Sunday, May 8, 2016

VIATA SFANTULUI HRISTOFOR



Sfântul cu cap de câine: Hristofor, singurul mucenic care a căpătat chip de animal. Era atât de frumos încât tulbura minţile femeilor
La 9 mai, ortodoxia serbează praznicul Sfântului Hristofor, singurul sfânt creştin cu cap de câine. Legenda spune că Hristofor era un tânăr atât de frumos încât tulbura sufletele şi minţile celor care îl vedeau.Mâhnit de ispita pe care o reprezenta, Hristofor i-a cerut Domnului să îi ia înfăţişarea preafrumoasă, astfel încât lumea să ia seamă la ce spune el, nu la cum arată. Dumnezeu i-a îndeplinit rugămintea, astfel că Hristofor a căpătat chip de câine. O altă variantă arată că Hristofor făcea parte din neamul chinocefalilor, al oamenilor cu cap de câine care trăiau în antichitate în vechea Indie, Pakistanul de astăzi. Rugându-se la Dumnezeu, Hristofor a căpătat grai de om, ca să poată propăvădui iubirea faţă de Hristos. Numele Hristofor înseamnă „purtătorul de Hristos“, iar unele reprezentări îl mai arată având cap de miel sau având chip de om şi trecându-l pe Iisus Hristos pe umăr, peste o apă. Fiind ocrotitorul călătorilor şi apărătorul oamenilor de o moarte subită, Biserica Ortodoxă Română l-a decretat în 2014 pe Sfântul Mucenic Hristofor ca fiind protectorul transportatorilor.  „Săvârşind nevoinţa muceniciei, ai primit de la Dumnezeu cununa biruinţei, fericite Hristofor; pe Care roagă-L, din nevoi să ne izbăvim noi“ sau „Cu bărbăţie te-ai luptat împotriva înşelăciunii şi a îngrozirii tiranilor, şi întărindu-te cu putere, ai călcat pe vrăjmaşul, mucenice, purtătorule de chinuri“. Martiriul lui Hristofor, care a trăit în secolul al III-lea în Lichia din Asia mică pe vremea împăratului roman Decius, a clătinat chiar şi păgânii. Schingiuit şi batjocorit, mucenicul şi-a păstrat demnitatea şi credinţa faţă de Mântuitor. Era ziua de 9 mai, când lui Hristofor i-a fost retezat capul, fără ca el să se lepede de Hristos. Doborât de vină, însuşi călăul şi-a luat apoi viaţa prăbuşindu-se peste trupul mucenicului. Moaştele Sfântului Hristofor, inclusiv capul său, se află în biserica din insula Rab din Croaţia.

Luând prearăul Dechie cu nedreptate împărăţia Romei, la anul de la Hristos 250, şi luând ajutător la ocârmuirea împărăţiei pe Valerian, îndată a ridicat o prigoană mare împotriva creştinilor, pe care istoricii o numără a opta, pornit fiind la această prigoană, după cum zic unii din istorici, din pizma ce o avea asupra lui Filip, cel mai înainte de dânsul, care iubea pe creştini şi îi cinstea, încât zic unii că Filip s-ar fi făcut chiar creştin. Iar Dechie atât s-a îndrăcit cu luptarea împotriva lui Dumnezeu şi atât de aspru şi cumplit s-a ridicat asupra creştinilor, încât a scris cărţi şi porunci nelegiuite şi nedrepte către toţi ighemonii şi stăpânitorii cei de sub stăpânirea luif care erau păgâni ca şi dânsul, poruncindu-le cu mare groază ca să silească pe cei drepţi şi binecredincioşi robi ai lui Hristos, să jertfească idolilor şi să mănânce bucate din cele spurcate cu sângele dobitoacelor jertfite; iar câţi nu vor să se lepede de Hristos, mai întâi să-i pedepsească şi să-i bată cu felurite răni şi să le pună asupra lor nenumărate munci; iar după aceea, să-i omoare cu nemilostivire. Deci toţi stăpânitorii şi ighemonii ţărilor şi cetăţilor se sârguiau cu toată puterea să se arate bineplecaţi şi supuşi către împăratul; şi păgânii aveau multă îndrăzneală, iar cei credincioşi erau prigoniţi şi munciţi păgâneşte.

Într-acea vreme, un voievod al împăratului, făcând război cu alte neamuri şi biruindu-le, a aflat într-acele neamuri un om din cei cu capul de câine, care mănâncă oameni şi cărora noi le zicem căpcâini; pe acela voievodul l-a luat rob. Şi era înţelept la minte din fire şi cu cunoştinţă bună, cugetând dumnezeieştile cuvinte întru inima sa; şi văzând pe păgâni pedepsind totdeauna pe creştini cu multe feluri de munci, se mâhnea şi împreună pătimea durere, ca un milostiv ce era. Dar fiindcă nu putea să vorbească şi să mustre pe păgâni ca un om, s-a dus de la dânşii la un loc deosebit, afară din cetate, şi, căzând la pământ, a făcut cu mintea rugăciunea aceasta: „Doamne, Atotţiitorule, auzi smerenia mea şi arată milostivirea Ta spre mine, nevrednicul robul Tău. Deschide buzele mele şi dă-mi grai omenesc, ca să pot mustra pe tiranul".

Astfel rugându-se el, îndată s-a aflat înaintea lui un om purtător de haine albe şi a zis către dânsul: „Reprovos - că astfel se numea el mai înainte s-a auzit rugăciunea ta! Scoală-te să iei dar de la Domnul". Deci, sculându-se, s-a apropiat de buzele lui omul acela purtător de haine albe şi, suflându-i în gură, îndată a vorbit fără de împiedicare; şi mergând îndată în cetate şi văzând pe creştini muncindu-se de muncitori, l-a durut inima, ca şi cum însuşi ar fi pătimit munci, şi a zis către păgâni aceasta: „O, povăţuitori ai întunericului şi plini de fărădelegi, nu vă ajunge vouă că aţi vândut sufletele voastre satanei, ci ne siliţi şi pe noi, care ne temem de Dumnezeul Cel adevărat, să pierim împreună cu voi? Eu sunt creştin şi nu sufăr să mă închin zeilor celor deşerţi şi urâciunilor celor netrebnice".

Acestea zicându-le sfântul, un slujitor cu numele Vachios, care se întâmplase aproape de dânsul, l-a lovit peste gură; iar fericitul a zis cu blândeţe: „Sunt legat de Mântuitorul meu Iisus Hristos şipentru aceasta nu-ţi fac ţie răsplătirea cea cuviincioasă; iar dacă m-aş mânia, nu poate să mă biruiască nici toată împărăţia voastră cea stricată şi răzvrătită".

Deci, ducându-se Vachios în cetatea unde era împăratul, i-a vestit Iui acestea, zicând: „Sunt puţine zile de când, muncind voievodul pe creştini după dumnezeiasca ta poruncă, s-a arătat în mijlocul poporului un uriaş înfricoşat, tânăr cu vârsta, iar cu chipul şi căutătura sălbatică, dinţii lui ies afară din gură ca şi ai porcului, capul lui este ca de câine şi, în scurt să zic, atât este de grozav, încât nu pot nicidecum să-i povestesc chipul lui. El huleşte pe zei şi împărăţia ta şi pentru aceea l-am lovit pe el cu palma peste obraz; dar s-a lăudat, că nu se teme de toată împărăţia ta. Deci, pentru aceasta am venit să vestesc împărăţiei tale; nu cumva a auzit Dumnezeul creştinilor rugăciunile lor şi l-a trimis pe dânsul spre ajutorul lor?"

Iar împăratul, mâniindu-se, a zis către dânsul: „Oare ai diavol şi pentru aceasta ţi s-a arătat ţie într-acest chip?" Aşa a zis şi îndată a trimis două sute de ostaşi, zicând: „Legaţi-l pe el şi astfel să mi-l aduceţi; iar dacă se va împotrivi vouă, tăiaţi-l în mii de bucăţi şi numai capul lui să mi-l aduceţi să-l văd, de este atât de înfricoşător precum spune ticălosul acesta". Iar Fericitul Reprovos s-a dus la biserica creştinilor şi, şezând dinafară la poartă, a înfipt toiagul său în pământ şi, plecându-şi capul, s-a rugat, zicând: „Doamne Dumne­zeule, Atotţiitorule şi Atotputernice, Cela ce Te porţi pe Heruvimi şi eşti slăvit de Serafimi şi lăudat de toţi sfinţii Tăi, ascultă-mă astăzi pe mine, nevrednicul, şi porunceşte ca să înfrunzească toiagul meu ca al Sfântului Tău prooroc Aaron, ca să se arate şi spre mine bunătatea Ta cea multă şi să mă fac întru mărturisirea Ta mai sârguitor, ca să Te preamăresc pe Tine, Tatăl, şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin."

Astfel rugându-se îndată, o, minune, toiagul a odrăslit! Pentru aceea, văzând un semn minunat ca acesta, s-a întărit mai bine şi iarăşi s-a rugat, mulţumind Domnului. Iar ostaşii pe care îi trimisese Dechie să prindă pe sfântul, au ajuns acolo într-acel ceas când el se ruga afară din biserică; şi, văzându-l de departe, s-au înfricoşat de chipul lui, neîndrăznind să se apropie de el. Iar unul din ei a îmbărbătat pe ceilalţi, zicând: „Ce ne înfricoşăm de un om gol, fără de arme?" Şi ducându-se aproape de el, l-a întrebat, zicând: „De unde eşti şi pentru ce plângi fără de mângâiere?" Iar el a răspuns cu smerită grăire: „Plâng pentru oamenii cei fără de pricepere, care au lăsat pe adevăratul Dumnezeu şi se închină idolilor celor neînsufleţiţi". Deci după ce au auzit ostaşii că vorbeşte cu blândeţe, au luat îndrăzneală şi au zis către dânsul: „împăratul ne-a trimis să te aducem legat la el, pentru că nu te închini zeilor celor vechi; ci te închini unui oarecare Dumnezeu nou".

Reprovos a zis către dânşii: „Dacă mă veţi lăsa dezlegat, voi merge de voia mea; iar a mă lua legat, nu puteţi, că stăpânul meu, Hristos, a dezlegat legăturile păcatelor mele şi m-a eliberat de tatăl vostru, satana". Ei au zis către dânsul: „Dacă nu voieşti să mergi, du-te unde vrei; iar noi vom zice către împărat, că nu te-am aflat". Sfântul a zis către dânşii: „Ba nu! Vă rog numai pe voi să mă îngăduiţi câtva timp, până voi lua Sfântul Botez şi atunci vom merge împreună". Iar ei au răspuns: „Cheltuiala noastră s-a sfârşit, şi nu mai avem merinde, că te căutăm de multe zile".

Iar sfântul le-a zis: „Aduceţi acea puţină hrană ce aveţi, ca să vedeţi puterea Dumnezeului meu". Deci punând ei înaintea lui bucatele ce le aveau, sfântul a îngenuncheat şi s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeule, care ai binecuvântat cele cinci pâini şi ai săturat popor nenumărat, auzi-mă pe mine, robul Tău, şi înmulţeşte pâinile acestea, ca să vadă şi aceştia minunile Tale şi să creadă că Tu singur eşti Dumnezeu adevărat, Care poţi toate!"

Aşa jugându-se el, a venit îngerul Domnului şi a zis către dânsul: „Îndrăzneşte, pătimitorule al lui Hristos, Hristofore, că, Acela către care te-ai rugat, m-a trimis spre ajutorul tău, să-ţi îndeplinesc toate cererile tale". Şi binecuvântând îngerul pâinile, le-a înmulţit. Atunci sfântul a zis către ostaşi: „Mâncaţi acum, fraţilor, cât voiţi, şi să cunoaşteţi din aceasta puterea Dumnezeului meu, care nu numai bunătăţile cele pământeşti le dăruieşte celor ce cred în Dânsul, ci şi pe cele cereşti, fiindcă este puternic şi preabun".

Deci ostaşii, văzând o minune ca aceasta, s-au înspăimântat şi au strigat cu toţii: „Mare este Dumnezeul creştinilor, Care mântuieşte pe robii Săi!" Apoi, închinându-se sfântului, au zis: „Credem şi noi într-Unui adevăratul Dumnezeu, Căruia I te închini, că Acela este Atotputernic şi mulţumim ţie că te-ai arătat ca o făclie luminoasă nouă, celor întunecaţi, şi ne-ai scos pe noi din întunericul înşe­lăciunii, povăţuindu-ne către lumina adevărului. Deci noi de acum suntem cu tine şi porunceşte-ne nouă, ca să facem orice voieşti".

Atunci sfântul, veselindu-se, i-a învăţat din destul mântuitoarea propovăduire a lui Dumnezeu, câte cuprinde Sfânta Evanghelie. După aceea a plecat cu dânşii în Antiohia, la Sfântul Vavila, arhiepiscopul, şi i-a povestit toată pricina. Iar arhiepiscopul, mulţumind lui Dumnezeu, i-a învăţat şi i-a botezat pe toţi, numind pe Reprovos, Hristofor, care după aceea a sfătuit pe ostaşi să meargă la împărat. Şi mergând ei pe cale, sfântul îi întărea, zicând: „Fiilor şi fraţii mei iubiţi, acum cunoaşteţi pe Dumnezeu, în care am crezut. Deci să răbdăm pentru dânsul aici, puţină vreme, răni şi bătăi şi să nu ne lepădăm de El, chiar de ne-ar face orice fel de supărări; noi însă să stăm bărbăteşte, netemându-ne nicidecum de înfricoşările tiranilor, nici de muncile lor cele înfricoşătoare, pentru că ne va ajuta nouă Stăpânul nostru Hristos, în Care am crezut. Deci legaţi-mă pe mine şi mă duceţi la Dechie, precum v-a poruncit vouă; iar dacă vă temeţi de munci, duceţi-vă unde vreţi, îngrijindu-vă de mântuirea voastră". Auzind ei acestea, au lăcrimat şi n-au voit să lege pe dascălul şi pe povăţuitorul lor către adevărata credinţă. Dar de vreme ce el a voit şi a primit, ei l-au legat.

Şi ajungând la palatul împărătesc şi văzând Dechie pe sfântul, s-a înfricoşat atât de mult, încât puţin a lipsit de n-a căzut de pe scaun. Atunci a zis sfântul către el: „O, preanenorocită şi stricată împărăţie! Dacă de mine, robul lui Dumnezeu, te-ai temut, slabule şi fricosule, apoi cum vei răbda mânia Lui în ceasul judecăţii, când te vor trage diavolii la divanul cel înfricoşat, ca să răspunzi pentru sufletele care le-ai pierdut?"

Iar tiranul, după ce cu anevoie şi-a venit în fire, a întrebat pe Hristofor, mărturisitorul lui Hristos, care-i este credinţa, neamul şi numele. Iar el a răspuns: „Sunt creştin şi mai înainte mă numeam Reprovos, iar acum, din Sfântul Botez, mă numesc Hristofor. Neamul meu se arată din faţa mea şi mă nevoiesc pentru Hristos Domnul meu; şi nu mă plec poruncilor tale celor păgâneşti". Dechie a zis către dânsul: „Rece şi rău nume ţi-a dat, care nu te foloseşte pe tine, ticălosule". Iar sfântul a zis către dânsul: „Rece este numirea voastră, nebunilor, că aţi lăsat pe Dumnezeul Cel adevărat şi vă închinaţi pietrelor". Dechie iarăşi i-a zis: „Fie-ţi milă de trupul tău şi jertfeşte zeilor, ca să te învrednicesc de multă cinste şi să te fac popă al lor, ca să nu pieri cu nedreptate". La acestea sfântul a răspuns: „Să nu fie să mă lepăd eu de adevăratul Dumnezeul meu, o, prea fără de lege tiran şi să mă închin idolilor celor deşerţi! Bunătăţile tale să le ai tu şi cei deşerţi de minte şi cei de o minte cu tine şi nebuni. Mie nu-mi este milă de trupul meu, precum ai zis, ci de suflet, ca un înţelept. Deci pentru dânsul slujesc şi mă închin Dumnezeului Celui fără de moarte; iar zeii tăi cei cu nume mincinos sunt diavoli şi vă amăgesc, ca să vă ia sufletele voastre şi să le ducă în pierzare; deci, să nu ai pentru mine nici o nădejde, că mă voi pleca voinţei tale celei fără de Dumnezeu; pentru aceea fă cu mine ce voieşti".

Atunci împăratul, mâniindu-se, a poruncit să-l spânzure pe el de părul capului, legându-i o piatră de picioare, şi să-l împungă cu suliţele peste tot trupul. Iar sfântul, pătimind acestea, răbda vitejeşte şi zicea către tiran: „Nu mă plec ţie, păgânule, nu mă închin zeilor tăi, nici nu bag în seamă muncile şi rănile tale trecătoare, pentru dragostea Hristosului meu, Care îmi va răsplăti cu bunătăţile cele veşnice pentru aceste munci, pe care le rabd pentru Dânsul; iar pe tine, o, ticălosule, te aşteaptă focul cel veşnic, pe care îl vei moşteni împreună cu diavolii, cărora le slujeşti". Atunci împăratul, mâniin- du-se şi mai mult, a poruncit să-i ardă subţioarele cu făclii aprinse. Şi făcându-se acestea, l-a sfătuit pe Dechie oarecare din boieri, să-i vorbească cu cuvinte bune, doar îl va asculta şi-l vor avea în războaie ajutător. Deci, dezlegându-l, împăratul l-a rugat, zicându-i: „Mărtu­riseşte pe zei, bunule om, că voiesc să te am drumeţ la carul meu". Zis-a sfântul către dânsul: „Fă-te creştin şi mă vei avea drumeţ la carul tău şi vei împărăţi cu Hristos în veci".

Deci văzând împăratul că se osteneşte în deşert, a poruncit să aducă două femei desfrânate foarte frumoase, împodobite cu haine de mult preţ lucrate cu aur şi cu mărgăritare şi stropite cu miruri şi cu arome binemirositoare. Pe acelea le-a închis împreună cu sfântul într-o cameră împărătească şi vicleanul Dechie le-a făgăduit mulţi bani, dacă îl vor îndupleca pe el să se închine idolilor.

Deci îndată ce le-a închis, sfântul a îngenuncheat şi s-a rugat, zicând: „Vezi, Doamne, cum au întins cursă şi sminteli picioarelor mele; izbăveşte-mă de cei nedrepţi şi păzeşte-mă de aceste ispite. Aşa, Doamne, să nu mă părăseşti pe mine, robul Tău, căci a Ta este slava în veci. Amin".

Şi, sculându-se, a întrebat pe acele femei ce voiesc, iar ele, văzându-l, s-au înfricoşat şi şi-au întors faţa lor la perete. Iar el iarăşi le-a întrebat cu blândeţe acelaşi lucru. Ele i-au răspuns: „împăratul ne-a trimis pe noi să te sfătuim ca să-l asculţi şi să te închini idolilor, ca să nu te omoare cu moarte cumplită". Sfântul le-a zis: „Eu nu mă tem de această moarte vremelnică, ca să împărăţesc cu Hristosul meu în veci, în Care şi voi, dacă veţi crede, va fi ferice de voi, că veţi moşteni toată desfătarea bunătăţilor celor veşnice şi vă veţi bucura totdeauna în Rai împreună cu sfinţii".

Iar femeile, auzind acestea, mai mult s-au înfricoşat şi s-au sfătuit între ele, zicând: „Dacă vom crede în Dumnezeul acestuia, ne va omorî Dechie, iar dacă nu vom crede, ne va ucide acest om numaidecât. Deci mai bine este să credem în Hristos, Care ne va da nouă - dacă vom muri acum pentru El, vremelnic - viaţă veşnică şi nemuritoare". Deci au zis către el: „Credem în Hristos şi roagă-te Lui, ca să ne ierte păcatele noastre cele multe".

Deci sfântul le-a întrebat dacă au ucis pe cineva sau dacă au făcut farmece sau au vrăjit; iar ele au zis: „Nu! Ci mai ales pe mulţi osândiţi la moarte şi pe mulţi robi i-am răscumpărat cu plata desfrânării, iar alt rău n-am făcut". Deci sfântul punându-şi mâinile cruciş pe capetele lor, s-a rugat astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, ajută roabelor Tale, Achilina şi Calinica, şi fă-le pe ele oi ale turmei Tale, ca să se numere împreună cu sfinţii Tăi; iertându-le lor câte au păcătuit în neştiinţă, căci a Ta este slava în veci. Amin".

După rugăciune, sfântul le-a învăţat articolele credinţei; iar ele se bucurau, slăvind pe adevăratul Dumnezeu în Care au crezut şi pe Care L-au cunoscut. Iar a doua zi, le-au dus la Dechie şi le-a întrebat de au înduplecat pe sfântul să se închine idolilor. Iar ele au răspuns: „Noi mai ales am crezut în Hristos, Care este adevăratul Dumnezeu şi Mântuitor al lumii". Iar Dechie a zis: „Precum văd şi voi v-aţi fermecat". Achilina i-a zis: „Unul este Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul şi mântuieşte pe toţi câţi cred în El; iar zeii tăi sunt nişte pietre nesimţitoare şi nu pot să vă ajute vouă, decât numai vă povăţuiesc la pierzare".

Atunci Dechie, mâniindu-se, a poruncit s-o spânzure de părul capului şi să lege de picioarele ei două pietre mari de moară. Făcându-se aceasta, se rupeau măruntaiele ei de greutatea pietrelor şi pielea capului s-a dezlipit şi simţea o durere foarte mare şi cumplită, pentru care s-a întors către sfântul şi i-a zis: „Te rog pe tine, robule al lui Dumnezeu, fă rugăciune pentru mine, căci simt multe dureri". Sfântul a înălţat mâinile la cer, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte pe roaba Ta, să nu o laşi a se munci mai mult, ci ia în pace sufletul ei". Acestea zicând muceniţa, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în ziua întâi a lunii aprilie. După aceea, a zis tiranul către Calinica: „Vezi ce a pătimit aceasta, ca o nesupusă şi potrivnică? Deci, măcar tu, înţelepţeşte-te şi jertfeşte zeilor, ca să nu pătimeşti mai mult unele ca acestea". Deci, înţeleapta şi buna Calinica, voind să batjocorească şi să amăgească pe tiran, i-a zis: „De vreme ce îmi porunceşti să mă închin zeilor, sunt nevoită să mă supun împărăţiei tale; deci, duceţi-mă la capişte, ca să-i cinstesc precum se cuvine, după cuvântul tău împărătesc".

Iar împăratul, socotind că aceasta le zicea cu dinadinsul, s-a bucurat deşertul la minte şi necunoscătorul şi a poruncit să întindă haine albe de la palat până la capiştea idolilor şi, luând purtătorii de suliţe pe sfânta, au dus-o, bucurându-se, stropind tot drumul cu miruri bine mirositoare şi de mare preţ. Iar când a ajuns sfânta la capişte, a întrebat pe nelegiuiţii popi: „Care zeu este mai mare?" Şi i-au arătat ei pe idolul Dia, pe care, apucându-l de mână, a zis: „Dacă eşti zeu, grăieşte şi spune-mi ce voieşti să-ţi fac, căci eu am venit ca să-ţi slujesc". Văzând că nu-i răspunde, a strigat mai tare către idol: „Zeu al păgânilor, vorbeşte cu mine!" însă el nu avea nici glas, nici auz.

Atunci ea a râs şi a zis: „Vai mie, păcătoasa, zeii s-au mâniat asupra mea, căci i-am defăimat şi nu voiesc să vorbească cu mine, sau poate dorm şi nu aud". Iar popii au zis: „Pocăieşte-te din tot sufletul şi te vor ierta". Deci, mărturisitoarea şi-a scos brâul şi năframa sa şi cu acelea a legat pe idol; apoi, căutând la cer, s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeule, Mântuitorul sufletelor noastre, ajută-mi mie în ceasul acesta". Şi a tras brâul cât a putut, surpând pe idol; asemenea a tras şi pe idolul Ieracliei şi pe al lui Apolon şi au pierit aceşti trei idoli, zdrobindu-se. Apoi a surpat şi din ceilalţi, câţi a putut, zicând: „Fugiţi, zeii păgânilor, şi vă prăpădiţi". Iar popii, văzând acestea, au prins-o ca să nu zdrobească şi pe ceilalţi. Iar ea îi batjocorea, zicând: „Adunaţi oasele zeilor voştri şi puneţi sare şi untdelemn, ca să-i vindecaţi". Deci ducându-se la Dechie toţi popii împreună cu poporul, au pârât pe mărturisitoarea credinţei creştine, zicând: „Această îndrăcită a surpat zeii noştri şi a zdrobit pe cei mari şi mai trebuincioşi zei şi, de n-am fi apucat să o legăm, ca o neruşinată, i-ar fi surpat pe toţi".

Iar împăratul a zis către ea cu mânie: „O, femeie rea, au nu mi-ai făgăduit mie ca să jertfeşti idolilor şi cum ai îndrăznit de i-ai zdrobit, necinstito?" Iar ea a răspuns: „Eu n-am surpat pe zei, ci am sfărâmat numai nişte pietre, ca să zidiţi case, dacă aveţi trebuinţă; dar de vreme ce îi numiţi zei, vai vouă, nebunilor, căci zeii voştri au fost biruiţi de o femeie şi n-au putut să se păzească. Deci cum nădăjduiţi să luaţi vreun ajutor de la unii ca aceştia?"

Atunci tiranul, mâniindu-se foarte, a poruncit unui meşter în lemn, de a făcut îndată un lemn cu patru muchii, de care a spânzurat-o pe sfânta şi, înfigându-i ţepi lungi de la călcâie până la umeri, au legat de picioarele şi de mâinile ei două pietre grele. Şi făcându-i-se toate acestea, simţea dureri foarte tari şi cumplite şi suferea multe chinuri pătimitoare. Pentru aceea, căutând către sfânt, a zis: „Robule al lui Dumnezeu, roagă-te Lui pentru mine, că foarte m-am îngre­uiat". Iar el, căutând la cer, s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeul sfinţilor Tăi, primeşte şi pe roaba Ta aceasta, că Tu singur eşti milostiv şi iubitor de oameni în veci. Amin".



Atunci roaba lui Dumnezeu şi cu adevărat buna biruitoare Calinica, a zis: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu". Zicând acestea, şi-a dat sufletul, în două zile ale lunii lui aprilie.

Iar Dechie mâniindu-se, a ocărât pe sfântul, zicând: „Tu, mai ales, se cădea să pieri, rău-numitule, faţă de câine, chip străin şi ciudat, iar nu aceste femei preafrumoase, pe care tu, cu vrăjile tale, le-ai amăgit. Deci ce zici acum? Vei jertfi zeilor, ori petreci tot în necurăţia ta de mai înainte?" Iar mărturisitorul lui Hristos a râs, zicând: „După cuviinţă şi cu dreptate te-a numit Dechie, ca cel ce eşti primitor şi legătură a lucrării tatălui tău, satana, care te are pe tine vas şi unealtă la toate voile lui. Ce voieşti? Şi ce mă mai ispiteşti în zadar, de-ţi pierzi vremea degeaba? Eu ţi-am zis de multe ori că nu mă închin dracilor celor necinstiţi. Şi aş fi vrut, de aş fi putut, să te aduc pe tine la cunoştinţa adevărului, dar nu eşti vrednic, ca un orb ce eşti, să vezi soarele dreptăţii cel strălucit. Deci îmbărbătează-te, slujitorule al diavolului, şi munceşte cu nedreptate pe cei drepţi!"

Zicând acestea, a văzut că cei două sute de ostaşi care crezuseră erau adunaţi la un loc, luând aminte la cele ce se făceau, şi a zis către ei:Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăţa pe voi. Deci ostaşii au lepădat armele şi hainele înaintea împăratului şi, căzând, au sărutat pe sfânt, zicându-i: „Bucură-te, luminătorule, care ne-ai luminat şi ne-ai povăţuit pe noi la lumina cunoştinţei lui Hristos, adevăratul Dumnezeu".

Văzând împăratul că toţi s-au închinat sfântului, s-a înfricoşat, ca nu cumva să fi cugetat sfântul să-i ia împărăţia şi a zis către dânsul: „Tiran şi potrivnic te-ai făcut mie". Iar sfântul a zis către el: „Nu te teme, că tu singur vei moşteni focul cel veşnic şi cei rătăciţi împreună cu tine". Atunci ostaşii au zis către Dechie: „O, împărate, noi am crezut în Hristos şi am mâncat pâine cerească, când ne-ai trimis să-ţi aducem pe robul Lui; deci nu ne vom lepăda de credinţa aceasta, de am pătimi de la tine oricât de multe munci". Atunci Dechie a zis către ei: „Ce am greşit vouă, fiilor, de m-aţi lăsat pe mine? Vă lipsesc cai, haine sau bani? Veniţi, vă rog, luaţi îndoit cele ce aveţi de trebuinţă şi nu mă lăsaţi pe mine".

Iar ei au răspuns: „Ţineţi ţie bogăţiile tale, ca să te bucuri de ele, când diavolii cărora te închini te vor arunca în tartar; iar noi nici nu avem nevoie de bunătăţile tale, nici nu ne temem de muncile tale". Apoi mâniindu-se Dechie şi temându-se mai mult, ca să nu urmeze şi alţii acelora şi să creadă în Hristos, i-a hotărât la moarte. Şi după ce le-a tăiat capetele afară din cetate, sfintele lor trupuri le-a aruncat într-un cuptor ars, ca să ardă după porunca lui, însă focul nu s-a apropiat nicidecum de ele. Iar cei binecredincioşi au luat noaptea sfintele moaşte şi le-au îngropat în 7 zile ale lunii lui aprilie.

După aceasta, păgânul Dechie a închis iarăşi în temniţă pe mucenic şi după câteva zile l-a adus la divan şi i-a zis: „Nebunule, dacă nu mă vei asculta pe mine ca să te închini zeilor, nu te voi suferi nici un ceas; ci te voi chinui cu nenumărate munci". Iar sfântul i-a zis: „Nu mă înfricoşează pe mine cuvintele tale, fiu al diavolului şi moştenitor al muncii celei veşnice, pentru că eu am în ajutor pe Dumnezeul meu şi nu mă tem de muncile tale".

Atunci a poruncit tiranul să facă o cămaşă de fier, s-o găurească în patru părţi şi, băgând pe mucenic în ea, să-l ţintuiască. Şi aducând lemne multe, le-a grămădit, şi, turnând peste ele douăzeci de vedre de untdelemn şi dându-le foc, a aruncat pe sfântul deasupra lor. Iar văpaia s-a înălţat atât de sus, încât s-au cutremurat toţi cei ce stăteau împrejur; iar el stătea nevătămat, rugându-se cu cucernicie către Dumnezeu, şi, ca şi cum ar fi fost într-un loc răcoros, aşa se afla în văpaia focului. Deci trecând mult timp şi stingându-se focul, a ieşit sfântul cu totul sănătos şi nevătămat, încât nu i-a ars nici măcar un fir de păr sau vreun petic din haină. Şi văzând cei ce stăteau împrejur o minune înfricoşată ca aceasta, au crezut în Hristos ca la o mie de oameni, zicând: „Mare este Dumnezeul creştinilor! Ajută-ne nouă, împărate ceresc, că şi noi credem în Tine!" Şi căzând la picioarele mucenicului, ziceau: „Cu dreptate te-au numit pe tine Hristofor, că tot pe Hristos îl porţi în inima ta, şi nu bagi în seamă nicidecum muncile tiranului". Apoi strigau către împărat, zicând: „O, Dechie, ruşinează-te şi înfruntează-te, că a biruit Hristos!"

Iar tiranul, auzind glasurile lor, s-a înfricoşat şi, fugind, s-a dus la palat. Şi rămânând sfântul în târg fără de frică, învăţa pe cei ce crezuseră, ca să se îngrijească mai bine de credinţă. Iar păgânii au îndemnat pe împărat să omoare pe sfânt, ca să nu-şi piardă împărăţia sa. Deci a doua zi, când elinii aveau praznic mare, şezând tiranul la judecată, a trimis o mulţime numeroasă de ostaşi ca să lege pe toţi câţi au crezut, prin sfânt, în Hristos, şi să le taie capetele. Iar Sfântul Hristofor îi îmbărbăta întru mărturisirea sfintei credinţe şi îi învăţa să nu se teamă de moartea vremelnică, ca să vieţuiască veşnic în Rai. Şi ascultând ei cuvintele lui, au stat cu bărbăţie şi s-au săvârşit ca nişte miei fără de răutate, în nouă zile ale lunii lui aprilie. Iar răul şi păgânul Dechie născocea multe feluri de măiestrii, ca să omoare cu moarte cumplită pe mucenic. Deci a poruncit să aducă o piatră mare, pe care o ridicau treizeci de bărbaţi şi a găurit-o printr-o parte şi a legat un capăt de lanţ, iar cu celălalt capăt a legat grumazul sfântului şi, legându-i mâinile şi picioarele, l-a aruncat într-un puţ adânc, socotind că este cu neputinţă să mai iasă din acel loc prea întunecat. Dar în zadar a cugetat, că îngerul Domnului s-a pogorât şi l-a scos viu şi nevătămat din acel puţ.

Deci văzând Dechie această minune, s-a îndrăcit de mânie, că n-a putut să omoare pe un om gol şi fără arme. Deci l-a întrebat: „Până când vrăjile tale te păzesc neprins şi nevătămat de munci şi nu pot să te piardă atâtea chinuri câte ţi-am dat până acum?" Iar sfântul a răspuns: „Până la sfârşitul vieţii vremelnice defaim scornirile tale, având pe Hristos al meu ajutător". Atunci a poruncit, să facă o îmbrăcăminte de fier şi, arzând-o în foc, să îmbrace pe sfântul cu ea. Dar nici cât de puţin nu s-a apropiat de dânsul arderea îmbrăcămintei celei din fier, ci a rămas nevătămat. Iar tiranul cel vătămat la minte şi preanelegiuit zicea către sfânt cuvinte vătămătoare de suflet şi deşarte, îndemnându-l pe el să se închine necuraţilor idoli. Iar mucenicul a răspuns cu pricepere şi a zis lui: „Ai auzit de multe ori că nu-mi voi schimba socoteala mea, ca să mă închin idolilor celor muţi, chiar de mi-ai aduce nenumărate munci. Deci de ce te osteneşti, te munceşti şi te păgubeşti în zadar de atât timp? Eu mă închin lui Hristos şi îi slujesc Lui de-a pururea şi totdeauna, ca unui Dumnezeu preavrednic şi preabun; iată, fă-mi mie câte voieşti".

Deci cunoscând Dechie socoteala cea neschimbată a mucenicului, a dat asupra lui nedreapta hotărâre cea mai de pe urmă, zicând astfel: „De vreme ce neînduplecatul cu muncile şi netrebnicul Hristofor a defăimat nebuneşte poruncile mele, poruncesc să i se taie capul lui cel urâcios şi grozav". Deci luându-l pe el muncitorii, l-au dus la locul cel de pierzare şi îi urma lui mulţime nenumărată de popor păgânesc şi creştinesc.

Şi ajungând acolo, a cerut de la muncitori puţină vreme; şi, stând, a făcut o rugăciune în auzul tuturor, zicând astfel: „Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, mulţumesc Ţie, că întru toate mi-ai ajutat şi ai ruşinat pe vrăjmaşul meu, împreună cu slujitorii lui. Te rog şi acum să stai lângă mine, preabunule Doamne, şi primeşte în pace sufletul meu, numărându-mă pe mine împreună cu cei mai de pe urmă robi ai Tăi şi dă şi prearăului Dechie vrednică plată a păgânătăţii lui, ca să se muncească, după dreptate, de diavoli, cărora le slujeşte. încă mă rog bunătăţii Tale, împărate Atotputernice, ajută creştinilor acestora şi tuturor celorlalţi, care se află în tot locul stăpânirii Tale şi îi izbăveşte pe dânşii de toate smintelile diavolului. Dă, Doamne, trupului meu darul ca să izgonească pe diavoli şi unde s-ar afla vreo părticică din moaştele mele, să nu vatăme locul acela nici foametea şi nici vreo grindină sau vreun lucru de scârbă să nu se întâmple acelui ce va avea la sine vreo parte cât de mică din moaştele mele. Iar pe câţi săvârşesc praznicul pătimirii mele şi citesc viaţa mea, păzeşte-i întregi şi nevătămaţi, ca să Te slăvească pe Tine, Doamne, Cel preabun, căci bine eşti cuvântat în veci. Amin".

Astfel rugându-se, s-a auzit glas din cer, zicându-i: „Toate câte ai cerut de la Mine, le voi săvârşi pe deplin, ca să nu te mâhnesc nicidecum. încă şi aceasta îţi zic: Dacă cineva se va afla într-o nevoie oarecare şi Mă va chema pe Mine, pomenind numele tău, degrabă îi voi da ajutor. Deci vino, bucurându-te, să dobândeşti bunătăţile şi bucuria, care ţi-am gătit ţie!"

Acestea auzindu-le sfântul, s-a bucurat şi a zis gealatului: „împlineşte-ţi porunca". Iar el, cu multă frică şi evlavie apropiin- du-se, a tăiat cinstitul cap al mucenicului. După aceea însuşi gealatul s-a înjunghiat singur pe sine şi a murit, căzând peste trupul mucenicului; şi s-a întâmplat aceasta în nouă zile al lunii mai.

Şi venind episcopul Ataliei, cu numele Petru, şi dând ostaşilor mult argint, a cumpărat trupul mărturisitorului lui Hristos, şi l-a înfăşurat cu giulgiuri curate şi cu arome şi, luându-l, l-a dus în cetatea lui, care era aproape de un râu care o îneca de multe ori când erau multe ploi, făcând multă pagubă. Deci episcopul a pus moaştele Sfântului Hristofor în ţărmurile râului şi din ceasul acela râul n-a mai îndrăznit să vatăme cetatea, până în ziua de astăzi. Astfel preamăreşte Domnul, pe cei ce îl preamăresc pe El.

Iar după săvârşirea sfântului mucenic, s-a trimis urgie din cer de la Dumnezeu, cu dreaptă judecată asupra lui Dechie, ca să se împlinească cererea sfântului, şi l-a lovit o boală cumplită. Şi văzând ticălosul că i se topea trupul lui de boală, striga, zicând: „Vai, mie ticălosul, pentru că am omorât fără dreptate pe robul lui Hristos, Hristofor, iar acum iau cumplită răsplătire". Iar împărăteasa a răspuns lui: „Dar nu ţi-am zis eu atunci, ca să încetezi de a munci pe robii lui Hristos şi nu m-ai ascultat? Acum ce să mă fac? Iată, rămân văduvă, ticăloasa de mine!" Atunci Dechie a trimis pe nişte ostaşi, zicându-le: „Rogu-vă pe voi, alergaţi unde am omorât pe Hristofor, robul lui Hristos, şi căutaţi poate veţi afla vreo părticică din moaştele lui sau vreun petic din haina lui să-mi aduceţi; că doar atunci voi muri, dacă se va atinge de mine". Iar ei mergând, au căutat cu de-a- mănuntul şi, neaflând altceva nimic, au luat din ţărâna locului unde s-a vărsat sângele lui şi, muind-o în apă, au adăpat pe Dechie. Astfel şi-a dat la judecată pângăritul şi preanecuratul său suflet, care pedeapsă i-a dat-o Dumnezeu ca arvună a muncii celei fără de sfârşit Astfel povesteşte sfârşitul lui Dechie unul din scriitorii vieţii sfântului. Iar Meletie Atineul, scriitorul istoriei bisericeşti, Ioan Zonara şi alţii, zic astfel despre moartea lui Dechie: „Iar Dechie, fiind pornit asupra celor ce cinsteau pe Hristos, neîmplinind nici doi ani deplini întru împărăţia romanilor, a pierit cu ruşine. Căci, prădând Bosforul barbarii, adică sciţii, Dechie s-a luptat cu dânşii şi pe mulţi i-a ucis. Şi fiind ei strâmtoraţi şi făgăduindu-se că vor lăsa toată prada, dacă îi va lăsa liberi să se ducă, Dechie nu s-a înduplecat, ci a trimis pe Gal, unul din senatorii lui, împotriva barbarilor, poruncindu-i ca să nu-i lase să treacă. Iar Gal, fiind vrăjmaşul lui Dechie, a sfătuit pe barbari să stea la război acolo unde este o baltă adâncă. Şi astfel, barbarii, stând la război şi spatele întorcându-şi apucându-se de fugă, Dechie s-a luat după ei; dar, el însuşi împreună cu fiul său şi cu mulţime de romani, au căzut în balta aceea mocirloasă şi acolo toţi au pierit, încât nici trupurile lor nu s-au aflat scufundate cu totul în noroiul bălţii; astfel răsplătindu-i Dumnezeu pentru socoteala lui cea de fiară şi pentru mânia şi urâciunea ce avea asupra creştinilor".

Deci s-au pus amândouă istoriile pentru sfârşitul lui Dechie, ca să poată înţelege oricine, care este cea mai adevărată; şi, deşi se deosebesc povestirile, amândouă adeveresc cum că tot pentru prigoana şi uciderea creştinilor i s-a întâmplat un astfel de sfârşit. De care, cu rugăciunile Sfântului Marelui Mucenic Hristofor şi cu darul şi milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos să ne izbăvim. Căruia I se cuvine toată slava, împreună şi Celui fără de început al Său Părinte şi Preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

VIATA SFANTULUI PROOROC ISAIA


Sfantul Prooroc Isaia era de neam din Ierusalim şi se trăgea din seminţia împăraţilor iudei. El era fiul lui Amos, nu al Proorocului Amos, pentru că Proorocul Amos era de neam tecuntean şi păstor de dobitoace, fiind cinstit între sfinţii prooroci; iar nu ierusalimnean din casă împărătească. Iar Amos, tatăl lui Isaia, nu era numărat între sfinţii prooroci şi era dintre rudeniile împăratului Ierusalimului, frate bun cu Amesie, împăratul iudeu.

Isaia, fiul lui, crescând în frica lui Dumnezeu şi învăţându-se în legea Domnului, după ce a ajuns la vârsta cea desăvârşită, s-a însoţit cu o femeie după lege şi a născut fiu, precum singur zice de aceasta: M-am apropiat de proorociţă, adică de soţia mea, cea luată din ceata fecioarelor pentru împreună vieţuire; care, până la vremea nunţii slujea în biserica Domnului, cu fapte bune şi sfinte, deprinzându-se a se ruga neîncetat lui Dumnezeu, şi se învrednicise de darul proorociei, pentru viaţa ei cea plăcută Lui. Ea este numită proorociţă pentru două lucruri: întâi pentru că este soţie de prooroc, iar al doilea pentru că şi ea însăşi a luat darul proorociei de la Dumnezeu. Şi a zămislit în pântece de la bărbatul său, proorocul Isaia, şi a născut fii.

Şi iarăşi Isaia zice:Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu. Aici, după înţelegerea tâlcuitorilor, vorbeşte despre fiii săi cei fireşti şi se pomeneşte întru proorocia aceluia de Iasuv, fiul lui. Iar fericitul Ieronim spune despre proorocul Isaia, din povestire evreiască, şi aceasta: „El a fost, după maică, moş al împăratului Manase, chinuitorul său; pentru că din fiica lui, Ofovia, cea însoţită cu împăratul Ezechia, s-a născut Manase. Sfântul Isaia a început a prooroci în împărăţia lui Azaria, împăratul Iudeii, care, în Sfânta Scriptură, se numeşte şi Ozia.

Şi a fost acel împărat fiul al lui Amesia împăratul şi nepot al lui Amos, tatăl lui Isaia. Deci, Sfântul Isaia a proorocit în zilele împă­ratului Azaria, numit şi Ozia, fiul lui Amesia, şi în zilele împăratului Ioatam, fiul lui Ozia, în zilele împăratului Ezechia, fiul lui Ahaz, în zilele împăratului Ahaz, fiul lui Ioatam, şi în zilele împăratului Manase, fiul lui Ezechia, de la care a şi pătimit.

Iar cum şi ce a proorocit el, este destul de arătat în cartea lui cea prea largă, în care este arătată şi viaţa lui cea plăcută lui Dumnezeu. El a fost atât de bineplăcut lui Dumnezeu, încât s-a învrednicit şi a-L vedea pe Acela şezând pe scaun înalt şi preaînălţat, Căruia împrejur îi stăteau serafimii cei cu câte şase aripi, strigând: Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot; plin este cerul şi pământul de slava Lui. Iar când Isaia proorocul a văzut aceasta, s-a umplut de mare spaimă şi a zis în sine:O, ticălosul de mine, m-am învrednicit a vedea pe Domnul Savaot cu ochii mei, fiind om, având buze necurate şi petrecând în mijlocul poporului, cel ce are buze necurate.

Şi s-a trimis la dânsul unul din serafimi, având în mâini un cărbune aprins, pe care îl luase cu cleştele din altar şi s-a atins de buzele lui, zicându-i:Iată, s-a atins acesta de buzele tale şi va şterge Domnul fărădelegile tale şi păcatele tale le va curăţi. După aceasta a auzit Sfântul Isaia glasul Domnului, grăind către dânsul:Pe cine voi trimite şi cine va merge la poporul Meu? Şi a zis Isaia:Iată, eu sunt Doamne. Trimite-mă pe mine!Şi l-a trimis pe el Domnul la poporul Său, ca să îndemne pe cei păcătoşi la pocăinţă şi să le spună lor cele ce vor să fie, adică multe feluri de pedepse, de nu se vor pocăi; iar de se vor întoarce la Dumnezeu cu pocăinţă, milă şi iertare.

Deci a proorocit Sfântul Isaia despre multe feluri de lucruri, precum şi despre robirea Galileei şi a Samariei de către asirieni; despre năvălirea lui Senaherim asupra Iudeei, despre stricarea multor ţări şi cetăţi cu multe feluri de războaie; dar, mai ales, a proorocit despre zămislirea şi naşterea lui Hristos din Preacurata Fecioară, pentru izbăvirea neamului omenesc. El a zis:Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui, Emanuel, care se tâlcuieşte cu noi este Dumnezeu. Şi iarăşi:leşi-va toiag din rădăcina lui lesei - Preacurata Fecioară -şi floare din rădăcina lui va creşte - Hristos -şi va odihni peste dânsul Duhul lui Dumnezeu- Care din Tatăl iese şi spre Fiul Se odihneşte. Şi iarăşi:Prunc S-a născut nouă şi Fiul S-a dat nouă, a Cărui stăpânire s-a făcut peste umărul Lui; şi se cheamă numele lui, înger de mare sfat. Asemenea a proorocit şi despre patimile lui Hristos, zicând:Acesta poartă păcatele noastre şi pătimeşte durere pentru noi. Răpitu-S-a pentru păcatele noastre şi a fost muncit pentru fărădelegile noastre şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat. Ca o oaie spre junghie re S-a adus şi ca un miel fără de glas împotriva celui ce-L tunde pe El; aşa nu Şi-a deschis gura Sa...

Chiar şi despre Crucea lui Hristos mai înainte a vestit, zicând: Slava Libanului va veni la tine, Ierusalime, cu chiparos, cu pevg şi cu cedru, ca împreună să preamărească locul cel sfânt al Meu, zice Domnul - şi locul picioarelor Mele îl voi preamări. El a mai vestit a doua înfricoşată venire a lui Hristos, zicând:Iată, Domnul va veni ca focul şi carele Lui ca viforul, ca să dea cu mânie izbândirea Sa şi certarea în văpaie de foc. Căci cu focul Domnului se va judeca tot pământul.

Proorocul Isaia petrecea întru defăimarea lumii; pentru că deşi era rudă cu împăraţii Iudeii şi putea să aibă multe bogăţii şi slava lumii acesteia, însă pe toate acelea le-a trecut cu vederea pentru Dumnezeu şi petrecea cu soţia sa cea plăcută lui Dumnezeu, în sărăcie de bunăvoie şi smerenie, în înfrânare mare şi în viaţa cea aspră a trupului. Haina lui era un sac de păr peste trupul gol; una pentru smerenie, alta pentru omorârea trupului, iar alta, ca să dea oamenilor celor păcătoşi chip de pocăinţă şi, cu un chip smerit ca acela, să roage pe Dumnezeu pentru dânşii.

Odată a umblat gol trei zile prin mijlocul Ierusalimului, neraşinându-se de mulţimea poporului, nici cinstindu-şi neamul său cel bun. Aceasta a facut-o după porunca Domnului; pentru că întru împărăţia lui Ezechia, atunci când Sargon, zis şi Senaherim, împăratul asirienilor, a venit asupra Iudeei cu putere multă, Ezechia şi ierusalimnenii nădăjduiau mai mult spre ajutorul Egiptului şi al Etiopiei - pentru că se obişnuiseră iudeii de a câştiga ajutor mai mult de la egipteni şi de la etiopieni, decât a cere ajutorul lui Dumnezeu. Atunci Sfântul Isaia a sfătuit pe împărat şi pe popor, ca să alerge spre Dumnezeu mai mult decât spre oameni şi de la Cel Preaînalt să ceară şi să nădăjduiască ajutor; iar nu de la aceia, care singuri nu pot să se apere, pentru că s-a apropiat şi risipirea şi pierzarea lor. El a proorocit şi de pieirea Egiptului şi a Etiopiei, care are să vină asupra lor, tot de la acelaşi împărat al asirienilor, Senaherim. Şi ca proorocia lui să fie încredinţată tuturor, a mers gol prin toată cetatea; pentru că s-a făcut către dânsul cuvântul Domnului, zicându-i:Mergi şi leapădă sacul de pe mijlocul tău şi scoate încălţămintele tale din picioare.

Iar proorocul a făcut aşa, umblând gol şi desculţ trei ani, spunându-le cu cuvintele şi arătându-le cu goliciunea sa că se vor goli iudeii de ajutorul Egiptului şi al Etiopiei, spre care în zadar se nădăjduiesc şi, cum că, cu un chip ca acesta, egiptenii şi etiopienii se vor duce în robie goi. Pentru că a grăit Domnul: „Precum a umblat robul Meu, Isaia, gol şi desculţ, aşa va duce împăratul asirienilor pe robiţii Egiptului şi ai Etiopiei, pe tineri şi pe bătrâni, goi, desculţi şi descoperiţi spre ruşinea Egiptului".

Proorocul Isaia a mai închipuit cu acea goliciune a sa, goliciunea lui Hristos Domnul nostru, Care a fost dezgolit pe Cruce în privirea tuturor, pe care El a voit a o suferi pentru goliciunea lui Adam, ce a cunoscut-o în rai, după călcarea poruncii lui Dumnezeu.

Proorocia lui Isaia despre Egipt şi despre Etiopia s-a împlinit îndată; pentru că Senaherim, împăratul asirienilor, auzind că Terac, împăratul Etiopiei, vine asupra lui, ajutând iudeilor, s-a întors împo­triva lui şi, biruindu-l, a supus împărăţiei sale pământul Egiptului şi al Etiopiei; iar după aceea a mers asupra Iudeei, oştindu-se şi luând multe cetăţi. Şi se lăuda că va lua Ierusalimul şi pentru aceasta hulea pe Dumnezeul Cel Prea înalt prin voievodul său, Rapsac, pe care îl trimisese cu putere multă asupra împăratului Ezechia.

Proorocul Isaia era şi mare făcător de minuni, căci, fiind ameninţat Ierusalimul de înconjurarea celor de altă seminţie, din cauza lipsei de apă, el, cu rugăciunea sa - precum scriu despre aceasta Sfântul Epifanie şi Sfântul Dorotei al Tirului a scos un izvor de apă de sub muntele Sionului. Şi s-a numit izvorul acela "Siloam", adică trimis; căci de la Dumnezeu s-a trimis poporului cel însetat acel izvor, pentru prooroceştile rugăciuni. Izvorul acela era minunat, pentru că izvora apă numai iudeilor; iar celor de altă seminţie se făcea uscat.

Sfântul prooroc a izbăvit cu rugăciunea sa cetatea Ierusalimului de înconjurarea barbarilor; pentru că într-o noapte a ieşit îngerul Domnului şi a ucis din oastea asirienilor o sută optzeci şi cinci de mii. Deci Senaherim, sculându-se dimineaţa şi văzând atâta mulţime de trupuri moarte, s-a înspăimântat şi a fugit cu ruşine de la Ierusalim şi s-a aşezat în Ninive, unde a fost ucis de fiii săi. Sfântul Isaia a tămăduit pe împăratul Ezechia de o boală de moarte; şi i-a spus aceluia de la faţa Domnului, că pentru rugăciunile şi lacrimile lui, i se mai adaugă la viaţă încă cincisprezece ani. Ca şi semn de adeverire, în timpul zilei soarele s-a întors înapoi cu zece trepte pe ceasornicul de pe zid.

Deci, ziua aceea a fost mare după asemănare; însă nu după asemănarea acelei zile, în care odată Isus al lui Navi a oprit soarele în loc, când a biruit pe vrăjmaşi. O minune ca aceasta a înspăimântat toată lumea, încât Merodah Valadan, fiul lui Valadan, împăratul Babilonului, a trimis o scrisoare şi soli cu daruri în Ierusalim, la Ezechia, împăratul ludeei, întâi casă-l cerceteze pe el, căci auzise că afost foarte rău bolnav şi se sculase; iar al doilea, ca să întrebe de minunea ce se întâmplase, căsoarele s-a întors înapoi şi iarăşi s-a îndreptat în calea sa, deoarece se făcuse ştire despre aceea la împăratul Babilonului, că pentru Ezechia se făcuse acea minune. Iar Ezechia s-a bucurat foarte mult de trimişii împăratului Babilonului şi le -a arătat lor toate bogăţiile casei sale, care lucrun-a fost plăcut Domnului. Deci, a venit la el Sfântul Prooroc Isaia şi i-a zis: „Ce au văzut în casa ta bărbaţii ce veniseră din Babilon?" Ezechia a răspuns: „ Toate câte sunt în casa mea le-au văzut şi nu a fost în casă nici un lucru din cămările mele, pe care nu l-ar fi văzut".

Isaia i-a zis: „Ascultă cuvântul Domnului Savaot: Vor veni zile, când babilonienii vor lua toate cele din casa taşi toate câte au adunat părinţii tăi până în această zi, le vor duce în Babilon şi nu vor lăsa nimic; încă vor lua şi din fiii tăi pe care i-ai născut şi îi vor duce în Babilon, unde îi vor face servitori în casa împăratului Babilonului". Această proorocie a Sfântului Isaia s-a împlinit mai pe urmă, iar împăratul Ezechia s-a sfârşit în pace şi a fost îngropat împreună cu părinţii săi.

După sfârşitul împăratului Ezechia a luat împărăţia ludeei, Manase, Hui lui Ezechia, fiind în vârstă de doisprezece ani şi făcând vicleşug înaintea ochilor Domnului. Pentru că, după ce a venit în vârstă desăvârşită, a început a umbla nu după poruncile Domnului, ci după urâciunile păgâneşti. Fiindcă a zidit capişti idolilor şi altar lui Baal şi se închina idolilor celor ciopliţi, iar casa Domnului a spurcat-o cu jertfe idoleşti şi pe fiii săi i-a trecut prin foc, după cum făceau închinătorii de idoli. Şi se îndeletnicea cu vrăji şi basme, răzvrătind poporul Domnului şi ducându-i pe ei împreună cu sine la închinarea de idoli; iar pe cei ce nu se învoiau la voia lui cea păgânească, îi ucidea. El a vărsat foarte mult sânge nevinovat, până ce Ierusalimul s-a umplut de sânge; pentru care lucru, mustrat fiind şi ocărât de sfântul Prooroc Isaia, s-a pornit spre mânie. Asemenea şi boierii Ierusalimului şi mulţi din popor s-au umplut de mânie asupra proorocului lui Dumnezeu, de vreme ce, mustrându-i pentru acele păcate grele, îi numea boieri ai Sodomei şi ai Gomorei, zicându-le: Ascultaţi cuvântul Domnului, boieri ai Sodomului, luaţi aminte la legea luiDumnezeu, popoarele Gomorului.

Acestea le zicea pentru apucăturile lor cele rele, deoarece prin faptele lor cele necurate, se asemănau cu Sodoma şi cu Gomora. Deci, toţi, împreună cu împăratul, nesuferind o mustrare ca aceea, căutau să ucidă pe sfântul. Şi a fost tăiat la câmp, afară din Ierusalim, cu fierăstrăul de lemn, din porunca împăratului Manase. Şi aşa, Isaia, marele prooroc al lui Dumnezeu, s-a sfârşit muceniceşte la adânci bătrâneţi, având o sută douăzeci şi şase de ani. El este lăudat de Isus al lui Sirah, astfel:Domnul a izbăvit pe poporul Său prin mâna lui Isaia; a biruit oştile asirienilor şi le-a sfărâmat pe ele îngerul Lui; căci Ezechia a făcut plăcere înaintea Domnului şi s-a întărit pe căile lui David, tatăl său, pe care le-a poruncit Isaia, proorocul cel mare şi credincios în vedeniile sale. în zilele lui soarele s-a tras înapoi şi a adaos viaţa împăratului; cu mare duh a văzut pe cele de pe urmă şi a mângâiat pe cei ce se tânguiau. în Sion până în veac a arătat pe cele ce vor fi şi pe cele ascunse.

Iar după uciderea proorocului Isaia, trupul lui cel cinstit luându-l unii din cei temători de Dumnezeu, l-au îngropat aproape de izvorul acela al Siloamului, pe care Sfântul Isaia l-a scos cu rugăciunea sa. Pentru aceasta l-au pus pe el acolo ca, cu rugăciunile proorocului lui Dumnezeu, Isaia, şi după moartea lui să izvorască neîncetat apa Siloamului. Iar lângă izvorul acela a fost zidită o scăldătoare, la care orbul din naştere a căpătat vedere, fiind trimis acolo de Domnul nostru Iisus, ca să-şi spele ochii lui de tina cea făcută cu scuipat. Chiar şi până astăzi apa aceea are o putere tămăduitoare, pentru că se povesteşte de cei ce cercetează Sfintele Locuri ale Ierusalimului că saracinii, care acum locuiesc acolo cu îngăduinţa lui Dumnezeu, fiind din firea lor puturoşi cu trupurile - ca şi caprele -, îşi spală copiii în apa Siloamului, şi chiar ei se spală, şi în parte gonesc acea putoare, încă şi celor bolnavi de ochi li se aduce mare ajutor din apa aceea, cu rugăciunile Sfântului Prooroc Isaia şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava în veci, Amin.