închisoare. De asemenea, i-a văzut pe episcopul Optatus şi pe preotul Aspasius, care erau certaţi şi trişti - martirii i-au rugat să se ierte reciproc şi aceştia s-au împăcat.
Cel dintâi a murit în închisoare catehetul Secundulus. Cu o zi înainte de deznodământ, timp în care martirii luau ultima cină, numită masa dragostei, păgânii s-au adunat să-i vadă, dar Saturus le-a spus: „Nu vă este de ajuns ziua de mâine? Azi prieteni, mâine duşmani! Întipăriţi-vă bine în minte, însă, feţele noastre ca să ne recunoaşteţi în ziua aceea, ziua judecăţii“. Cuvintele mucenicului au avut efect şi au străfulgerat conştiinţele multora, pentru că mare parte dintre păgânii care erau în mulţime au început să creadă în Hristos.
A doua zi, cele două femei şi cei trei tineri au fost duşi în amfiteatrul din Cartagina, care a devenit neîncăpător. În timpul pătimirii pentru Hristos, Saturninus şi Revocatus au fost atacaţi de un leopard şi de un urs, Saturus, de un leopard, iar Perpetua şi Felicitas, de o vacă sălbatică. Saturus era grav rănit de un leopard care-i făcuse o rană adâncă, din care curgea mult sânge, iar păgânii strigau în delir: „Mântuit, spălat; mântuit, spălat“. Cu ultimele forţe, Saturus, cel care primise botezul sângelui, a cerut soldatului Pudens să-şi scoată inelul din deget, pe care l-a înmuiat în sângele rănii sale, şi pe care i l-a dat „ca semn (al iubirii) şi ca amintire a sângelui său“. Cruzimea şi batjocura la care au fost supuşi mucenicii nu au încetat decât în momentul în care au fost duşi în mijlocul amfiteatrului şi li s-au tăiat capetele. Când a venit rândul Perpetuei, călăul a ezitat să facă gestul final, însă femeia i-a dus singură la gât mâna temătoare.
Toate aceste întâmplări ale mucenicilor au fost adunate într-o carte, „Istoria suferinţelor Perpetuei şi ale Felicitei“ („Passio Perpetuae et Felicitatis“). Bazată pe însemnările scrise ale Perpetuei, cât timp a fost întemniţată, şi completată mai apoi de Tertulian (155-220), cartea rămâne o mărturie vie a dragostei faţă de Mântuitorul Hristos.
Sfintele Muceniţe Perpetua şi Felicitas sunt pomenite de Biserica noastră la 1 februarie.







Sfantului Mucenic Trifon



In partile Frigiei, in satul ce se numea Campsada, care era aproape de cetatea Apamia, s-a nascut Sfantul Trifon, din parinti dreptcredinciosi. Inca de cand era prunc, preabunul Dumnezeu a binevoit a salaslui intr-insul harul Sfantului Duh si a-i harazi darul de a face minuni, ca nu numai din gura pruncului aceluia, ci si din faptele lui cele minunate sa se savarseasca lauda. Tamaduia toate bolile, dar mai ales avea stapanire asupra diavolilor. Numai cat auzeau pomenindu-se numele lui, fugeau din cei ce patimeau. Deci, spre incredintarea minunilor lui celor multe pe care le-a savarsit, vom descrie una, ca de la inceput sa intelegeti toata viata lui.

Dupa moartea lui August, Cezarul, in anul 295 a pus stapanire pe imparatia Romei Gordian care, desi era inchinator de idoli, nu-i prigonea pe crestini. Acela avea o fiica preafrumoasa, invatata si inteleapta, anume Gordiana, pe care, fiind la varsta casatoriei, multi dintre cei mai mari si slaviti boieri doreau sa o logodeasca cu fiii lor, din cauza frumusetii si intelepciunii ei. In acea fecioara insa, prin voia lui Dumnezeu intrand diavolul, o muncea neincetat, aruncand-o in foc si in apa. Si nu putina mahnire aveau parintii si plangeau amar. Deci aduceau la ea doctori intelepti si nimic nu-i puteau face.

Atunci, singur diavolul, prin vointa lui Dumnezeu, a strigat, zicand: "Nimeni nu va putea sa ma izgoneasca de aici, decat numai tanarul Trifon!" Indata imparatul a trimis in toata lumea ca sa-l caute pe Trifon. Au adus multi cu acel nume, dar nici unul n-a putut sa izgoneasca pe diavol din fiica imparatului, pana ce l-au aflat pe Sfantul Trifon, tanarul, in partile Frigiei, in satul Campsada, langa un izvor, pascand gistele. Acesta a fost adus degraba la Roma, avand pe atunci numai 17 ani.

Cand s-a apropiat sfantul de Roma, a cunoscut diavolul venirea lui si, muncind cumplit pe fecioara, striga: "Nu pot sa locuiesc aici mai mult, ca aproape este Trifon, care dupa trei zile va sosi si nu pot sa rabd mai mult". Asa strigand vicleanul duh, a iesit dintr-insa. A treia zi, sosind in cetate Sfantul Trifon si ducandu-l in palatele imparatesti, a fost primit cu dragoste de catre imparat, pentru ca l-a cunoscut imparatul dupa cuvintele acelea pe care le-a grait diavolul cand a iesit din fiica lui. Dar, ca sa stie mai cu incredintare cum ca Trifon a tamaduit pe fiica lui, l-a rugat sa le arate pe diavol, ca sa-l vada cu ochii lor. Atunci sfantul a petrecut in post si in rugaciune sase zile si a primit de sus mai mare si mai puternica stapanire peste duhurile cele necurate.

A saptea zi, rasarind soarele, a mers imparatul la fericitul Trifon cu suita sa, vrand sa vada pe diavol cu ochii lui. Sfantul Trifon, plin de Duhul Sfant si cu ochii mintii privind pe nevazutul duh, i-a zis: "Tie iti graiesc, duhule necurat, in numele Domnului meu Iisus Hristos, arata-te inaintea celor ce sunt aici si le descopera chipul tau cel nerusinat, apoi, spune-le neputinta ta". Deci, indata s-a aratat diavolul inaintea tuturor, in chip de ciine negru, avand ochii ca de foc si capul plecat spre pamant. Atunci il intreba sfantul: "Cine te-a trimis aici, demone, ca sa intri in aceasta fecioara? Pentru ce ai indraznit a intra in cea creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, singur fiind, fara de chip, neputincios si plin de toata rusinea?" Raspuns-a diavolul: "Sunt trimis de tatal meu, care este incepator a toata rautatea. El se numeste Satana si locuieste in iad; el mi-a poruncit sa chinuiesc pe fecioara aceasta".

Apoi l-a intrebat sfantul iarasi: "Cine v-a dat voua putere sa indrazniti spre faptura lui Dumnezeu?" Diavolul, desi nu voia, dar fiind silit de puterea cea nevazuta a lui Dumnezeu, a spus adevarul in auzul tuturor: "Noi nu avem putere asupra celor ce cunosc pe Dumnezeu si care cred in Hristos Fiul, Unul nascut, pentru care Petru si Pavel au murit aici. De aceea noi cu frica fugim afara numai cand vom avea voie sa-i aducem cuiva ispite usoare. Dar asupra celor ce nu cred in Dumnezeu si in Fiul Sau si asupra celor ce umbla in toate poftele lor, facand lucrurile cele placute noua, asupra acelora luam stapanire, ca sa-i chinuim pe ei. Lucrurile cele placute noua sunt acestea: inchinarea la idoli, hula, desfranarile, farmecele, zavistia, uciderea si mandria. Cu aceste lucruri si cu cele urmatoare lor, infasurandu-se oamenii ca in niste lanturi, se instraineaza de Dumnezeu, Ziditorul lor, si de bunavoie se fac prieteni noua si impreuna cu noi vor lua chinurile vesnice".

Auzind acestea, imparatul si cei ce erau impreuna cu el s-au umplut de spaima si multi, lepadandu-se de paganatate, au crezut in Hristos; iar credinciosii s-au intarit in credinta si au preamarit pe Dumnezeu. Sfantul Trifon a poruncit diavolului sa se duca in mijlocul focului din iad; apoi diavolul a pierit. Imparatul, dand multe daruri sfantului, l-a liberat cu pace la locasul lui, insa sfantul, tot ceea ce a luat de la imparat a daruit saracilor pe drum si intorcandu-se in patria sa singur, se indeletnicea in lucrurile cele obisnuite lui, tamaduind bolnavii si placand lui Dumnezeu prin viata cea sfanta si neprihanita.

Dupa Gordian imparatul, a venit la imparatie Filip, dar si acela, neimparatind mult, a fost ucis de ostasii sai, iar dupa dansul a imparatit Deciu, tiranul. Acesta, prigonindu-i cumplit pe crestini, a ucis multi dintre ei prin diferite chinuri, iar pe multi fricosi i-a intors de la Hristos, aducandu-i la inchinarea de idoli poruncind tuturor eparhilor sai si ighemonilor, care erau prin toata lumea, sa verse fara crutare nevinovatul sange al crestinilor care nu voiau sa se inchine idolilor.

In acea vreme era la Rasarit un eparh, anume Acvilin. La acela a fost clevetit Sfantul Trifon ca este crestin si ca stiind mestesugul doctoricesc, umbla prin tari si tamaduieste bolnavii si apoi invata pe multi si ii inseala a crede in Hristos, iar porunca imparateasca n-o asculta si batjocoreste pe marii zei. Deci, indata a trimis ostasi in partile Frigiei, ca sa caute pe Trifon, pe care degraba l-au gasit, pentru ca nu putea sa se ascunda faclia ce ardea cu ravna cea dupa Dumnezeu, luminand pe oameni prin credinta cea dreapta si prin fapte bune. Dar Sfantul Trifon, auzind de cei ce-l cautau, n-a fugit de ei in pustie, nici nu s-a ascuns in munti sau in prapastiile pamantului, ci, inarmandu-se cu rugaciunea si cu semnul crucii, cu indrazneala s-a apropiat de cei ce-l cautau si, dandu-se in mainile lor, mergea cu veselie la Acvilin, eparhul, care atunci era in cetatea Niceei. Cand Acvilin a stat la judecata cu multa mandrie, inconjurandu-l purtatorii de arme, fiind de fata fruntasii, slugile si mult popor, atunci Pompian Scriniarie, cel mai mare dregator, a zis catre eparh: "Tanarul din cetatea Apamia, cel trimis la maria ta, iata sta inaintea judecatii tale celei stralucite".

Acvilin, eparhul, a zis: "Cel ce sta de fata sa ne spuna numele sau, patria, slujba si norocul sau, apoi sa-si marturiseasca credinta". Sfantul a zis: "Numele imi este Trifon, iar patria imi este Campsada, care este aproape de cetatea Apamia; noroc la noi nu este, nici nu s-a auzit candva; caci credem ca toate se fac cu dumnezeiasca purtare de grija si cu negraita Lui intelepciune, iar nu cu norocul, nici prin mersul stelelor, nici din intamplare, precum credeti voi. Sunt liber si numai lui Dumnezeu slujesc, iar Hristos este credinta mea, Hristos slava mea si cununa laudei mele".

Eparhul zise: "Socotesc ca pana acum n-ai auzit de porunca imparateasca cum ca tot omul care se numeste crestin si nu se inchina zeilor sa se dea la moarte silnica; deci, intelepteste-te si intoarce-te de la acea inselatoare credinta, ca sa nu fii aruncat in foc". Sfantul Trifon a raspuns: "O! de m-as invrednici sa ma sfarsesc prin foc si prin toate muncile, pentru numele lui Iisus Hristos, Domnul si Dumnezeul meu!". Eparhul a zis: "O! Trifon, te sfatuiesc sa jertfesti zeilor, caci te vad tanar cu trupul si desavarsit cu intelepciunea si nu voiesc sa mori asa rau". Sfantul Trifon a raspuns: "Desavarsita intelepciune voi avea de voi aduce Dumnezeului meu cea mai desavarsita marturisire si de voi pazi neschimbata dreapta credinta in El, ca pe o comoara de mare pret, si de voi fi adus jertfa Celui ce s-a jertfit pentru mine". Eparhul a zis: "Focului voi da trupul tau, iar sufletul tau cu pedeapsa si mai cumplita il voi chinui". Sfantul a raspuns: "Tu ma ingrozesti cu focul care se stinge si al carui sfarsit este cenusa. Eu pe voi necredinciosii va ingrozesc cu focul cel vesnic si nestins. Departeaza-te de la inselaciune si cunoaste pe adevaratul Dumnezeu, ca sa nu te caiesti mai pe urma, cand vei cadea in focul cel vesnic".

Acvilin, umplandu-se de manie, a poruncit sa-l bata pe sfantul, spanzurandu-l pe lemn. Auzind aceasta, fericitul Trifon, indata si-a dezbracat hainele cu indrazneala si cu osardie si-a dat trupul cel frumos in mainile prigonitorilor, spre batai. Deci, legandu-i mainile la spate, l-au spanzurat si au inceput sa-l bata. Fiind batut tare, trei ceasuri, a rabdat barbateste, caci n-a strigat, nici n-a gemut, ci tacea, primind nenumarate lovituri. Dupa bataia aceea, eparhul Acvilin i-a zis: "Pocaieste-te Trifon, lepadand nebunia ta; fagaduieste a te inchina zeilor, pentru ca nimeni, impotrivindu-se poruncii imparatesti, n-a putut sa scape de moartea cea amara". Sfantul a raspuns: "Si eu iti zic ca nimeni, lepadandu-se de Hristos, cerescul Imparat, nu va putea sa mosteneasca viata vesnica, ci va fi trimis in focul cel vesnic, care niciodata nu se stinge".

Zis-a eparhul: "Imparat ceresc nu este altul decat numai Zeus, fiul lui Saturn, acela este tatal zeilor si al oamenilor, caruia de nu i se inchina cineva, nu poate sa fie viu. Aceluia si tu esti dator a te inchina, ca sa te arati vrednic de aceasta viata dulce".

Sfantul a raspuns: "Sa fie asemenea lui Zeus, zeului tau, toti cei care se inchina lui si toti cei ce nadajduiesc in el si despre care se povesteste ca era, la inceput, intre vrajitori si fermecatori, cel mai nelegiuit incepator a tot lucrul necurat si fara de Dumnezeu. Dupa a carui moarte, oamenii care au urmat faptelor lui cele rele i-au facut idoli de aur si de argint si l-au numit zeul lor, ca astfel sa-l aiba sprijinitor la necuratia si faradelegea lor. De vreme ce zeul lor era astfel, cu aceste obiceiuri, zei s-au numit de urmatorii lor si ceilalti oameni rai. Deci, voi, urmand predaniilor celor necurate si basmelor celor mincinoase, va inchinati idolilor celor neinsufletiti si muti, defaimand pe Dumnezeul cel viu, care a facut cerul, a intemeiat pamantul pe ape, a revarsat vazduhul si, dupa ce a dat fiinta la toata materia cea zidita, a pus stapan peste toate pe omul pe care l-a creat. Acesta, fiind inselat de zavistnicul sarpe si cazand in nenumarate rautati, Dumnezeu Cuvantul s-a milostivit a se intrupa, apoi a murit pe cruce si s-a ingropat, iar a treia zi, inviind, s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatal, pana ce-L va cunoaste pe El toata zidirea. Dupa aceea, iarasi va veni din ceruri, cu putere si cu multa slava, cand va rasplati fiecaruia dupa faptele lui. Acesta este Dumnezeul dumnezeilor si Imparatul imparatilor, Judecatorul viilor si al mortilor, iar cei ce va par voua ca sunt dumnezei, aceia sunt para focului celui vesnic, impreuna cu toti cei ce se inchina lor".

Dupa aceasta, eparhul Acvilin mergand la vanat, a poruncit sa duca dupa el pe Sfantul Trifon, legat de un cal. Nu era usor chinul acela al sfantului, caci i se rupeau degetele picioarelor, nu numai ca erau goale, fiind atunci ger cumplit, ci si fiindca il calcau picioarele calului, iar talpile se roseau. Insa mucenicul, privind catre Dumnezeu si infierbintandu-se de dragostea lui, nu socotea durerea, ci canta cuvintele lui David: Savarseste pasii mei in cararile Tale, ca sa nu mi se clatine pasii. Si iarasi: Indreapta Tu pasii mei, Doamne, dupa cuvantul Tau si fa sa nu ma stapaneasca toata faradelegea. Apoi rostea adeseori si cuvintele Sfantului intai mucenic Stefan, zicand: "Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta!"

Atunci eparhul, intorcandu-se tarziu de la vanat, a pus de fata iarasi pe mucenic si i-a zis: "Acum, o! ticalosule, socotit-ai intelepteste a aduce jertfe zeilor sau petreci inca in nebunia ta cea veche?" Sfantul raspunse: "Tu singur esti plin de nebunie si de necunostinta, ca te-a orbit diavolul, incat nu poti sa cunosti pe Ziditorul tuturor si sa I te inchini Lui, iar eu sunt intelept, nedepartandu-ma de Hristos, Care ma mantuieste". Atunci eparhul a poruncit sa duca pe sfantul in temnita, iar el s-a dus in hotarele dimprejur si a zabovit acolo cateva zile. Apoi, intorcandu-se iarasi in Niceea, a stat la judecata si, punand de fata pe Sfantul Trifon, i-a zis: "Nu te-a pedepsit de ajuns vremea cea indelungata, fiind in legaturi, ca sa te supui poruncii imparatesti si sa te inchini la zei?" Sfantul raspunse: "Domnul si Dumnezeul meu, Iisus Hristos, Caruia ii slujesc cu inima curata, m-a certat si m-a intarit ca sa-mi pazesc credinta neschimbata si nemiscata. Deci Lui, unuia, adevaratului imparat si Dumnezeu ma supun si catre El ma plec; iar mandria ta si pe a imparatului tau o defaimez si ma intorc de la cei ce se cinstesc de voi".

Eparhul a zis catre slujitori: "Bateti-i piroane ascutite in picioare si, purtandu-l prin cetate, bateti-l mereu". Indata facand slujitorii acestea, purtau pe sfantul si il tarau prin toata cetatea batandu-l, incat patimea cumplita durere la picioare, nu numai pentru piroanele cele batute intr-insele, dar si din pricina gerului cel greu si a omatului, pentru ca atunci era iarna grea. Insa bunul patimitor, avand pe Hristos inaintea sa si privind la rasplatirile ce au sa fie, toate acelea le rabda cu multumire. Apoi, aducandu-l iarasi inaintea eparhului, se mira de o rabdare ca aceea a sfantului si i-a zis: "Pana cand, o, Trifon, vei dispretui chinurile? Pana cand nu te va atinge multimea durerilor?" Sfantul raspunse: "Pana cand si tu nu vei cunoaste puterea lui Hristos care este in mine? Pana cand nu incetezi a ispiti pe Duhul Sfant, o, ticalosule? Oare inca n-ai inteles ca este nebiruita puterea cea mare a lui Hristos?"

Atunci tiranul, umplandu-se de manie, a poruncit sa-i lege mainile la spate si, spanzurandu-l iarasi de lemn, sa-l bata cu toiege fara crutare, apoi cu faclii sa-i arda coastele. Facand acestea toti slujitorii prigonitorului cu mare sarguinta, indata a stralucit o lumina din cer si o cununa prea frumoasa se pogora pe capul lui si pe care vazand-o, prigonitorii au cazut de frica. Sfantul Trifon, simtind ajutorul care ii venise de sus, s-a umplut de bucurie si de veselie, incat zicea: "Multumesc, Tie, Doamne, ca nu m-ai lasat sa fiu fara ajutor in mainile vrajmasilor mei si mi-ai umbrit capul in ziua cea de razboi, mi-ai dat scapare de mantuire si dreapta ta m-a primit. Acum ma rog Tie, Doamne, sa fii totdeauna cu mine, intarindu-ma si aparandu-ma, ma invredniceste ca, fara de impiedicare, sa savarsesc aceasta nevointa si sa ma invrednicesc sa castig cununa dreptatii, cu toti cei ce au iubit numele Tau cel sfant, ca Tu unul esti preamarit in veci, amin".

Dupa aceasta, tiranul, chemand iarasi inaintea sa pe sfantul, fiind dezlegat, a inceput a-l maguli si a-i zice: "Adu jertfa, Trifone, marelui Zeus, inchina-te chipului imparatului si te voi elibera cu cinste si cu daruri!". Sfantul Trifon, zambind, a zis: "Daca pe imparatul singur l-am defaimat si am nesocotit poruncile lui cele nebune, apoi oare sa ma inchin chipului celui neinsufletit? Aceasta nu se poate. Cat despre Zeus si despre ceilalti zei mincinosi ai tai, sa intrebi pe cei ce li se pare ca sunt intelepti intre voi: ce fel de basme se nascocesc despre dansii. Caci ei, sarguindu-se sa acopere faptele lor necurate, au schimbat numele lor la alte lucruri, numind cerul Zeus, vazduhul Ira, pamantul Demetra, marea Poseidon, soarele Apolon, luna Diana. Ai vostri facatori de basme au dat numele zeilor vostri la obiceiurile si patimile omenesti, astfel: mania si razboiul le-au numit Ares, iar patima desfranarii Afrodita; si asa, parasind pe Dumnezeu, ziditorul tuturor, nebuneste ati umplut lumea de idoli si ati cinstit mai mult faptura decat pe Facatorul. Dar nu numai singuri cazand din intelegerea cea sanatoasa si din calea cea dreapta in prapastia cea pierzatoare de suflet va surpati cu capul in jos, ci si pe noi va sarguiti a ne trage acolo cu voi, ca sa fim partasi la aceeasi prapastie si pierzare a voastra. Nimic nu veti spori, o, inselatorilor, pentru ca nu veti putea, ca pe cei ce nadajduiesc cu adevarat spre Dumnezeul cel tare si viu sa-i intoarceti din calea cea dreapta si sa-i plecati la idolii vostri".

Auzind Acvilin, s-a mirat de niste cuvinte ca acestea si, umplandu-se mai mult de manie, a poruncit sa-l bata mai aspru. Deci batura pe sfantul, fara mila, multa vreme. Vazand tiranul ca nu poate sa urneasca stalpul cel nemiscat si sa-l intoarca de la credinta lui Hristos, a dat impotriva lui aceasta porunca: lui Trifon cel din Apamia, care s-a impotrivit poruncii imparatesti si nevrand sa aduca jertfa zeilor, dupa multe chinuri ce i-am dat, sa i se taie capul. Atunci indata l-au luat ostasii si l-au scos la locul de taiere. Sfantul mucenic, stand spre rasarit, s-a rugat lui Dumnezeu, spunand: "Doamne, Dumnezeul Dumnezeilor si Imparate al imparatilor, mai sfant decat toti sfintii; Iti multumesc ca m-ai invrednicit a savarsi nevointa aceasta fara poticnire. Acum ma rog tie, sa nu se atinga de mine vicleana mana a vrajmasului celui nevazut, nici sa ma pogoare in adancul pierzarii, ci sa ma duci cu sfintii Tai ingeri in locasurile cele iubite si fa-ma mostenitor al imparatiei Tale celei dorite. Primeste in pace sufletul meu si pe toti care ma vor pomeni pe mine, robul Tau, si intru pomenirea mea Iti vor aduce sfinte jertfe. Asculta-i din inaltimea sfintirii Tale si cauta spre dansii din sfant locasul Tau, dandu-le lor indestulate si nestricacioase daruiri, ca Insuti esti bun si indurat datator in vecii vecilor".

Astfel rugandu-se sfantul, mai inainte de a i se taia capul, Domnul a luat sufletul lui in mainile Sale, iar cinstitul lui trup a ramas mort la pamant, pe care fratii cei ce erau in Niceea invelindu-l cu panze subtiri si curate si ungandu-l cu arome voiau sa-l ingroape la dansii, pentru apararea cetatii lor. Dar sfantul li s-a aratat si le-a poruncit sa duca moastele sale in satul Campsada, unde s-a nascut; si au facut dupa porunca lui. Astfel, Sfantul Trifon, cel din tinerete placut lui Dumnezeu si sfintit, aducand multime de oameni la Hristos si tamaduind nenumarate boli in popor, dupa multe chinuri - pe care pentru adevar le-a suferit -, s-a incununat cu cununa nestricaciunii de la Tatal, de la Fiul si de la Sfantul Duh, cel Unul in Treime Dumnezeu, Caruia se cuvine slava in veci. Amin.

Monday, January 25, 2016

De Ziua Unirii Principatelor Române


De Ziua Unirii Principatelor Române
Azi e zi de sărbătoare
În a noastre vechi hotare.
E ziua sfânt-a Unirii,
A iubirii și-a-nfrățirii.

Veniți cu inimi curate
Și în straie parfumate
Să răspundem la apel
Chemați fiind sub drapel.

Astăzi toți românii vrednici
Și toți preoții cucernici
Încing hora bucuriei
Pe pământul României.

Români răspândiți în lume
Faceți astăzi joncțiune,
Să cunoască toată glia
Că există România!

Țara noastră-i țară sfântă,
De Dumnezeu ocrotită.
Avem o țară de sfinți,
De eroi și de părinți.

Astăzi Ștefan Domn cel Sfânt
Strigă la noi din mormânt
Să ne apărăm moșia
Țara noastră, România!

Hai, ieșiți cu crucea în mână,
După datina străbună,
Să ne aducem aminte
De strămoșii din morminte!

Toată nația română
E de sorginte creștină.
Tot pământul românesc
Are suflet creștinesc.

România e grădină
Cu flori scăldate-n lumină,
Să știe orice străin
Că românul e creștin!

Astăzi ne prindem în horă
Cu eșarfă tricoloră
Să cântăm cu veselie,
Ca la Sfânta Liturghie,

Să slăvim pe Dumnezeu
Că ne apără de rău.
Haideți să trăim ca frații
Ca să stăpânim Carpații.

Tot ținutul carpatin
Pân’ la Pontul Euxin
Este un pământ bogat
De Dumnezeu apărat.
IPS Arhiepiscop Ioachim al Romanului și Bacăului

 


Daniel Buzdugan De la radio şi tv la „Ambasada Cerului pe Pământ“

Daniel Buzdugan:
„Când eram mic, chiar voiam să mă fac preot“" Am crescut într-o familie de oameni credincioşi, din care fac parte preoţi, o maică stareţă, un episcop."-

De la radio şi tv la „Ambasada Cerului pe Pământ“


Daniel Buzdugan, realizatorul emisiunilor matinale de la Radio ZU, are o relaţie specială cu Dumnezeu, pe care n-a ascuns-o niciodată. În vara acestui an, Daniel şi-a împlinit o dorinţă mai veche şi a ajuns la „Ambasada Cerului pe Pământ”, Muntele Athos. Cu ce sfaturi şi impresii s-a întors de la călugării ortodocşi aflaţi din rândurile de mai jos.
„Cred că mulţi au mai uitat de El când au venit la oraş”
- Bunicii te-au învăţat să te rogi şi să mergi duminica la biserică. Crezi că apropierea ta de Dumnezeu s-a făcut datorită lor sau calea o puteai găsi şi singur?
- Am crescut într-o familie de oameni credincioşi, din care fac parte preoţi, o maică stareţă, un episcop. Toţi suntem dintr-o zonă în care lumea merge la biserică, aşa cum este în fiecare sat românesc, unde oamenii sunt aproape de Dumnezeu. Cred că mulţi au mai uitat de El când au venit la oraş, s-au modernizat şi-au uitat de lucrurile acestea care ne definesc. E greu de zis dacă aş fi găsit singur drumul spre credinţă. Probabil că L-aş fi descoperit pe Dumnezeu în momentul în care aş fi avut o cumpănă mare. Cred că foarte mult contează anturajul în care trăieşti.
- Cum a fost relaţia ta cu Dumnezeu de-a lungul anilor?
- L-am simţit alături de mine la fiecare examen şi înaintea fiecărui lucru dificil pe care-l aveam de făcut, când treceam şi pe la biserică. Fiind din Iaşi, mergeam frecvent la Biserica „Sfânta Parascheva”. Când eram mic, chiar voiam să mă fac preot. Aveam un văr alături de care mergeam în casa bunicilor şi cântam ca la biserică, dar nu a fost să fie.
- De ce ţi-ai dorit să mergi la Muntele Athos?
- Pentru că ştiam că este unul dintre cele mai curate locuri din lume, dacă nu chiar cel mai pur, şi doream să văd cum e. Şi, într-adevăr, a fost ceva extraordinar. Am mers 24 de ore cu maşina, apoi am aşteptat câteva ore vaporul şi am ajuns extrem de obosit. Drumurile de acolo sunt neasfaltate, pentru a nu le fi uşor unora care vin ca turişti. Când am ajuns în capitala lor, o localitate micuţă în vârf de munte, mă simţeam de parcă pluteam. Nu-mi mai era foame, sete şi nu mai simţeam oboseala. Am petrecut patru zile minunate acolo, şi cu siguranţă voi mai merge la Athos.
„Călugării îţi dau sfaturi neutre, fără să te certe”
- Te-a schimbat cu ceva această experienţă?
- Poate sunt mai atent, poate mă rog un pic mai mult şi am învăţat ceva ce ştiam deja, de la un călugăr român, o rugăciune foarte puternică, aşa cum este şi „Tatăl nostru”, „Rugăciunea inimii” se numeşte. „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul/păcătoasa!” Această rugăciune este bine s-o spui ori de câte ori îţi aduci aminte într-o zi şi importante nu sunt neapărat cuvintele, ci simţirea, să fii umil, smerit şi s-o spui din tot sufletul.
- Ce învăţăminte ai primit de la călugării pe care i-ai avut în preajma ta acolo?
- Am fost să dau un pomelnic şi am dat împreună cu hârtia respectivă nişte bani. Călugărul mi-a spus să iau banii: „Noi suntem aici să ne rugăm şi nu suntem bancă comercială, ci Ambasada Cerului pe Pământ”. Mi-a plăcut foarte mult acest lucru şi mi-a spus că vin oameni din diverse ţări ortodoxe care donează foarte mulţi bani sau maşini, pentru că au şi ei cheltuieli şi au nevoie de un sprijin financiar. Mă simţeam ca în Rai, iar faptul că seara slujbele se desfăşurau fără lumină electrică, doar la cea a candelei şi a lumânărilor îţi dădea un sentiment incredibil, să vezi o sută şi ceva de călugări, îmbrăcaţi toţi în negru, cu lumânările aprinse şi cântând. Eşti cu totul într-o lume spirituală. Mi-a mai plăcut că slujbele şi sfaturile lor sunt neutre. Ei doar îţi spun ce e bine şi ce-i rău, fără să te certe pentru ce-ai făcut. Sunt foarte calmi şi blânzi.
05-07-2- Cum trăiesc acolo?
- Opt ore dorm, opt ore muncesc şi opt ore se roagă, dar totul se desfăşoară în deplină armonie, nimic nu este o caznă, sunt foarte fericiţi. Se mănâncă de două ori pe zi şi este mai mult decât suficient. Ei ţin în permanenţă post, nu mănâncă niciodată carne, lactate sau ouă. După acele patru zile petrecute pe Muntele Athos, în care am uitat de toate grijile şi problemele mele, în care m-am gândit doar la pacea şi liniştea de acolo, am coborât şi am mers într-o localitate obişnuită. Ne-am oprit într-un supermarket înaintea drumului de întoarcere şi am avut un sentiment de infern. Erau bărbaţi care se certau cu femei, lucruri de care te poţi lipsi. La Athos am mai învăţat că avem nevoie de foarte puţine lucruri ca să fim fericiţi, dar noi ne complicăm existenţa şi ne place să trăim într-o căutare continuă şi o foială fără sens. Şi am mai învăţat că mântuirea se face pe pământ, nu dincolo.
„Cel mai bun psiholog este părintele“
- Ai simţit vreodată că te-ai îndepărtat de Dumnezeu?
- Da, pentru că, muncind foarte mult, uităm de Dumnezeu. Eu nu sunt un sfânt. La radio, dimineaţa, sau la televizor, glumind sau făcând diverse lucruri poate nu sunt un creştin-model, dar îmi aduc aminte într-un târziu şi merg la biserică. Îi sfătuiesc pe toţi cei care citesc această pagină să meargă la biserică şi să se roage, pentru că nu poţi ajunge la Dumnezeu decât rugându-te. Nu poţi avea o relaţie cu Dumnezeu decât prin biserică.
- Mulţi creştini cred că Dumnezeu e pretutindeni, în sufletele lor şi în tot ce-i înconjoară, nefiind neapărată nevoie să-L caute în biserică.
- Se amăgesc, pentru că diavolul spune să nu mergi la biserică şi că poţi avea o relaţie cu Dumnezeu pocnind din degete. Intervin lenea, delăsarea, care sunt des întâlnite chiar şi la cei care merg duminica la biserică. Uneori nu ai chef, dar, dacă te mobilizezi, apare ulterior satisfacţia.
Biserica este un mediator între om şi Dumnezeu şi faptul că avem posibilitatea ca prin taina spovedaniei să lăsăm păcatele, să dăm jos din lucrurile rele şi energiile negative pe care le-am săvârşit şi acumulat este un lucru extraordinar. Orice om care s-a spovedit din tot sufletul simte o eliberare. Mulţi merg la psiholog pentru asta, dar cel mai bun psiholog este preotul, părintele.
„Doar un miracol ne-a salvat de la moarte“
- Ai simţit vreodată ajutorul divin într-un mod miraculos?
- Da, au fost multe situaţii în care am simţit asta. Mergeam la un eveniment la Deva, eram în maşină şi am ajuns la nişte curbe foarte strânse. Cel care conducea a avut un moment de neatenţie şi jumătatea din faţă a maşinii a ajuns deasupra prăpastiei, iar mijlocul rămăsese agăţat pe marginea ei. Nu m-am panicat, am spus „Rugăciunea inimii” şi până la urmă a venit cineva şi ne-a tractat, pentru că nici nu puteam coborî din maşină, de teamă să nu o dezechilibrăm şi să ne prăbuşim. Doar un miracol ne-a salvat. Am mai avut un astfel de moment când era să mă prăbuşesc cu un avion de mici dimensiuni. Mirosea a ars, se încinsese podeaua şi m-am rugat să-mi ierte Dumnezeu păcatele, că la zile nu mai speram. Printr-o minune am ajuns în siguranţă la sol.
„La Athos am învăţat că avem nevoie de foarte puţine lucruri ca să fim fericiţi, dar noi ne complicăm existenţa, şi mântuirea se face pe pământ, nu dincolo“

Saturday, January 16, 2016

Sfânta Genoveva, ocrotitoarea Parisului


Pentru că pe data de 3 ianuarie calendarul ortodox o sărbătoreşte pe Sfânta Genoveva, vom afla astăzi multe fapte interesante despre viaţa ei şi despre modul în care a salvat de la foamete şi război oraşul Paris (capitala Franţei).

Sfânta Genoveva
S-a născut la Nanterre (aproape de Paris) în jurul anului 422. La vârsta de 6 ani a fost consfinţită lui Dumnezeu de către Sf. Gherman de Auxerre, care era în trecere spre Anglia, unde se răspândise foarte mult erezia pelagiană. 
Când a împlinit 15 ani, Genoveva s-a consfinţit definitiv lui Dumnezeu, cerând să facă parte dintr-un grup de tinere consacrate lui Dumnezeu; acestea, deşi purtau o îmbrăcăminte care le deosebea de celelalte femei, nu trăiau în mănăstiri, ci în casele lor; ele se dedicau muncii de ajutorare a celor lipsiţi şi bolnavi, şi unei vieţi de penitenţă.
 Genoveva şi-a impus un program foarte aspru: se hrănea numai în zilele de joi şi duminică, iar din seara sărbătorii de Bobotează şi până în Joia Mare nu ieşea din camera ei.
Despre Sfânta Genoveva se spune că era o simplă fată de ţăran, născută în oraşul Nanterre din Franţa. Într-un zi, în oraşul Nanterre a sosit sfântul Germain din Auxerre (arhidiacon de Auxerre), care era în drum spre Marea Britanie. El s-a oprit în sat şi a ţinut o predică în care le-a vorbit oamenilor despre Dumnezeu.
 După ce a terminat de vorbit, o copilă în vârstă de şapte ani s-a apropiat de el şi i-a spus că doreşte să-şi închine viaţa lui Dumnezeu. Era Genoveva. El a încurajat-o, spunându-i: „Copila mea, tu să ai inima pură, să crezi în Dumnezeu din toată inima ta şi cu toată fiinţa ta. Să faci cunoscută credinţa lui Dumnezeu şi celorlalţi semeni, iar Domnul îţi va dărui tăria necesară pentru a-ţi îndeplini misiunea“.

Din acel moment, fata a inceput sa se roaga tot mai mult si sa mearga la biserica tot mai des. La un moment dat, suparandu-se pentru programul fetei, mama ei a ridicat mana asupra ei, spre a o pedepsi. In acel moment, femeia si-a pierdut vederea, pe care a redobandit-o abia dupa doi ani de rugaciuni cu pocainta.

După decesul părinţilor ei însă, Genoveva a mers să locuiască cu bunica Luteţia, în Paris. Sfântul Germain i-a dat Genovevei un medalion de bronz ce avea gravat o cruce şi i-a spus fetei să o poarte mereu, că este mult mai folositoare decât orice bijuterie sau colier de aur sau argint.
 Sfânta Genoveva avea să poarte întreaga viaţă acel medalion.La vremea hotarata de Dumnezeu, fata a primit haina monahala din mana epicopului din Paris. Negasind nici o manastire de maici, ea a continuat sa traiasca in casa parinteasca. Dupa adormirea in Domnul a parintilor sai, Sfanta Genoveva a mers la nasa ei.

 La vârsta de 15 ani a depus jurământul de călugărie în timpul unei ceremonii religioase oficiate de episcopul Parisului.
Genovevei îi plăcea să meargă singură în biserică noaptea să se roage.

 S-a întâmplat ca, într-o noapte, în timp ce se ruga, vântul să-i stingă lumânarea. Genoveva a atribuit acest episod diavolului care a încercat să o sperie. Mulţi ani mai târziu, Genoveva avea să apară în diverse picturi ţinând o lumânare în mână, în timp ce în fundalul picturii apare un diavol ce o pândeşte.

Sfânta Genoveva a trecut la Domnul pe 3 ianuarie în anul 512, la numai cinci săptămâni de la moartea regelui Clovis. Mormântul sfintei Genoveva a devenit loc de pelerinaj, pentru că îi erau atribuite minuni chiar şi după trecerea sa la cele sfinte.
Cu toate că, în timpul Revoluţiei Franceze, racla sa şi multe dintre moaştele sale au fost distruse, cultul ei încă se mai păstrează.

Actualmente, sfânta Genoveva este protectoarea oraşului Paris. Numele ei este invocat deseori în dezastre naturale, cum ar fi: inundaţii sau secetă. (Traducere şi adaptare după: www.answers.com) (Iuliana NIŢĂ)Sfanta Genoveva din Paris

Spre sfarsitul vietii sale, sfanta a infruntat o boala grea. Chiar si asa, ea nu a incetat gresele nevointe duhovnicesti pe care le-a iubit toata viata. Slujea din rasputeri saracilor si nu manca decat de doua ori pe saptamana, dar si atunci foarte putin. Ea este cea care a cerut locuitorilor din Paris sa construiasca o biserica peste mormantul Sfantului Denis.

Numele şi cinstirea Sfintei Genoveva - care nu trebuie confundată cu legendara Genoveva de Brabant - sunt foarte populare în Franţa, şi îndeosebi la Paris, al cărei patroană este. Viaţa fecioarei este istorisită în Vita Genovefae (Viaţa Genovevei), scrisă la circa 20 de ani după moartea sa; această biografie, astăzi considerată ca un document vrednic de crezare, deşi nu este în întregime scris la data respectivă, are tonul modest al celui care scrie îndeosebi cu scopul de a încuraja la o viaţă mai bună, dar reuşeşte să aşeze viaţa şi personalitatea sfintei într-un cadru istoric precis.

Abia ajunsă la vârsta de 30 de ani, împrejurările au atras-o în viaţa publică: în anul 451, Parisul era ameninţat de Hunii lui Atila; parizienii se pregăteau de fugă, însă Genoveva i-a convins să rămână în cetate, punându-şi toată încrederea în ocrotirea cerului.Aşa s-a şi întâmplat, dar Genoveva a trecut prin primejdia de a fi linşată de către unii locuitori cuprinşi de spaimă. După respingerea invadatorilor şi-a făcut apariţia chipul înspăimântător al foametei. În această situaţie, Genoveva a urcat pe o corabie şi navigând în sus pe Sena, a adunat cereale de la ţărani şi apoi le-a împărţit cu generozitate. Putem spune că este o vrednică înaintaşă a Sfintei Ioana d'Arc. S-a folosit de prietenia ei cu regii Cilderic şi Clodoveu pentru a obţine graţierea a numeroşi deţinuţi politici.

După ce a murit, în jurul anului 502, pe mormântul ei a fost ridicată o modestă bisericuţă de lemn, care a format primul germen al unei abaţii celebre, transformată apoi în bazilică de către Ludovic al XV-lea. Sfânta Genoveva era invocată în chip deosebit în timpuri de mari calamităţi, ca ciuma; de asemenea, prin mijlocirea ei se făceau rugăciuni pentru ploaie, şi se cerea ajutorul cerului împotriva inundaţiilor Senei. În timpul Revoluţiei Franceze, o parte din relicve au fost distruse, iar bazilica a fost transformată în mausoleu pentru francezii iluştri, dându-i-se numele de Pantheon.

Cinstirea Sfintei Genoveva a continuat în biserica vecină, numită Sfântul Ştefan de pe Munte.

Numele Genoveva este de origine germanică. Se deosebesc în el două elemente, dintre care al doilea, cel puţin, este foarte clar şi vine de la Wifa, "doamnă" - din care a derivat wife în engleză şi Weib în germană. Primul element al cuvântului Genoveva ar putea proveni de la cuvântul celtic geno = neam, cuvânt înrudit cu latinescul genus. Împreună ar însemna "doamnă de neam nobil".

Sfanta ii indemna pe toti sa vina in pelerinaj la mormintele sfintilor si sa se roage. Odata, pe vreme furtunoasa, Sfanta Genoveva a mers in pelerinaj cu o lumanare aprinsa in mana, iar lumanarea nu s-a stins. S-a aratat facatoare de minuni inca din timpul vietii sale.

Sfanta Genoveva a trait optzeci de ani si a adormit in Domnul in jurul anului 502, inconjurata fiind de dragostea si evlavia intregului popor. Pe mormantul ei a fost ridicata o modesta biserica de lemn, transformata in bazilica de catre Ludovic al XV-lea.

In anul 1793, cinstitele ei Moastele au fost arse aproape in intregime și aruncate in raul Sena, de catre revolutionari, iar bazilica a fost transformata in mausoleu pentru francezii ilustri, dandu-i-se numele de Pantheon. Cinstirea ei a continuat in biserica vecina, numita Sfantul Stefan de pe Munte.

Sfanta Genoveva este praznuita de Biserica Ortodoxa in ziua de 3 ianuarie. Ea este invocata in chip deosebit in timpuri de mari calamitati. Prin mijlocirea ei se fac rugaciuni pentru ploaie si se cere ajutor impotriva inundatiilor.

Wednesday, January 13, 2016

SANGELE DRAGONULUI (Copacul care sângerează atunci când este tăiat)


Sangele Dragonului, sau Muninga cum mai este numit arborele,sângerează de fiecare dată când este tăiat sau când i se rupe o ramură. Seva, asemănătoare sângelui, este folosită de localnici pe post de vopsea, însă aceștia susțin că aceasta are și puteri de vindecare,





Arborele are și o poveste. În urmă cu foarte mult timp, fiica unui sultan era grav bolnavă si nici un vraci nu a reușit să găsească un leac pentru a o vindeca. Atunci, sultanul, dornic de a-și vedea fiica sănătoasă a anunțat că oricine găsește un leac vindecător pentru ea, va fi răsplătit. Toți medicii au încercat din răsputeri să găsească un leac, însă nici unul nu a vindecat fiica sultanului.

Un bărbat din regat i-a spus sultanului că el a descoperit un fruct magic despre care se spune că are puteri vindecătoare. Sultanul i-a dat o sabie și o corabie bărbatului pentru a pleca în căutarea fructului. Ajuns pe insula Socotra, acesta a debarcat pentru a căuta fructul. În timpul acesta, în calea bărbatului a apărut un dragon. Luptânduse cu el, bărbatul i-a tăiat dragonului o aripă. Rănit, acesta a încercat să zboare, iar sângele lui s-a revărsat asupra arborilor de pe insulă și așa a ajuns copacul să sângereze atunci când este tăiat.

Potrivit locuitorilor din preajmă, seva copacului ajută la vindecarea afecțiunilor ce țin de sistemul circulator, dar și la problemele cu ochii, herpesul sau maladia. De asemenea, seva e foarte benefică pentru femeile cu sugari, ajutându-le să aibă lapte.

Arborele are o creștere foarte rapidă, dar și o durată lungă de viață. Acesta ajunge la o înălțime între 300 și 1500 de metri și crește în zonele calcaroase. Arborele are forma unei umbrele, frunze lungi și ascuțite, iar florile apar în luna februarie. După aproximativ cinci luni de la înflorire, apar și fructele care sunt niște bobițe ce conțin până la trei semințe.

Lemnul acestui arbore este foarte căutat de producătorii de mobilă, motiv pentru care suprafețele acoperite de acești arbori se micșorează. Din acest motiv, în unele zone, arborele a fost declarat o specie protejată.

Viaţa Sfintei Nina cea întocmai cu Apostolii şi luminătoarea Georgiei



 
Sfânta Nina s-a născut la sfârşitul secolului III în Capadocia, unde locuiau mulţi georgieni. Era rudă apropiată a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, potrivit unui vechi manuscris fiind chiar verişoara acestuia. De aceea, evlavia ei pentru Sfântul era mare.

Sfânta Nina s-a născut la sfârşitul secolului III în Capadocia, unde locuiau mulţi georgieni. Era rudă apropiată a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, potrivit unui vechi manuscris fiind chiar verişoara acestuia. De aceea, evlavia ei pentru sfântul era mare.

Tatăl ei – Zavulon, ostaş vestit şi plin de cucernicie, plecase din ţinutul Capadociei pentru a-şi oferi serviciile împăratului Maximian. Mama ei – Suzana, născută şi ea în Capadocia – era sora episcopului Ierusalimului, pe care unii îl identifică cu Iuvenalie.

Părinţii Suzanei şi ai lui Iuvenalie au murit de tineri. Astfel, cei doi copii au rămas orfani şi fără sprijin. S-au gândit atunci să meargă la Ierusalim.

Au pornit cu credinţă în Dumnezeu, nepăsându-le de lunga călătorie ce le stătea înainte. Ajungând în Oraşul Sfânt, au găsit refugiu în Biserica Învierii. În scurtă vreme, Iuvenalie a fost rânduit iconom al Sfântului Mormânt, în timp ce Suzana a intrat în slujba evlavioasei Sara-Niofora din Betleem, care era diaconiţă acolo.

Între timp, Zavulon – cel despre care am vorbit mai înainte – a ajuns la Roma. În scurtă vreme, a câştigat bunăvoinţa împăratului, care l-a numit comandantul armatei.

În vremea aceea, francii s-au răsculat împotriva romanilor. Au trecut Alpii, au înaintat de-a lungul râului Po şi acolo şi-au aşezat tabăra. Zavulon, la porunca împăratului, a pornit împotriva lor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, i-a biruit şi a luat mulţi prizonieri. Între prizonieri era şi căpetenia celor răsculaţi.


Maximian şi-a răsplătit armata, în timp ce pe răzvrătiţi i-a condamnat la moarte. Prizonierii i-au cerut lui Zavulon înainte de a-i omorî, să îi boteze în numele Dumnezeului său, Care îi dăduse atât de multă putere. Iar acesta nu numai că i-a botezat, dar l-a şi convins pe împărat să îi elibereze. Cei botezaţi de curând l-au luat împreună cu el şi pe Zavulon pentru a predica creştinismul în patria lor. Timp de zece zile, preoţii au botezat poporul, pe malurile râului Gadamar.







 Mănăstirea Bodbe din Georgia

Mormântul Sfintei Nina, luminătoarea Georgiei
Zavulon a lăsat preoţii să-şi termine lucrarea şi a plecat să se închine la Sfintele Locuri. Acolo a făcut cunoştinţă cu episcopul Iuvenalie, fostul iconom al Sfântului Mormânt. Atunci, diaconiţa Sara-Niofora l-a sfătuit pe episcop:

– Dă-o pe Suzana, sora ta, de soţie lui Zavulon, acestui slăvit conducător de oşti şi temător de Dumnezeu, care i-a ajutat pe franci să îl cunoască pe Hristos!

Sfatul diaconiţei i s-a părut bun episcopului. Astfel, în scurtă vreme, a avut loc cununia lui Zavulon cu Suzana, aceştia plecând mai apoi în ţinutul părintesc, în Capadocia.

Din acea binecuvântată pereche s-a născut fericita Nina, luminătoarea Georgiei. Când a împlinit doisprezece ani, a mers cu părinţii ei la Ierusalim. Tatăl ei, arzând de dragostea pentru Dumnezeu, a dorit să se afierosească Acestuia şi să devină pustnic.

După ce a primit consimţământul soţiei lui şi binecuvântarea episcopului, şi-a luat rămas bun cu lacrimi de la fiica lui, Nina, încredinţând-o Domnului, Părintele celor orfani şi Ocrotitorul văduvelor.

– Nu te teme deloc, copilul meu, i-a spus. Urmează cu râvnă pildei Mariei Magdalena şi a celeilalte Maria, sora lui Lazăr. Dacă Îl iubeşti pe Hristos precum acelea, atunci harul Lui nu te va părăsi.

Apoi a plecat şi s-a făcut nevăzut în pustia Iordanului. Locul nevoinţelor şi al morţii sale a rămas necunoscut.

Mama Sfintei Nina, Suzana, a fost rânduită de către fratele ei episcop diaconiţă în Sfânta Biserică a Învierii pentru a avea grijă de femeile sărmane şi bolnave. În cele din urmă, au dat-o pe Nina bătrânei Niofora, cea plină de cucernicie, pentru a o creşte.

Niofora cunoştea bine adevărurile credinţei creştine şi îi vorbea neîncetat micuţei Nina despre acestea. Iar aceasta, fiind din fire ascultătoare, arăta o mare râvnă şi ascultare. Când citea în fiecare zi din Sfânta Scriptură, inima ei tresărea de iubire şi recunoştinţă faţă de Hristos, care a pătimit atât de multe pentru mântuirea oamenilor.

Când citea în Evanghelie despre răstignirea Domnului, gândul ei se oprea asupra cămăşii Lui.

– Oare unde se află cămaşa Fiului lui Dumnezeu? a întrebat odată Niofora.

– Ştim din tradiţie, a răspuns aceea, că se găseşte în oraşul Mţheta din Iviria, la nord-est de Ierusalim. Cămaşa a fost adusă acolo de rabinul acestui oraş, Elioz, după ce a luat-o de la soldatul care o câştigase la sorţi lângă cruce. Locuitorii ţării acesteia se numesc kartveli, se învecinează cu armenii şi au rămas până azi în întunericul idolatriei.

Cuvintele Nioforei au rămas adânc întipărite în inima sfintei. Zi şi noapte se ruga fierbinte către Născătoarea de Dumnezeu:

– Învredniceşte-mă, Stăpână, să merg în ţara iviriţilor, pentru a mă închina la cămaşa Fiului Tău!

Preasfânta a ascultat rugăciunea ei, i s-a arătat în somn şi i-a spus:

– Mergi în Iviria, aşa cum îţi doreşti! Însă acolo vei şi predica Evanghelia lui Hristos, care iţi va dărui din plin harul Său. Şi te voi ajuta şi eu.

– Dar eu sunt o femeie neputincioasă. Voi putea oare eu să duc la bun sfârşit o asemenea lucrare? – a întrebat smerită fecioara.

Atunci Născătoarea de Dumnezeu i-a pus în mână o cruce făcută din tulpini de viţă şi a spus:

– Ia această cruce. Îţi va fi scut şi pază împotriva tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Cu puterea ei vei aduce ţara iviriţilor la credinţa iubitului meu Fiu, care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4).

Când s-a trezit sfânta, a văzut în mâinile ei acea cruce minunată şi a sărutat-o cu lacrimi de bucurie. Apoi şi-a tăiat o şuviţă din păr, a împletit-o pe cruce şi a mers să îl întâlnească pe unchiul ei, Iuvenalie. Acela, auzind de arătarea Născătoarei de Dumnezeu sfintei şi porunca ei de a predica Evanghelia în Iviria, a cunoscut limpede în aceasta voia lui Dumnezeu. De aceea, fără nici cea mai mică şovăială, i-a dat sfintei binecuvântarea lui.

Când s-a făcut ceasul plecării, episcopul şi-a dus nepoata în Biserica Învierii şi a pus mâna pe capul ei şi s-a rugat:

– Doamne, Dumnezeule şi Mântuitorul nostru! Încredinţez în mâinile Tale această fecioară, care cu multă râvnă a hotărât să se afierosească lucrării de binevestire a Evangheliei Tale oamenilor. Binecuvânteaz-o şi fă-Te însoţitor şi dascăl al ei, oriunde Te va binevesti ea. Dăruieşte cuvântului ei atâta putere şi înţelepciune, încât nimeni să nu poată a-i sta împotrivă şi a o face să tacă. Iar tu, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea creştinilor, care ai ales-o a predica popoarelor necredincioase Evanghelia Fiului tău, dăruieşte-i putere împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Fă-te veşnicul ei acoperământ şi apărătoare. Şi nu o lipsi de ajutorul tău până când va împlini sfânta ta voie.

În acea perioadă, au plecat din Oraşul Sfânt către Armenia treizeci şi cinci de fecioare împreună cu Sfânta Ripsimia şi cu maica lor duhovnicească – Gaiani. Veniseră din Roma pentru a se izbăvi de prigoana lui Diocleţian. Împăratul cel necinstitor o vroia pe Ripsimia ca nevastă, însă aceea dorea să rămână curată şi să devină mireasă a lui Hristos.

Sfânta Nina a pornit la drum împreună cu ele şi le-a urmat până în capitala Armeniei – Vagarsapat.

Însă Diocleţian nu a întârziat să le dea de urmă. A dat de ştire regelui Armeniei, Tiridati, iar acela, după ce le-a prins, a poruncit să fie chinuite fără milă şi în cele din urmă omorâte (pomenirea lor se prăznuieşte la 30 septembrie).

Sfânta Nina a scăpat de mucenicie printr-o minune. Condusă de o mână nevăzută, s-a ascuns după rămurelele unui trandafir sălbatic. De acolo, urmărea mucenicia celorlalte femei şi, cu ochii ridicaţi la cer, se ruga pentru ele fierbinte. A văzut în acel moment deasupra atletelor lui Hristos un înger purtând un orar strălucitor. Cobora din înaltul cerului ţinând în mână o cădelniţă. Îl însoţeau locuitori cereşti fără număr. În acelaşi timp, se înălţau de la pământ sufletele sfintelor femei, alăturându-se locuitorilor cereşti şi înălţându-se la cer.

– Sfinte îngere, a strigat Nina, de ce mă laşi singură în mijlocul acestor şerpi?

– Nu te întrista, a răspuns îngerul. Fă puţină răbdare şi vei fi condusă şi tu în Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta se va întâmpla atunci când din trandafirul sălbatic ce te acoperă vor ieşi flori de trandafir de grădină şi bine-mirositoare. Ridică-te acum şi mergi la nord, acolo unde este mult seceriş.

Sfânta a pornit singură în lunga sa călătorie. În anul 315, după multe peripeţii, a ajuns la malurile râului Mtkvari, aproape de ţinutul Hertvisi. Acolo a dat peste nişte păstori şi le-a cerut de mâncare, fiindcă era necăjită şi sleită de puteri. Păstorii vorbeau limba armeană, pe care Nina o înţelegea bine, fiindcă o învăţase de la doica ei – Niofora.

– Unde se găseşte oraşul Mţheta? l-a întrebat pe un păstor. Este departe de aici?

– Vezi râul acesta? a zis păstorul. Mţheta se găseşte mai jos, pe malurile râului, departe.

Visul cel dumnezeiesc

Sfânta şi-a continuat călătoria. La un moment dat, s-a oprit. Fiind singură şi foarte slăbită, într-o ţară străină, a început să-i fie teamă.

S-a aşezat pe o piatră şi cugeta: „Unde mă duce Dumnezeu? Vor aduce roadă ostenelile mele sau poate în zadar m-am înhămat la o sarcină atât de grea?”. Având aceste gânduri, a luat-o somnul şi apoi a avut un vis: i s-a înfăţişat un bărbat plin de mare cuviinţă. Părul îi cădea pe umeri, iar în mâini ţinea un sul scris în limba elină.

L-a desfăşurat, i l-a dat şi i-a spus:

– Citeşte-l cu atenţie!

De îndată s-a făcut nevăzut, iar sfânta s-a trezit şi a văzut în mâinile ei, plină de uimire, acel sul. Pe el erau scrise următoarele cuvinte din Evanghelie:

Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei (Matei 26, 13).

Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus (Galateni 3, 28).

Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea. (Matei 28, 10).

Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40).

Căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri (Luca 21, 15).

Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice, că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi (Luca 12, 11–12).

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena (Matei 10, 28).

Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin (Matei 28, 19–20).

Visul cel dumnezeiesc a liniştit-o pe sfânta, care cu râvnă înnoită şi-a continuat ostenitoarea ei călătorie. A suferit mult din pricina foamei şi a setei, s-a primejduit din pricina animalelor sălbatice, dar în cele din urmă a ajuns în vechiul oraş al Iviriei – Urbnisi. Acolo a fost găzduită în case evreieşti şi a început să înveţe obiceiurile şi limba acestui popor.

A trecut o lună. Într-o zi, sfânta a auzit că toţi locuitorii oraşului Urbnisi şi ai împrejurimilor acestui oraş se pregăteau să meargă în capitala Mţheta, pentru a se închina dumnezeilor mincinoşi în care credeau.

A mers împreună cu ei şi sfânta.

Apropiindu-se de oraş, a dat peste alaiul regelui Mirian şi al reginei Nana. Mirian (265–342) era fiul regelui perşilor Chosroes şi conducător în Iviria a dinastiei hosroizilor. Poporul, urmând cuplul regal, se îndrepta către vârful unui munte, pentru a se închina idolului neînsufleţit Armazi.

Purtată de mulţime, Sfânta Nina a ajuns pe munte, unde se găsea templul păgânesc. S-a oprit într-un loc potrivit şi de-acolo privea cu atenţie idolul. Semăna cu un om mare peste măsură. Era făurit din bronz poleit cu aur şi îmbrăcat în armură de aur, având un coif de asemenea din aur.

Regele şi întreaga mulţime stăteau cu evlavie şi teamă înaintea lui. Tremurau de frică, ca nu cumva Armazi să-i lovească cu sabia, supărat pe greşelile lor.

Între timp, preoţii pregăteau jertfele. Când a ars tămâia şi a curs sângele jertfelor, au început să sune trâmbiţele şi să bată tobele. De îndată, regele şi poporul au căzut cu feţele la pământ.

Inima sfintei s-a aprins de râvna proorocului Ilie. A suspinat adânc şi a început să se roage fierbinte:

– Dumnezeule atotputernic! Împrăştie aceşti idoli, precum împrăştie vântul praful şi cenuşa. Tu, Doamne şi Stăpâne, într-atât ai iubit zidirea Ta, încât L-ai trimis pe Singurul Tău Fiu, pentru mântuirea noastră a tuturor. Slobozeşte deci aceste suflete din robia stăpânitorului întunericului, care a orbit ochii lor cei înţelegători pentru a nu desluşi calea mântuirii.

Nu terminase sfânta rugăciunea şi pe neaşteptate au apărut nori dinspre apus. Regele şi poporul şi-au dat seama de primejdie şi au fugit, în timp ce Nina s-a ascuns în crăpătura unei stânci. Norii s-au apropiat de templul idolesc.

A izbucnit atunci o furtună puternică cu tunete şi fulgere. Idolii cei trufaşi s-au făcut bucăţi şi pereţii templului au căzut.

A doua zi, poporul împreună cu regele îşi căutau zadarnic dumnezeii prin noroi şi dărâmături.

– Mare este dumnezeul Armazi, spuneau înspăimântaţi. Poate este alt dumnezeu mai mare şi de aceea l-a biruit pe al nostru. Oare acesta este Dumnezeul creştinilor, cel care i-a smerit pe vechii dumnezei ai armenilor?…

Deja trecuse destulă vreme de la dărâmarea idolilor. Acum sfânta cutreiera prin Mţheta.

Într-o zi, trecea pe lângă grădina regală. Soţia grădinarului, Anastasia, aşteptând-o pe sfânta, a alergat în întâmpinarea ei. A condus-o în casă, unde era şi bărbatul ei. Au rugat-o amândoi să rămână lângă ei ca o soră a lor. Sfânta a acceptat, iar grădinarul i-a construit într-un colţ al grădinii regale o chiliuţă.

Sfânta a aşezat în noua ei locuinţă crucea pe care i-o dăduse Născătoarea de Dumnezeu şi îşi petrecea zilele şi nopţile cu rugăciuni şi lupte duhovniceşti.

Primii georgieni care au crezut în Hristos au fost aceştia doi, preacucernicul cuplu care a găzduit-o pe sfânta. Şi nu numai primii care au crezut, ci şi primii ce au tras folos din rugăciunile ei făcătoare de minuni: Anastasia, deşi era stearpă, a devenit mamă cu copii mulţi şi buni.

De atunci, cu harul lui Dumnezeu, sfânta a început să săvârşească multe minuni.

Odată, o femeie mergea pe drumurile oraşului, cu strigăte şi bocete. Ţinea în mâini pruncul ei care era pe moarte şi cerea disperată ajutor. Sfânta Nina a luat copilul, l-a pus pe patul ei ce era făcut din frunze, şi s-a rugat.

Apoi a închinat pruncul cu crucea ce i-o dăruise Născătoarea de Dumnezeu şi l-a încredinţat maicii lui tămăduit.

După această minune, sfânta a început să predice Evanghelia şi să-i cheme pe georgieni, idolatri şi iudei, la pocăinţă şi la credinţa în Hristos. Cucernicia, dreptatea şi virtutea vieţii ei s-a făcut tuturor cunoscută. Mulţi oameni, şi în mod deosebit femeile evreilor, mergeau la ea, ascultau noua învăţătură din buzele ei dulci precum mierea, cele despre Împărăţia lui Dumnezeu şi începeau să primească în ascuns credinţa creştină.

Printre ele era şi fiica mai-marelui sinagogii evreilor din Kartli – Aviatar, de asemenea şi alte şase evreice. În scurtă vreme a crezut şi Aviatar, atunci când a auzit cum tălmăcea sfânta vechile proorocii despre Mesia şi cum se împlineau acestea în persoana lui Hristos.

Cămaşa lui Hristos

Odată, discutând Aviatar cu sfânta, i-a povestit despre cămaşa Domnului în felul acesta:

– Precum am auzit de la părinţii mei şi aceia de la strămoşii lor, atunci când în Iudeea domnea Irod, iudeii din Mţheta şi din toată regiunea Kartli au aflat că în Ierusalim au sosit boieri din Persia. Boierii aceştia căutau un prunc nou-născut din neamul lui David, ce s-a născut „din mumă fără tată” şi pe care l-au numit împăratul Iudeilor. L-au descoperit în oraşul lui David – Bethleem într-o peşteră smerită, şi i-au oferit daruri împărăteşti: aur, tămâie bine-mirositoare şi smirnă. După ce i s-au închinat, s-au înapoiat în patria lor.

Au trecut vreo treizeci de ani de la acea întâmplare. Atunci, străbunicul meu Elioz a primit de la arhiereul Ierusalimului, Anna, următoarea scrisoare: „Acela la care au venit boierii perşi să i se închine a crescut acum şi propovăduieşte că este Hristos, Mesia şi Fiul lui Dumnezeu. Însă după legea lui Moise, trebuie să moară. Veniţi cât mai grabnic la Ierusalim”.

Atunci când Elioz s-a pregătit împreună cu alţii pentru călătorie, mama lui, o bătrână cucernică din neamul arhiereului Ilie, i-a spus:

– Mergi, copilul meu, dacă te-au chemat. Însă te rog să nu urmezi necinstitorilor care au hotărât să Îl omoare. Despre Dânsul au spus proorocii că va fi o taină pentru înţelepţi, taină ascunsă, lumină neamurilor şi viaţa veşnică.

Elioz a mers într-adevăr la Ierusalim şi a fost de faţă la răstignirea Domnului. Mama lui rămăsese în Mţheta.

Deodată, în ajunul Paştilor, a simţit în inima ei lovituri puternice, ca ale unui ciocan ce bate nişte piroane, şi a strigat:

– În această clipă împărăţia lui Israel s-a dărâmat, fiindcă L-a răstignit pe Mântuitorul şi Izbăvitorul Său. De acum, poporul nostru va fi vinovat de moartea lui Hristos. Vai mie, că nu am murit mai devreme, pentru a nu auzi aceste lovituri înfricoşătoare! Nu voi mai vedea slava lui Israel pe pământ!

Spunând acestea, şi-a dat duhul.

După răstignire, Elioz a cerut cămaşa Domnului de la ostaşul care o câştigase la sorţi şi a adus-o la Mţheta.

Elioz, după ce a adeverit cuvântul mamei sale despre răstignirea Domnului, i-a arătat surorii lui, Sidonia, cămaşa. Aceea a luat-o şi cu lacrimi a început să o sărute. Apoi, după ce a strâns-o la piept, a căzut moartă.

Nimeni nu a putut să smulgă sfântul veşmânt din mâinile ei. A încercat să o ia şi regele Anterkie, care a venit cu curtenii lui îndată ce a fost înştiinţat de moartea ei neaşteptată, însă a rămas neputincios.

A trecut ceva vreme. Între timp, Elioz a îngropat-o pe sora lui împreună cu cămaşa. A tăinuit aşa de bine mormântul, încât nimeni până astăzi nu ştie unde este acesta. Câţiva oameni spun că se găseşte în mijlocul grădinii regale, în locul unde se înalţă astăzi un cedru cu umbră deasă. Acest cedru ce a încolţit singur după moartea Sidoniei adună în jurul lui mulţi oameni. Aceştia cred că are în el o mare putere.

Auzind sfânta această istorisire, a început să meargă noaptea şi să se roage lângă cedru. Oricum, se îndoia că într-adevăr ar fi ascunsă la rădăcinile lui cămaşa Domnului. Însă o vedenie pe care a avut-o i-a arătat că locul acela era sfânt şi în viitor va fi slăvit.

Aşadar, într-o noapte, în timp ce se ruga, a văzut stoluri de păsări negre care au venit în grabă din toate ţările vecine în grădina regală. De acolo s-au îndreptat către râul Aragvi, şi după ce s-au scăldat în apa acestuia, s-au înălţat. Apoi, mai albe decât zăpada fiind, s-au aşezat pe ramurile cedrului, şi au umplut grădina de cântări ale raiului. Vedenia însemna că popoarele dimprejur aveau să se lumineze cu apa sfântului botez, iar în locul cedrului aveau să ridice o biserică creştină pentru slăvirea marelui Dumnezeu.

Sfânta Nina a mai văzut că munţii Armazi şi Zadeni s-au cutremurat şi au căzut.

Cu o altă ocazie, a auzit chiote de război şi strigăte sălbatice ale dracilor care intrau în capitală având chip de războinici perşi.

Însă această înfricoşătoare vedenie a dispărut îndată ce sfânta a înălţat crucea, a făcut cu ea semnul crucii în aer şi a spus:

– Opriţi-vă, dracilor! A sosit sfârşitul stăpânirii voastre! Iată-L pe Biruitorul!

Convertirea regelui şi a reginei

Desigur, datorită acestor semne ce arătau că se apropia mântuirea poporului ivirit, sfânta predica neîncetat cuvântul lui Dumnezeu.

Împreună cu ea se osteneau în lupta propovăduirii şi primii credincioşi, în mod deosebit mai-marele sinagogii şi fiica lui.

Însuşi regele Mirian a început să se gândească la credinţa creştină. Deja ştia că, în imperiul roman, împăratul Constantin, după ce îşi biruise toţi vrăjmaşii cu puterea crucii şi a numelui lui Hristos, devenise apărător al creştinilor.

În acea epocă, Iviria se afla sub influenţa romanilor, care îl luaseră ostatic la Roma pe fiul lui Mirian, Bacar. De aceea, Mirian nu o împiedica pe Sfânta Nina să-L propovăduiască pe Hristos în ţara lui. Regina Nana era şi ea legată de idolatrie foarte puternic. Dar harul lui Dumnezeu a cercetat-o în scurtă vreme.

Regina s-a îmbolnăvit grav. Doctorii nu puteau să-i facă nimic. Atunci, câteva femei de la curte au rugat-o să o cheme pe străina Nina, care numai cu o rugăciune către Dumnezeul ei tămăduia orice boală.

Nana a dat poruncă să o aducă la ea.

Însă sfânta, vrând să încerce credinţa şi smerenia ei, le-a spus celor trimişi:

– Dacă regina vrea să se facă bine, să vină aici, la chilia mea, şi cred că se va vindeca cu puterea lui Hristos.

Nana a ascultat porunca sfintei şi a cerut să fie dusă cu o targă la căsuţa ei. Sfânta a aşezat-o pe bolnavă pe patul ei. A îngenuncheat lângă ea şi s-a rugat fierbinte Doctorului sufletelor şi trupurilor. Apoi a luat crucea şi a atins-o de capul, de umerii şi de picioarele bolnavei, făcând în felul acesta semnul crucii.

Regina s-a ridicat de îndată sănătoasă, a mulţumit binefăcătoarei sale şi, întorcându-se la palat, a mărturisit înaintea regelui Mirian că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Pe Nina a făcut-o prietena ei de suflet. Mai târziu s-a botezat şi a devenit o creştină râvnitoare. După moartea ei, poporul a cinstit-o ca sfântă. Pomenirea ei se prăznuieşte la 1 octombrie.

Regele Mirian, din contră, a refuzat cu încăpăţânare să devină creştin. În timp ce la început a manifestat toleranţă, mai târziu a pus la cale să îi stârpească pe creştini şi să o chinuie cumplit pe Sfânta Nina. Iată cum s-au întâmplat acestea.

Odată l-a vizitat o rudă a regelui perşilor, om cultivat şi adept fanatic al învăţăturii lui Zoroastru. În câteva zile însă, s-a îmbolnăvit grav şi s-a îndrăcit.

Mirian s-a temut mult de mânia regelui persan.

A fost silit aşadar să o cheme pe Sfânta Nina pentru a-l tămădui. Aceea a cerut ca îndrăcitul să fie adus la cedru, în mijlocul grădinii regale. Când acesta a venit, l-a pus să se întoarcă spre răsărit, să-şi ridice mâinile şi să repete de trei ori:

– Mă lepăd de satana şi mă predau lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu!

Îndată ce a rostit această mărturisire, duhul cel viclean l-a zguduit şi l-a aruncat jos ca pe un mort. Însă, neputând rezista rugăciunii sfintei, a fost silit să plece din cel bolnav, care a crezut în Hristos şi s-a întors în patria lui creştin.

Mirian ar fi preferat să-l vadă mort decât creştin, fiindcă se temea de regele persan, care era închinător la foc. Deci a încercat să ameninţe că o va omorî pe Nina şi va stârpi pe toţi creştinii din ţară.

Supărat cum era, s-a gândit să se destindă plecând la vânat. A vânat împreună cu alaiul său în pădurile de lângă oraşul Muhrani. Fiind o zi însorită, dintr-o dată s-a făcut întuneric adânc şi a izbucnit o furtună. Fulgerele l-au orbit pe rege, în timp ce tunetele i-au risipit pe însoţitorii lui. Disperat de orbirea lui neaşteptată, a început să invoce zeii lui, dar în zadar… Atunci s-a gândit că a căzut asupra lui pedeapsa Adevăratului Dumnezeu, şi a strigat:

– Dumnezeule al Ninei! Îndepărtează întunericul de pe ochii mei, şi Te voi mărturisi şi voi slăvi numele Tău!

De îndată toate în jurul lui s-au luminat, iar vijelia s-a potolit. Minunându-se de puterea lui Hristos, şi-a ridicat mâinile şi a spus cu lacrimi:

– Dumnezeule al Ninei! Tu eşti singurul Dumnezeu adevărat. Acum văd marea milă a Ta ce mă înconjoară. Simt apropierea Ta. Inima mea se umple de bucurie şi mângâiere. În acest loc voi ridica o cruce, pentru ca veşnic să se pomenească dumnezeiasca Ta arătare către mine.

Întorcându-se în oraş, striga cu putere pe drumuri:

– Slăviţi-L toţi pe Dumnezeul Ninei, pe Hristos!

Regina ieşise în întâmpinarea lui. S-a adunat în jurul lor mulţime de popor. Toţi, împreună, s-au îndreptat către chiliuţa Ninei. Îndată ce a văzut-o, Mirian, a căzut la picioarele ei şi a spus:

– O, maica mea! Povăţuieşte-mă şi fă-mă vrednic să chem numele marelui tău Dumnezeu, al izbăvitorului meu!

Din ochii sfintei curgeau lacrimi de bucurie. Văzând lacrimile ei, cuplul regal şi împreună cu ei tot poporul au început şi ei să plângă.

Convertirea regelui la Hristos a fost hotărâtoare. Mirian avea să devină pentru Georgia ceea ce Marele Constantin era pentru Imperiul roman. Domnul îl alesese să conducă toate neamurile Iviriei la credinţa cea adevărată. Fără întârziere a trimis delegaţi la împăratul Constantin, cu rugămintea să le trimită episcop şi preoţi şi pentru a-l învăţa despre credinţa creştină.

Prima biserică

Între timp, Sfânta Nina predica neîncetat sfânta Evanghelie şi le spunea georgienilor să se roage, pregătindu-i în acest fel pentru sfântul botez.

Până să vină preoţii, regele s-a gândit să ridice o biserică creştină în locul unde se înălţa cunoscutul cedru.

Cedrul a fost tăiat. Cele şase ramuri ale lui au fost făcute stâlpi, fiind aşezaţi cu uşurinţă în anumite puncte ale construcţiei. Însă atunci când constructorii au vrut să ridice cel de-al şaselea stâlp, ce era făcut din trunchiul cedrului, pentru a-l aşeza la temelia bisericii, nu puteau să îl mişte din loc.

Seara, regele a plecat întristat. S-a împrăştiat şi mulţimea. Numai Sfânta Nina a rămas toată noaptea la locul construcţiei împreună cu uceniţele ei. Se ruga Domnului şi uda cu lacrimile ei stâlpul cel nemişcat.

Spre zori, sfintei i s-a înfăţişat un tânăr minunat, încins cu un brâu de foc. S-a apropiat de ea şi i-a şoptit trei cuvinte tainice. Îndată ce ea le-a auzit, a căzut la pământ şi i s-a închinat. Tânărul s-a apropiat de stâlp, l-a luat în braţe şi l-a ridicat. Stâlpul strălucea precum fulgerul, luminând tot oraşul.

Regele şi poporul, văzând acest semn, au alergat la locul construcţiei. Şi ce să vadă! Stâlpul acela nemişcat, fără a fi susţinut de cineva, se înălţa de la pământ douăzeci de coţi, apoi cobora şi stătea pe locul unde se găsea înainte cedrul.

În cele din urmă, a rămas nemişcat pe locul său. Atunci, de la rădăcina lui a început să curgă mir bine-mirositor şi tămăduitor. Acest mir îi tămăduia de boli pe toţi ce mergeau acolo şi se ungeau cu credinţă.

În scurtă vreme, a luat sfârşit ridicarea bisericii, a primei biserici de lemn din Iviria, care a fost închinată celor 12 Sfinţi Apostoli, punându-i-se numele de Svetiţhoveli (Stâlpul de viaţă făcător). Astăzi această biserică este din piatră.

Botezul

Între timp, trimişii lui Mirian au fost primiţi de Sfântul împărat Constantin cu multă cinste. Întorcându-se, l-au adus în Iviria pe arhiepiscopul Antiohiei, Eustatie [n.red. – este vorba de Sfântul Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei, care a adormit în anul 337. Pomenirea lui se prăznuieşte la 21 februarie], împreună cu doi preoţi.

Arhiepiscopul a botezat mai întâi familia regală, după care i-a botezat pe ostaşii şi demnitarii regelui.

Poporul s-a apropiat cu multă bucurie de taina botezului, îndemnat de cuvintele Sfintei Nina, care le spunea că cel care se va naşte din apă şi din Duh (Ioan 3, 5) va vedea lumina cea adevărată şi va moşteni viaţa veşnică.

Apoi, preoţii au colindat prin oraşe şi sate, botezând poporul. Astfel, foarte repede şi într-un mod paşnic, s-a botezat toată ţara Kartliei, în afară de muntenii din Caucaz, care mulţi ani aveau să rămână idolatri.

Dintre evreii din Mţheta s-au botezat Aviatar, cu toţi ai casei lui şi încă 50 de familii evreieşti, care erau, după cum ne spune tradiţia, urmaşi ai tâlharului Baraba.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, arhiepiscopul Eustatie şi Sfânta Nina au luminat în câţiva ani o mare parte din ţara Iviriei. Arhiepiscopul a hotărât folosirea limbii elineşti în slujbele Bisericii, şi a târnosit în Mţheta prima biserică a Sfinţilor Apostoli, care a fost ridicată după modelul bisericii cu acelaşi nume din Constantinopol. De asemenea, l-a hirotonit episcop pe părintele Ioan, care avea să ţină de tronul Antiohiei. În cele din urmă, după ce a dat prin binecuvântarea lui nou-întemeiatei Biserici pacea lui Hristos, s-a întors în Antiohia.

După ani de zile, cucernicul Mirian a trimis la Constantinopol o altă solie. A cerut de la împărat mai mulţi preoţi, fiindcă îşi dorea ca toţi supuşii lui să asculte bunăvestirea mântuirii.

Marele Constantin a împlinit rugămintea lui Mirian cu multă osârdie. A dăruit prin cei trimişi cruci, icoane, sfinte moaşte şi, ce este mai important, o bucată din Cinstita Cruce şi unul din cuiele ce au străpuns preacuratele mâini şi picioare ale Domnului. De asemenea, l-a trimis împreună cu ei şi pe moştenitorul tronului Iviriei Bacar, pe care îl ţinuse prizonier, cu daruri bogate şi cu următoarea epistolă către tatăl său, Mirian:

„Eu, împăratul Constantin, care m-am făcut slujitor al Împăratului cel ceresc atunci când acesta m-a slobozit din legăturile diavolului, îţi scriu rege Mirian, care de curând, ca şi mine, ai fost condus la credinţă. Să fie cu tine bucuria şi pacea acelora care L-au cunoscut pe Dumnezeul cel nemărginit. Nu trebuie să îl mai ţin prizonier pe unul dintre ai tăi. Îmi ajunge să avem acelaşi stăpân, pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu. Aşadar îţi dau înapoi copilul. Bucură-te de el. Să fie cu tine îngerul păcii lui Dumnezeu. Dumnezeu Făcătorul să-l alunge pentru totdeauna pe satan cel viclean din ţara ta”.

Întorcându-se trimişii lui Mirian în Iviria, i-au adus regelui mulţi preoţi şi meşteri de biserici. Astfel, s-a ridicat prima biserică în ţinutul Erusetia, la hotarele Kartliei.

A doua biserică a fost ridicată în satul Manglisi, la patruzeci de kilometri de Tbilisi. În Mţheta s-a clădit o biserică din piatră, închinată Schimbării la Faţă a Mântuitorului, în grădina regală, aproape de chilia Sfintei Nina.
Catedrala Setitskhoveli, ridicată pe locul cedrului Sfintei Nina, Georgia

Sfânta nu a mai ajuns să vadă terminată biserica cea plină de mare cuviinţă. Ocolind slava şi cinstirile regelui şi ale poporului, s-a refugiat în muntele Kazbeghi, lângă izvoarele râului Aragvi. Acolo, cu rugăciuni şi posturi, se pregătea pentru noi lupte apostoleşti.

În timp ce pribegea prin munţi, a descoperit o mică peşteră. S-a stabilit acolo, şi prin rugăciunea ei cu lacrimi a făcut să izvorască apă din stâncile ei. Astfel, s-a format un izvor ce se cheamă „cea care lăcrimează“, fiindcă până astăzi acolo cad picături de apă asemenea lacrimilor. Se mai numeşte şi „izvorâtoare de lapte”, pentru că dăruieşte lapte mamelor care alăptează prunci şi nu au lapte.

În acea perioadă, locuitorii Mţhetei au văzut ceva minunat timp de câteva nopţi: o cruce luminoasă, încununată cu stele, strălucea deasupra bisericii ce tocmai se ridica, şi o împodobea în acest fel. În zorii zilei se îndepărtau de cruce patru stele, cele mai luminoase. Dintre ele, una se îndrepta spre răsărit, alta mergea către apus, a treia lumina biserica, episcopia şi tot oraşul, iar cea din urmă, după ce lumina adăpostul sfintei, se înălţa până la vârful unei stânci abrupte, unde se afla un copac impunător.

Nici episcopul Ioan, nici regele nu puteau pricepe ce înseamnă această vedenie. Însă sfânta a dat poruncă să se taie copacul acela şi să se facă patru cruci. Apoi a spus să se pună prima cruce pe stânca abruptă, iar a doua la vest de Mţheta, pe muntele Thoti, unde regele şi-a pierdut vederea, apoi şi-a recăpătat-o şi a crezut în Hristos. Sfânta a poruncit ca a treia cruce să fie dată reginei Salomeea, soţia lui Revi, fiul lui Mirian, pentru a o înălţa în oraşul Udjarma. A patra a hotărât să fie dusă în satul Bodbe din Kaheti. În acest oraş avea să meargă în scurtă vreme şi ea, pentru a predica acolo.

Şi într-adevăr, după ce a luat împreună cu ea pe un oarecare presviter Iacob şi un diacon, a urcat în regiunile de munte, la nord de Mţheta, pentru a predica Evanghelia locuitorilor munteni ai Caucazului. Cu harul lui Dumnezeu, dar şi cu minunile şi rugăciunile sfintei, sălbaticii din Ţaleti, Erţo, Tianeti, precum şi din regiunile dimprejur, au crezut în Hristos, au distrus idolii şi s-au botezat.

Sfânta Nina a mers apoi în Kakabeti, unde i-a condus pe toţi locuitorii acestuia la credinţa creştină. Apoi s-a îndreptat în sudul Kahetiei, în satul Bodbe, unde s-a şi stabilit. Locul acesta a fost cea de pe urmă oprire din viaţa ei de pe pământ şi în ostenelile ei apostoleşti. Pe panta muntelui şi-a făcut o colibă şi îşi petrecea zilele şi nopţile cu rugăciuni înaintea Cinstitei Cruci.

Foarte repede a stârnit interesul şi atenţia locuitorilor. Mergeau deseori la ea şi ascultau învăţătura ei despre credinţa în Hristos şi calea către veşnicie. În scurt timp, mulţi oameni au fost botezaţi de către părintele Iacob.

Predica din Kaheti a fost ultima lucrare misionară a sfintei pe pământul Iviriei. Dumnezeu i-a descoperit că i se apropiase sfârşitul. Atunci sfânta i-a scris lui Mirian următoarea scrisoare: „Să aibă regatul tău veşnica binecuvântare a lui Dumnezeu, ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi acoperământul Cinstitei Cruci. Eu, ca străină şi călătoare pe pământ, plec din această lume. Voi urma calea părinţilor mei. Trimite-mi-l, te rog, pe episcopul Ioan. Trebuie să mă pregătească pentru călătoria cea veşnică, fiindcă ziua morţii mele este aproape”.

Îndată ce a citit scrisoarea, regele a pornit grabnic însoţit de curtenii lui şi de tot clerul spre Kaheti. A găsit-o pe sfântă încă în viaţă. Mulţimea înconjurase patul muribundei şi îl udau cu lacrimi. Mulţi bolnavi care îl atingeau se tămăduiau.

Uceniţele sfintei plângeau lângă ea şi o rugau cu stăruinţă să le povestească despre naşterea şi viaţa ei. Salomeea, regina Udjarmei, a aşternut în scris cuvintele ei. Aceste însemnări au constituit izvorul de căpătâi pentru biografia sfintei.

– Să scrie, spunea fericita Nina, viaţa mea dusă în lenevie şi de nimic, pentru a fi cunoscută şi de către copiii voştri. Să scrie, pentru a afla urmaşii voştri despre credinţa şi dragostea cu care m-aţi înconjurat, precum şi despre semnele pe care le-aţi văzut cu ochii voştri.

Apoi a vorbit despre viaţa veşnică şi s-a împărtăşit din mâna episcopului. La urmă, a cerut să fie înmormântată în coliba săracă unde se găsea atunci, pentru ca nou-întemeiata Biserică a Kahetiei să nu rămână orfană. Astfel, după mulţi ani de rodnică misiune, şi-a dat duhul în pace în mâinile lui Hristos la 14 ianuarie, cel mai probabil în anul 338.

Regele, episcopul şi tot poporul, plângând moartea marii luptătoare a credinţei, au dorit să mute moaştele ei în catedrala din Mţheta şi să le îngroape alături de stâlpul făcător de minuni. Însă în pofida tuturor încercărilor lor, nu au putut să mişte sicriul sfintei din locul pe care ea l-a ales. Astfel, au îngropat-o acolo, în coliba ei smerită, în satul Bodbe.

În anul 342, regele Mirian a pus temelia unei biserici deasupra mormântului ei, afierosită rudei sfintei, Marele Mucenic Gheorghe, pe care a terminat-o şi târnosit-o fiul său, Bacar (342–364). Această biserică dăinuieşte până astăzi. În acelaşi loc, s-a înfiinţat mai târziu o mănăstire de femei.


Mormântul Sfintei Nina, luminătoarea Georgiei

Preabunul Dumnezeu a proslăvit-o pe sfânta, păstrând trupul ei neputrezit. De asemenea, l-a ţinut ascuns „sub obroc”, aşa cum ceruse sfânta. Oricum, la mormântul ei aveau loc multe minuni, dar mai mult viaţa ei îngerească şi ostenelile ei misionare au condus nou-întemeiata Biserică a Iviriei la hotărârea de a o proslăvi – cu binecuvântarea Bisericii Antiohiene – întocmai cu apostolii şi luminătoare a Iviriei. Astfel, fericita Nina a fost numărată în ceata sfinţilor şi s-a hotărât să fie cinstită în fiecare an la 14 ianuarie, ziua adormirii ei.

Proslăvirea ei ca sfântă se pare că s-a făcut la puţină vreme după moartea ei, fiindcă de asemenea în scurt timp oamenii au început să ridice biserici în cinstea ei. Lângă oraşul Mţheta, pe muntele unde sfânta a dărâmat idolul Armazi prin rugăciunile ei, se păstrează până astăzi o mică biserică de piatră închinată ei, ridicată de regele Vahtang Gorgasali (446–499).

Sfânta Nina se cinsteşte ca fiind „întocmai cu apostolii”. Fiindcă dacă cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui (Iacob 5, 20) şi cel ce osebeşte pe cel cinstit de cel necinstit (Ieremia 15, 19) este – am putea spune – gura lui Dumnezeu, cu atât mai mult a fost gura lui Dumnezeu Sfânta Nina, care a condus mii de suflete de la idolatrie la Hristos. Acum se veseleşte cu ceata sfinţilor în Împărăţia Cerurilor şi mijloceşte neîncetat la Domnul pentru cei care cinstesc slăvită pomenirea ei şi cer sfintele ei rugăciuni.

Crucea Sfintei Nina

Crucea din tulpini de viţă pe care Născătoarea de Dumnezeu a dăruit-o Sfintei Nina era păstrată în anul 458 în catedrala din Mţheta.

După hotărârea tatălui său de a se face pustnic, Sfânta Nina a fost lăsată sub ascultarea stareţei Niofora, care conducea o mănăstire aflată în apropierea Sfântului Mormânt. Niofora îi vorbea tot timpul Ninei despre viaţa duhovnicească şi o ajuta să sporească pe calea virtuţii, iar Nina se întreba adesea ce s-a întâmplat cu cămaşa Mântuitorului Hristos. Ori de câte ori citea pasajul legat de Răstignirea Domnului, îi punea stareţei această întrebare. Stareţa i-a spus la un moment dat că aceasta se găseşte în cetatea Mţheta din ţinutul Iviriei (Georgiei).

Astfel, Nina a început să se roage să fie învrednicită să se închine acestui veşmânt sfânt. Într-o noapte a visat că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu o binecuvintează şi îi dă o cruce făcută din viţă-de-vie împletită. Când s-a trezit, a văzut crucea în propriile mâini. Bucuria a copleşit-o, iar lacrimile au început să îi curgă pe obraji. Imediat a mers la episcopul Iuvenalie, cerându-i binecuvântare să plece în Iviria. Acesta, după ce a ascultat descrierea visului şi a văzut crucea, i-a dat binecuvântarea şi s-a rugat îndelung ca Nina să reuşească în drumul pe care Dumnezeu i-l pregătise.

Crucea din tulpini de viţă pe care Născătoarea de Dumnezeu a dăruit-o Sfintei Nina era păstrată în anul 458 în catedrala din Mţheta. În secolul al VI-lea, când închinătorii la foc au pornit prigoană împotriva creştinilor, un oarecare ieromonah Andrei a mutat crucea în Armenia.

În secolul al XI-lea, regele sfânt David Ziditorul a luat crucea şi a adus-o cu multă cinste în Georgia, ca pe un patrimoniu al Bisericii ivirene. Din letopiseţele georgiene aflăm că în vremurile grele de mai târziu, cu războaie şi năvăliri, regele Teimuraz II poruncea preoţilor să ducă această cruce şi s-o ascundă în munţi. Ea a fost aşezată în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Ananuri, aflată pe malul râului Aragvi.

Pentru o jumătate de veac (1749–1801), crucea a rămas în Rusia, păstrată undeva pe proprietăţile principilor georgieni din Nijegorsk.

Astăzi, acest simbol al ostenelilor Sfintei Nina de a binevesti Evanghelia, se păstrează în catedrala Sioni din Tbilisi, într-o raclă, lângă porţile dinspre miazănoapte ale altarului. Deasupra raclei de argint se pot vedea sculptate scene din viaţa sfintei şi minunile pe care le-a săvârşit cu puterea acestei cruci.