Thursday, December 29, 2016

Aş vrea să plâng singur


" Aş vrea să plâng singur, undeva departe de lume, departe de oameni, departe de părinţi şi fraţi, departe de grijile vieţii, undeva departe, departe de patimi, departe de păcate. Acolo, numai acolo, în ţara pocăinţei, în pământul faptelor bune, acolo nu vor mai bate vânturi reci şi pustii, nu va mai fi durere, nici boală, nici frică, nici moarte, ci veşnică bucurie, plâns de veselie, murmur de rugăciune, cântec de preamărire, dor de veşnicie... Acolo, în ţara aceea frumoasă, dar atât de îndepărtată, acolo aş vrea eu să ajung, acolo să trăiesc, acolo aş vrea să mor, departe, la umbra crucii lui Iisus. Amin”

LUPTA DUHOVNICEASCA (SFATURI)


1. Bătrânul Porfirie zicea: “Atunci când Hristos vine să umple casa inimii noastre, toate problemele, toate rătăcirile, toate neliniştile dispar. Şi păcatul, de asemenea, dispare”.

2. Unui teolog care susţinea că trebuie să fie un om de acţiune creştinul, Bătrânul Ioil i-a răspuns: “Vai, nenorocitule! Nu vei lăsa acţiunea şi frământarea de-o parte pentru a te ocupa puţin de propria ta curăţire? Noi suntem numai frământare şi acţiune, iar sufletul ni l-am lăsat în paragină! Curăţeşte-ţi sufletul de patimi printr-o lucrare în adâncime, şi ceea ce vei oferi atunci semenului tău, tu vei oferi nu din golul sufletului tău, ci din bogăţia ta interioară!”

3. Lupta spirituală trebuie dusă cu zel. Bătrânul Antim zicea: “Zelul şi nepăsarea sunt două mijloace puternice. Unul ne uneşte cu Dumnezeu şi celălalt ne separă. Zelul este un fier încins, nepăsarea este un fier rece: oricât de tare ai lovi fierul se răceşte, nu poate face din el ceva; pe când fierul încins, este uşor de modelat”.

4. Cunoaşterea de sine îl face pe om înţelept. Bătrânul Iosif zicea: “Cunoaşterea de sine îl face pe creştin mult mai înţelept decât alţi oameni. El devine smerit şi în acelaşi timp primeşte harul Sfântului Duh”.

5. La sfârşitul vieţii sale Bătrânul Eusebiu le zicea ucenicilor săi duhovniceşti care-l încurajau: “Viaţa mă apasă greu. Dacă aş mai trăi un pic, n-aş dori să fac altceva decât să mă cunosc mai bine. Acum câţiva ani aveam impresia că mă cunosc dar împrejurările mi-au demonstrat că nu mă cunoşteam bine!”

6. Bătrânul Porfiirie îi spunea unuia dintre fiii săi duhovniceşti: “Fii atent mai ales la dracul acediei. Nu-l subestima! Când el domină sufletul, îl înghite şi-l paralizează. Este un drac puternic şi intră în om cu o mulţime de alţi draci”.

7. Dacă omul eşuează în intenţia sa duhovnicească, păţeşte lucrul acesta din neglijenţa sa. Bătrânul Iosif zicea: “Neglijenţa ne subminează. Ea se aseamănă cu seceta, din cauza căreia nimic nu creşte. Ea întunecă totul, ea îi împiedică pe cei ce vor să ducă o viaţă duhovnicească, ea îi opreşte pe cei ce au sporit spiritual. Ea nu le îngăduie celor ce sunt în necunoaştere să înveţe Adevărul şi-i împiedică pe cei ce sunt în înşelare să se convertească”.

8. La întrebarea dificilă: “de ce oamenii nu devin sfinţi?”, Bătrânul Filotei răspunde: “Responsabilitatea ne revine nouă înşine. Întâi proastei noastre dispoziţii; apoi neglijenţei şi lenii noastre; în al treilea rând slabei noastre iubiri faţă de Dumnezeu sau lipsei ei; în al patrulea rând iubirii noastre fierbinţi pentru mamona, ataşamentului faţă de bunurile materiale şi înclinaţiei noastre pentru lucruri josnice”.

9. Bătrânul Porfirie îi zicea unuia dintre fiii săi duhovniceşti: “Să ne apropiem de Hristos, nu din frică de moarte şi de ceea ce vom deveni, ci să-I deschidem inima – precum tragem perdelele de la fereastră şi soarele intră dintr-o dată – pentru ca El să vină în noi şi ca noi să-L iubim cu adevărat. Acesta este cel mai bun mijloc”.

10. Să notăm acest sfat al Bătrânului Ieronim: “Fii în afară diferit de ceea ce eşti înăuntru. Ce să-ţi spun? Fii un om tainic!”

11. Pentru a sesiza deşertăciunea vieţii, Bătrânul Iacob mergea adesea în cimitire. El mărturisea: “Aveam obiceiul să merg la înmormântări şi în cimitirul satului, nu pentru că mă încerca melancolia, sau că-mi tulbura ceva sufletul, ci mergeam acolo şi filozofam asupra deşertăciunii şi efemerităţii vieţii, şi aducerea aminte de moarte începea să mă cuprindă”.

12. Caracterele oamenilor diferă. Bătrânul Iosif sublinia: “Sufletele suave ascultă uşor, pe când cele dârze se chinuie să se supună. Se deosebesc între ele ca şi bumbacul de fier! Bumbacul are nevoie doar de un cuvânt, pe când fierul are nevoie de focul şi de cuptorul patimilor pentru a fi prelucrat! Omul cu un caracter puternic trebuie deci să dea dovadă de răbdare în ispite, pentru a se curăţi. Dacă n-are răbdare, este ca o lampă fără petrol, care se stinge repede şi dispare”.

13. Creştinii trebuie să ştie că viaţa lor are o ţinută înaltă. Bătrânul Eusebiu spunea, referitor la acest subiect: “Raţiunea în ce priveşte scopul pentru care omul există, este să devină asemănător cu Hristos”. Şi va deveni aşa “când Îl va considera pe Hristos ca modelul absolut, când va trăi şi se va comporta conform cuvintelor şi poruncilor Sale”.

14. Bătrânul Amfilohie zicea: “Roadele duhovniceşti se pot obţine numai la nivelul inimii, căci în inimă se pot semăna şi planta seminţele duhovniceşti, peste care harul Sfântului Duh vine apoi să aducă ploaia adevăratei rodnicii. Aceste fructe vor fi păstrate în două case de economii: mai întâi în una din cer; apoi în una de pe pământ, pentru oamenii săraci şi pentru cei ce au foame duhovnicească”.

15. Bătrânul Porfirie sublinia, referitor la viaţa creştină autentică: “Mulţi zic că viaţa creştină este dificilă şi dezagreabilă. Eu zic că este uşoară şi plăcută, numai că ea presupune două condiţii: smerenia şi dragostea”. Şi adăugă: “Noi trebuie să dobândim harul lui Dumnezeu de pe acum. Căci fără har, efortul nostru nu va da rezultate şi noi nu vom ajunge în Paradis. Iar Dumnezeu ne dă harul Său dacă suntem smeriţi”.

16. Bătrânul Porfirie compara lupta duhovnicească cu cultivarea grădinii: “Ce este lupta duhovnicească? Iată, sufletul este ca o grădină împărţită în două. Pe o jumătate se plantează mărăcini şi pe cealaltă flori. Avem un rezervor de apă cu două robinete şi două rigole: o rigolă dirijează apa spre mărăcini, iar cealaltă spre flori. Eu pot deschide unul din cele două robinete: nu ud mărăcinii şi ei se ofilesc, ud florile şi ele înfloresc”.

17. Lupta contra patimilor cere un mare război lăuntric. Bătrânul Iosif explica: “Faptele bune, milostenia şi toate lucrările exterioare nu împuţinează mândria inimii. Dar lucrarea interioară, este cea care smereşte gândul de înălţare”.

18. Ieronim, Bătrânul din Eghina, dădea vizitatorilor săi următoarele sfaturi pentru lupta lor duhovnicească: “Savuraţi viaţa duhovnicească. Nimic nu e mai dulce decât ea. Lupta este dură, dar încoronarea este odihnitoare. Iarna este grea, dar Raiul este dulce. Fără luptă este imposibil de dobândit virtuţile”. “Evitaţi vorbele deşarte! În ce mă priveşte, sunt preot de peste patruzeci de ani la Eghina şi n-am luat masa la nimeni. Când se insistă, accept cel mult o cafea! Îndrăzneala, familiaritatea şi libertatea în purtare slăbesc rezistenţa omului: ispititorul intră atunci încetişor în el şi obişnuinţele rele se instalează. Aşa că este bine să păstrezi distanţa”. Bătrânul utiliza uneori exemplul unei plante tinere, pentru a-şi întări ucenicii: “Aceasta creşte un pic la început, de un deget, apoi rămâne staţionară. Cel ce o are crede că-n ciuda îngrijirii sale, aceasta nu va creşte şi se necăjeşte. Dar, după puţin, când crede că a terminat de crescut, aceasta creşte şi se înalţă foarte sus”.

19. Bătrânul Eusebiu insista asupra faptului că nu există luptă duhovnicească fără atenţie: “Este neapărată trebuinţă de a avea o mare atenţie şi o vigilenţă plină de clarviziune asupra omului nostru dinăuntru şi dinafară pentru a deosebi ce nu este în noi de la Dumnezeu şi trebuie respins, şi ce virtute ne lipseşte – pe care Dumnezeu ne porunceşte să o avem – şi rămâne să o dobândim. Dacă ne examinăm astfel şi avem zel, harul divin ne va elibera total de rău şi vom dobândi virtuţile”.

20. Bătrânul Amfilohie zicea: “Lupta duhovnicească trebuie să fie pecetluită cu dragostea sinceră şi cu smerenia. Căci numai cel ce este îmbrăcat cu acestea nu ţine seamă nici de greutăţile acestei vieţi, nici de ura lui satana, nici de răutatea pe care o manifestă slugile lui”.

21. Descoperirea numeroaselor aspecte ale vieţii spirituale pe care o duceau Bătrânii este foarte interesantă. Antim, Bătrânul din Chios, le destăinuia călugăriţelor sale: “Eu n-am umblat la şcoală, dar m-am silit să câştig câteva lucruri pentru marile lupte ascetice: postul, privegherea, rugăciunea, lacrimile, metaniile, pocăinţa, ziua şi noaptea. Cuvintele mele pot părea fariseice, dar pentru întărirea voastră vă destăinui aceste lucruri. Nu vorbesc ca un fariseu, ci ca un tată. Dracii mă ardeau şi mă chinuiau. Şi eu însumi mă chinuiam puternic: nu mă săturam nici de pâine, nici de apă, nici de somn, etc… Numai Dumnezeu ştie! N-am îngăduit nici odihnă, nici uşurare a trupului meu. Pe un vechi sac de pânză, în loc de saltea, dormeam puţin, sprijinit de rădăcina unui măslin. Dracii nu mă lăsau să mă odihnesc un minut”.

22. Sfaturile Bătrânului Ioil către fiii săi duhovniceşti merită atenţie: “Nimeni nu merge în Rai fără cruce. Noi trebuie, în acelaşi timp, să nu ne târâm crucea, ci să o purtăm. Şi pentru a o purta, trebuie să analizăm problemele duhovniceşti ce ne preocupă. Să luăm de exemplu o masă. Dacă cineva o prinde de o margine, o va ridica foarte cu greu, printr-un mare efort şi pentru câteva momente, chiar dacă are o forţă musculară ieşită din comun. Dar dacă o prinde de mijloc, o va ridica fără greutate şi o va duce uşor unde vrea”. “Să fiţi cu transparenţă, să fiţi sinceri. Pentru voi da, să fie da; nu, să fie nu! Nu uitaţi niciodată aceasta: ce aveţi în inimă, nu sunteţi obligaţi să aveţi şi pe buze; dar ce aveţi pe buze, absolut că trebuie să aveţi şi în inimă”. “Nu uita că Dumnezeu îţi respectă libertatea. Mântuirea este între mâinile tale. Pentru a te mântui, Dumnezeu vrea ca să vrei şi tu”.

23. Dragostea trebuie să conducă lupta duhovnicească. Bătrânul Porfirie sfătuia: “Nu trebuie să-ţi petreci viaţa creştină predicând şi contestând, ci într­-o dragoste adevărată. Când contestăm, ceilalţi reacţionează. Dacă-i iubim, ei sunt mişcaţi şi-i câştigăm. Când îi iubim pe alţii, credem că le dăm ceva, dar de fapt noi câştigăm ceva”.

24. Acelaşi bătrân sublinia: “Ceea ce facem, să face pentru că voim, cu libertate, cu responsabilitate şi cu bucurie”.

25. Sfaturile Bătrânului Gheorghe din Drama merită să fie citate. “Să nu fii niciodată doritor de bogăţii. Trăieşte simplu şi smerit, fără mândrie. Căci mândria este un păcat grav. Când auzi că este bârfit aproapele tău, chiar dacă ceea ce se spune este adevărat, nu adăuga niciodată la bârfă, ci vorbeşte-l totdeauna de bine şi ai milă de el. Străduieşte-te să-i iubeşti pe săraci, pe bătrâni, pe orfani şi pe bolnavi. Caută-i pe săraci şi cei pe care alţii îi umilesc. Câştigă-ţi pâinea cu sudoarea frunţii. Nu uita să faci milostenie. Iată drumul pe care trebuie să mergi. Gândeşte-te mereu la binele pe care îl vei face. Aceasta-i viaţa creştinului”.

26. Sporesc în viaţa duhovnicească cei ce-L iubesc pe Hristos. Bătrânul Ieronim folosea următorul exemplu pentru a sublinia acest adevăr: “Dacă tu ai un pumn de cărbuni şi două sau trei kilograme de fasole de fiert, nu vor fierbe nici într-un an! Focul nu-i suficient. Aşa şi-n viaţa duhovnicească. Dacă tu ai puţină dragoste pentru Hristos, nu vei face progres. Dragostea noastră trebuie să crească”.

27. Exemplele pe care le întrebuinţa Bătrânul Ieronim, pentru a-şi sfătui fiii duhovniceşti, sunt interesante: “Avem două robinete pe un perete, unul deasupra altuia. Dacă deschidem robinetul de jos, toată apa va curge prin acest robinet şi cel de sus nu va avea apă. Aşa şi în viaţa duhovnicească. Să închidem robinetul de jos, dragostea faţă de oameni şi de lucrurile din lume, şi să deschidem robinetul de sus, adică să ne întărim dragostea noastră faţă de Dumnezeu”. “Orzul dă putere calului. Dacă este bun calul, lucrează bine şi ascultă de stăpânul său, care se bucură şi-i măreşte raţia. În ce ne priveşte, dacă ascultăm de Dumnezeu, ducându-ne lupta noastră duhovnicească şi dorind binele, Dumnezeu va adăuga în noi harul său şi bunătăţile duhovniceşti. Depinde de noi dacă vom fi sătui duhovniceşte sau înfometaţi”. Bătrânul îi zice unuia ce învăţa muzica: “Tu eşti bun muzician, dar n-ai găsit dascălul care să te ajute să devii şi mai bun. Îţi dau un exemplu: un meseriaş tâmplar poate face dintr-un copac din pădure o masă. Dar dacă nu se găseşte un meseriaş, copacul va rămâne ceea ce este”.

Opreşte, Iisuse al meu, valurile harului că mă topesc ca ceara!


1. Bătrânul Iosif, supranumit Isihastul, îl invita pe unul din fiii săi duhovniceşti să vină în «pustiul» Muntelui Athos cu aceste cuvinte: “Vino acum, fiul meu preaiubit. Ar fi doar o zi în care noi am vorbi de Dumnezeu şi am face teologie împreună! Vino să te bucuri de ceea după ce tu ai nostalgie: vino să asculţi teologii tainici şi tăcuţi; stâncile sălbatice, care-ţi vor explica tainele adânci şi vor conduce inima şi mintea ta spre creator. De primăvara, de la Paşti, până la Adormirea Maicii Domnului, natura este frumoasă aici. Teologii tăcuţi, stâncile frumoase, şi natura întreagă fac teologie – fiecare cu graiul sau cu tăcerea sa. Dacă-ţi vei apropia mâna de un smoc de iarbă, va striga imediat, şi foarte tare, prin mireasma sa naturală: Vai! Nu m-ai văzut! M-ai lovit! Fiecare lucru îşi are vocea sa şi, cum total se amestecă în adierea vântului, se ridică o armonioasă melodie de laudă lui Dumnezeu. Şi ce să-ţi mai spun de animale şi de păsări…”

2. Toţi Bătrânii au iubit isihia. Să notăm ce spunea Bătrânul Iacob: “Îmi place să-mi părăsesc casa, să ies din sat şi să alerg la munţii din jur. Acolo, voi găsi grote sau voi scobi eu unele mici. Voi tăia ramuri de copaci, voi acoperi pământul şi voi întinde un vechi covor deasupra pentru a putea rămâne în genunchi. Mă voi ruga apoi ore întregi”. Uneori, făcea explicită dorinţa pe care o avea în tinereţe: “Voiam să găsesc o grotă şi acolo să-mi petrec restul vieţii mele adorându-L pe Dumnezeu, rugându-mă şi mijlocind, singur şi necunoscut de lume, hrănindu-mă cu ierburi pe care le voi aduna din jur şi astâmpărându-mi setea cu puţină apă”.

3. Isihia este o condiţie a vieţii duhovniceşti. Bătrânul Ieronim îl sfătuia pe unul din fiii săi duhovniceşti: “Evită pe cât posibil să ieşi în lume şi închide-te în chilia ta! Sileşte-ţi mintea să se deschisă şi vei vedea lumina dumnezeiască. Ai dorinţa de a-ţi câştiga o chilie pentru a te închide în ea. Îţi va fi greu la început, dar vei fi apoi recompensat cu mărinimie: te vei bucura de isihie şi chilia ta te va atrage. Citeşte şi te roagă. Dacă, tu însuţi vei fi lipsit de fermitate, cum îi vei face fermi pe alţii? Lumea aleargă la biserică pentru a-şi potoli setea sufletului. Ce le vom da noi dacă nu avem nimic? Şi cum am putea avea ceva dacă nu-i cerem lui Dumnezeu? Străduieşte-te să te rogi şi să meditezi cu scopul de a te întări duhovniceşte şi de a împlini vocaţia de preot”.

4. Adevăratul călugăr, “deschide Duhului Sfânt”, se desăvârşeşte în isihie. Bătrânul Iosif zicea: “Atunci când călugărul îşi curăţeşte simţirile şi îşi păstrează mintea în isihie, inima i se purifică şi primeşte harul şi iluminarea cunoştinţei. El devine întreg lumină; întreg duh; întreg transparent. El va face să curgă râuri de teologie, dacă se va apuca să scrie, şi nu va putea sesiza fluxul rapid care curge difuz şi împrăştie pacea în tot trupul său anulând patimile. Inima se înflăcărează de dragoste dumnezeiască şi strigă:

Opreşte, Iisuse al meu, valurile harului că mă topesc ca ceara! Mintea este răpită în contemplaţie, omul este îndumnezeit şi devine unit cu Dumnezeu, şi – ca fierul cuprins de foc – nu se mai recunoaşte”.

Wednesday, December 28, 2016

Trei moşnegi cu barbă albă (Iubire, Bunăstare și Succes)


Poveste cu talc despre iubire
O femeie iese din casă şi vede 3 moşnegi cu barbă albă stând în faţa casei. Nu-i mai văzuse până atunci, dar văzându-i supăraţi îi invită în casă să mănânce ceva și să le servească ceva de băut.
“Soţul tău este acasă?” – întreabă ei.
“Nu, este la lucru.”
“Atunci noi nu putem intra.” – răspunseră ei hotărâți.
Seara când soţul se întoarce acasă ea îi povesteşte despre cei trei moşnegi…
“Mergi acum la ei, spune-le că am venit şi pofteşte-i înăuntru”
Femeia se duce şi îi invită înăuntru.
“Nu putem intra toţi în casă”, răspunseră ei în cor.
“Cum aşa?” întreabă femeia nedumerită.
Unul dintre moşnegi îi explică:
“Eu sunt BUNĂSTARE, el este SUCCES iar celălalt este IUBIRE. Acum du-te şi întreabă-l pe soţul tău care dintre noi să vina în casă.”
Femeia intră în casă şi îi spune soţului, care se bucură.
“Ce bine! În acest caz invită-l pe BUNĂSTARE să ne umple casa cu bunăstare!”
Soţia nu a fost de acord.
“De ce să nu-l invităm pe SUCCES?”
Fiul lor, în vârstă de 5 ani îi asculta cu atenție dintr-un colţ al casei.
“N-ar fi mai bine să-l invităm pe IUBIRE? Casa noastră ar fi atunci plină de iubire!” – a sugerat el.
“Dacă noi tot nu suntem de acord, Hai să ne ghidăm după sfatul fiului nostru”, îi zice soţul soţiei.
“Du-te afară şi invită-l pe IUBIRE să ne fie oaspete.”
Femeia iese afară şi întreabă:
“Care dintre voi este IUBIRE? Pe el îl invităm să fie oaspetele nostru.”
IUBIRE porneşte înspre casă. Odată cu el se pornesc în urma lui şi ceilalţi doi. Surprinsă femeia întreabă :
“L-am invitat doar pe IUBIRE. Cum de veniţi şi voi cu el?”
Cei trei moşnegi replicară
Dacă l-ai fi invitat pe Bunăstare sau pe Succes, ceilalţi ar fi rămas pe loc, dar de vreme ce l-ai invitat pe Iubire, unde merge el mergem şi noi. Unde este Iubire este şi Bunăstare şi Succes!” cei trei Mosnegi, Iubire, Bunăstare și Succes

Sfinții 14.000 de prunci uciși din porunca lui Irod








   Irod, văzând că s-a batjocorit de magi, s-a mâniat foarte. Dar asupra cui s-a mâniat? Pe de o parte asupra magilor care l-au batjocorit, iar pe de alta asupra Împăratului iudeilor cel de curînd născut. S-a mâniat asupra magilor, că nu s-au întors la dânsul spre a-i veşti despre Prunc, iar asupra lui Hristos s-a mâniat, temându-se ca să nu-i ia împărăţia. Căci Irod socotea că Hristos voieşte să împărăţească cu împărăţie pământească, neştiind că împărăţia Lui nu este din lumea aceasta. Ce a făcut ticălosul Irod? Neputând nici magilor să le răsplătească pentru că se duseseră, nici pe Hristos să-L ucidă, pentru că nu-L afla, a vărsat mânia să asupra nevinovaţilor prunci. Ca o fiară cumplită, când se răneşte de cineva şi nu ia seamă asupra aceluia care a rănit-o, ci ori ce-i iese înaintea ochilor, aceea răneşte şi rupe ca pe însuşi acela ce ar fi rănit-o. Aşa şi Irod, fiind rănit cu mânia şi neaflând pe aceia prin care s-a rănit, răpea şi omora pe pruncii care cu nimic nu-l mâhniseră. Trimiţând ostaşi înarmaţi ca spre război, a ucis pe toţi pruncii ce erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de la doi ani şi mai jos, după vremea care i se adeverise de la magi.

    Prunci se omorau în multe chipuri. Pe unii îi tăiau cu sabia, pe alţii îi ucideau de piatră şi de zid, pe alţii îi trânteau la pământ şi îi călcau în picioare, pe alţii îi sugrumau cu mâinile, iar pe alţii îi rupeau şi-i despicau; pe unii îi însuliţau şi pe alţii îi tăiau în două. Mamele plângeau cu amar, până la cer strigau, smulgându-şi părul, rupându-şi hainele şi trupurile, încât s-au împlinit cele zise de proorocul Ieremia: Glas în Rama s-a auzit, plângere, tânguire şi ţipet mult. Rahila plângându-şi pe fiii săi şi nu putea să se mângâie, căci nu mai erau. Rama era o cetate mică, care se numea aşa fiindcă stătea la un loc înalt ce era în hotarele lui Veniamin. Rahila se socotea de unii Betleemul, pentru că Rahila, femeia patriarhului Iacov şi mama lui Veniamin, acolo era îngropată. Deci după mormântul Rahilei, Betleemul îşi câştigase numele de Rahila, şi când se omorau prunci în Rahila, adică în Betleem, atunci se auzea în cetatea Rama, pentru că nu era departe de Betleem şi se auzea glasul plângerii şi al tânguirii, plângând maicile pentru omorârea pruncilor lor, a căror plângere o scriu doi sfinţi: Ioan Gură de Aur şi Damaschin.

    Dintre aceştia, cel dintâi povesteşte astfel: "Acestea văzând maicile, întrebau pe ucigaşi: "Pentru ce omorâţi pe pruncii noştri? Ce răutate au făcut împăratului sau vouă?" Şi nu era cine să le răspundă lor pentru ce se face această ucidere năpraznică şi nu era cine să le mângâie acea plângere. Iar ele strigau către ostaşi: "Miluiţi-ne pe noi, oamenilor, miluiţi-ne pe noi! Au doară nu aţi avut şi voi mame? Oare nu ştiţi dragostea mamei către fiu? Au nu aveţi femei? Nu vă ruşinaţi văzând piepturile lor goale? Oare n-aţi fost şi voi iubiţi de mamele voastre? Oare nu vă temeţi că nu cumva să se întâmple şi fiilor voştri una ca aceasta? Miluiţi-ne pe noi oamenilor, nu ne lipsiţi de fiii noştri, ci mai întâi omorâţi-ne pe noi, pentru că nu putem răbda moartea fiilor noştri; pe noi să ne însuliţaţi dacă fiii noştri v-au făcut vreun rău, ca astfel şi noi împreună cu dânşii să primim moartea".

    Acestea şi celelalte grăind din durerea inimii şi, de mânie ca nişte beţe fiind, fără de sfială îşi rupeau hainele de pe ele, cu care se cuvenea să-şi acopere pieptul şi de multă jale îşi descopereau piepturile lor şi cu pietre se băteau peste trupurile lor, feţele şi le zgîrîiau, părul îşi rupeau, cerul îl chemau întru mărturie, strigând către Dumnezeu: "Ce sălbăticie este aceasta de la împăratul, O! Stăpânul nostru, Doamne, care se împotriveşte făpturii Tale. Tu ai zidit, iar el omoară! Tu ne-ai dăruit nouă fii, iar el ne lipseşte pe noi de dânşii. Pentru ce am născut parte bărbătească, dacă cu amară moarte se omoară pruncii noştri?"

    Iar Sfântul Ioan Damaschin, aşa vorbeşte: "Stau lângă pruncii cei ucişi mamele cele ce răbdaseră dureri întru naştere, avându-şi cosiţele capului despletite. Mâinile în văzduh ridicându-şi, părul smulgându-şi, capetele cu ţarina presărându-şi, cerul punându-l înainte mărturie, cu lacrimi udându-se şi către Irod, care nu era de faţă, ziceau: "Ce este această poruncă nouă venită asupra noastră, o! împărate? Oare nu eşti şi tu tată al fiilor tăi? Oare nu ştii dragostea părinţilor către fii? Dar steaua te-a scârbit pe tine? Apoi pentru ce nu arunci săgeţi la ceruri, ci usuci piepturile cele izvorâtoare de lapte? Oare magii ţi-au făcut rău ţie? Apoi pentru ce nu te şcoli cu război asupra Persiei şi pe Betleem îl laşi fără de fii? Dacă S-a născut Împărat nou şi din cărţi ai primit mărturie despre Dânsul, apoi prinde pe îngerul Gavriil şi îl pune în temniţă". Până aici grăieşte Sfântul Ioan despre tânguirea maicilor Betleemului.

    După uciderea sfinţilor prunci, al căror număr era paisprezece mii, degrabă a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, chiar pe ucigaşul acela, pe împăratul Irod, pentru că a primit amar sfârşit vieţii sale. Sfântul Teofilact povesteşte astfel: "Cuprins fiind de lingoare de diaree, de umflătura picioarelor, de astuparea nărilor, de tremurare a tot trupul şi de alte boli ascunse, rău şi-a lepădat ticălosul său suflet". Se mai povesteşte şi aceasta, că nu i-a fost lui de ajuns uciderea de prunci din Betleem, ci şi dintre cetăţenii Ierusalimului, la sfârşitul său, pe mulţi din oamenii cei mai de frunte şi mai cinstiţi i-a dat morţii: pe Ircan, arhiereul iudeilor l-a omorât, precum şi pe toţi mai marii preoţilor şi cărturarilor poporului, pe care îi întrebase mai înainte unde are să se nască Hristos. Ei îi spuseseră că în Betleemul Iudeii. Pe aceia, mai pe urmă, i-a tăiat cu sabia.

    Aceasta s-a făcut prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, pentru că aceia toţi se sfătuiră împreună cu Irod să omoare pe pruncul Iisus. Deci, împreună cu Irod şi ei rău s-au sfârşit, precum a zis îngerul către Iosif în Egipt: Au murit cei ce căutau sufletul Pruncului. Iată că nu numai singur Irod căuta să omoare Pruncul, ci şi toţi cei ce se sfătuiseră cu dânsul, mai marii preoţilor şi cărturarilor. Deci, nu numai singur Irod a murit, ci şi toţi cei ce căutau sufletul Pruncului, acela de la Dumnezeu fiind omorât, iar ei de Irod ucigându-se, căruia fiindu-i prieteni, de la el au primit ucidere.

    Faptul că toţi aceia căutau să ucidă pe Hristos şi se uneau cu Irod la aceasta, arătat este aici: "Că pe dreptul acela, bătrânul Simeon, primitorul de Dumnezeu, după mărturia Sfântului Epifanie, - pentru mărturisirea lui cea pentru Hristos, care a făcut-o în biserică înaintea poporului - după ce s-a sfârşit, nu l-a învrednicit a fi pus în groapă, precum se cădea unui bărbat sfânt şi preaînţelept dascăl, prooroc mai înainte-văzător şi bătrân mai cinstit decât toţi. Ba încă şi Sfântului prooroc Zaharia i-a rânduit moarte pentru aceasta, căci pe Preacurata Fecioară, care intrase în biserică întru curăţie cu Pruncul, a dus-o în locul fecioarelor unde nu se cuvenea aceasta pentru femeile care aveau bărbat. De aceasta pomeneşte Grigore de Nişă, Chiril al Alexandrinul şi Andrei al Critului. Dacă au văzut aceea, cărturarii şi fariseii au început a cârti, iar Zaharia a stat lor împotrivă, adeverindu-le că acea Maică şi după naştere este Fecioară curată. Dar ei, necrezând, le spunea sfântul că toată firea omenească împreună cu toată zidirea este slujitoare Ziditorului său. În mâinile Lui cele atotputernice stă precum va voi să rânduiască făptura Sa şi să facă că Fecioară să nască, iar după naştere să rămână tot Fecioară. Pentru aceea şi pe această maică n-a despărţit-o de locul fecioarelor, de vreme ce este tot fecioară. Atunci cărturarii cârteau în inimile lor contra lui Zaharia, ca asupra unui călcător de lege şi cu zavistie se mâniau pentru aceste două pricini: pentru că a pus pe Maica cu Pruncul în locul fecioarelor şi pentru că da nişte mărturii ca acelea despre Prunc. Apoi n-a ascuns această înaintea lui Irod, ci i-a spus lui mai pe urmă. În acea vreme, Iosif cu Maria fugiseră în Egipt şi îndată, fiind căutat Pruncul, nu s-a aflat şi de atunci s-a mâniat asupra proorocului Zaharia şi asupra lui Simeon. Deci lui Simeon, degrabă murind, nu i-a făcut îngropare cinstită; iar lui Zaharia i-a mijlocit mai pe urmă moarte de la Irod. Apoi, în vremea uciderii pruncilor Betleemului, însuşi arhiereul Zaharia - pentru că nu a dat pe fiul său Ioan spre ucidere - a fost ucis între biserică şi altar, cărturarii şi fariseii rânduindu-i aceasta, pentru mărturie ce dăduse despre Preacurata Fecioară şi despre ducerea ei în locul fecioarelor.

    După aceea şi ei au dobândit vrednică ucidere de la Irod, împăratul lor. Însă, deosebit, a mai tăiat Irod şaptezeci de bărbaţi preaînţelepţi, care formau soborul numit Sinedriu. Numai pe unul dintr-înşii l-a lăsat viu şi pe acela a poruncit să-l orbească. Erau în acea vreme în Ierusalim doi dascăli preaînţelepţi, preaslăviţi şi iubiţi tuturor: Iuda, ce se zicea al Avrifei şi Matei Garguloti. Pe aceştia, împreună cu alţi doi prieteni ai lor, i-a ars de vii. Mai înainte de aceasta, chiar asupra casei lor, s-a răsculat cumplit, căci a omorât pe fratele său Feror, pe sora sa Salomi, pe bărbatul ei, care era din seminţia lui David şi pe femeia sa Mariamna, care asemenea era din seminţia lui David, pe Antipatru, fiul său cel născut dintr-însa, pe doi fii: Aristobol şi Alexandru şi pe alţi mulţi nevinovaţi i-a dat morţii. La sfârşit, când să-şi lepede ticălosul său suflet a poruncit ostaşilor săi celor mai credincioşi şi despre alţi bărbaţi cinstiţi ai iudeilor - din care nu puţini, erau în lanţuri - ca să-i omoare pe toţi, atunci când el îşi va da sufletul, pentru ca să nu se bucure iudeii de moartea sa, ci mai vârtos să plângă văzând atâţia morţi ai lor; ceea ce s-a şi făcut. Aşa, cel rău, rău a pierit cu sunet şi pe mulţi i-a pierdut împreună cu dânsul. Acela, împreună cu cei ce au avut acelaşi gând cu el, s-a sălăşuit în iad. Cu adevărat, a unor prunci ca aceştia este împărăţia cerului, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

Tuesday, December 27, 2016

PARINTELE VISARION COMAN UNUL DIN CEI MAI MARI DUHOVNICI AI ROMANIEI


Parintele Visarion Coman, vietuitor multa vreme la Manastirea Clocociov, a fost unul dintre marii duhovnici romani ai vremii noastre. Venit in manastire in anul 1976, parintele Visarion avea sa devina, in scut timp, un mare duhovnic al regiunii, multi alergand la chilia lui, pentru marturisire, mangaiere si sfatuire.

Manastirea Clocociov a fost ridicata in vremea domnitorului Neagoe Basarab (1512-1521). Mai apoi, domnitorul Mihai Viteazu va recladi biserica, lucru atestat de Gavril Movila, in anul 1619. Incepand cu anul 1625, manastirea devine metoc al Manastirii Cutlumus, din Sfantul Munte Athos. Cutremurul din anul 1628 si cateva incendii vor afecta puternic ansamblul monahal de la Clocociov. Astfel, in anul 1648, manastirea este refacuta, sub domnitorul Matei Basarab. In anul 1838, un nou cutremur va afecta manastirea. Mai apoi, in perioada anilor 1918-1935, intregul ansamblu monahal decade, astfel incat in biserica nu se mai putea nici sluji. Din anul 1982, manastirea este locuita de o obste de maici.

Parintele Visarion Coman - Manastirea Clocociov

Vasile Coman, dupa cum se numea parintele, inainte de a deveni calugar, a vazut lumina zilei in data de 28 octombrie 1921, in localitatea Ivesti, judetul Galati. Parintii sai, Dumitru si Ioana, au primit de la Dumnezeu sase copii; primul biat, botezat Vasile, avea sa devina monahul Visarion.

Urmand cursurile scolii din sat, tanarul Vasile si-a indreptat mai apoi pasii spre atelierul unui cojocar unde, vreme de trei ani, a invatat mesaria cu pricina. Dupa savarsirea stagiului militar, in localitatea Tecuci, in anul 1944, tanarul este luat prizonier de razboi si inchis intr-un lagar rusesc.


Parintele Visarion de la Manastirea ClocociovGandul la monahism a incoltit in inima tanarului inca de pe la varsta de 18 ani. Cu toate acestea, abia la un an dupa eliberare, el isi va indrepta pasii spre Manastirea Bogdana, unde va si imbratisa cu toata puterea viata moanhala. In data de 21 noiembrie 1945, tanarul nevoitor Vasile este tuns in monahism, primind numele Visarion.

Nu dupa mult timp de la tunderea in monahism, monahul Visarion este hirotonit ierodiacon, iar mai apoi, ieromonah. In aceasta perioada, avand numai 28 de ani, parintele se va imbolnavi de reumatism, suferinta care il va chinui mai apoi toata viata. Dupa cinci ani de slujire in Manastirea Bogdana, parintele Visarion este trimis la Manastirea Magura, judetul Bacau, ca preot duhovnic. Dupa trei ani si jumatate, in anul 1955, el va fi trimis la Schitul Inaltarea Domnului, spre a fi duhovnic maicilor de acolo.

In anul 1959, in urma Decretului 410, care dispunea ca toti calugarii de sub 55 de ani sa fie scosi din manastiri, parintele a trebuit sa isi gaseasca si el o meserie. Astfel, indeplinind serviciul de paznic al manastirii, parintele slujea in continuare ca preot, insa intr-ascuns. Vazand insa ca parintele isi poarta in continuare haina monahala, comunistii l-au arestat.

Datorita unor suferinte pulmonare, atestate prin certificate medicale, instanta nu l-a condamnat insa la inchisoare. In iarna anului 1960 insa, cu numai trei zile mai inainte de Nasterea Domnului, parintele Visarion a fost obligat de securisti sa paraseasca schitul de maici. Neavand unde sa mearga, parintele se va retrage intr-o casuta saraca din localitatea Buhoci, judetul Bacau.

In aceasta "sihastrie", parintele se va nevoi, in post si rugaciuni neincetate, vreme de cinci ani. Spre a se putea intretine, parintele slujea satenilor, ca bun cojocar. Maicile evacuate din schit, mai tinere decat varsta hotarata de comunisti pentru a putea ramane in obste, se angajasera in fabrica de materiale textile din aceeasi localitate.

Intr-o asemenea smerenie si tacere a vietuit parintele in casuta saracacioasa de la marginea localitatii, incat abia dupa anul 1965, satenii au aflat ca bunul cojocar era preot. In pofida ordinelor comunistilor, parintele isi va indrepta pasii spre Sfantul Altar. Astfel, el este randuit preot duhovnic la Manastirea Sucevita, unde va pastori obstea de maici vreme de zece ani.

Datorita climei umede din regiune, care ii acutiza durerea de reumatism, cat si datorita faptului ca maicile de la Manastirea Magura si de la Schitul Inaltarea Domnului nu puteau fi primite in obstea maicilor de la Sucevita, datorita varstei lor, parintele Visarion a hotarat sa porneasca la drum, spre un loc mai cald, unde sa poata aduna in jurul lui maicile risipite prin satul de langa manastire.

Pentru aceasta, maica Mihaela, stareta de la Schitul Inaltarea Domnului, a primit binecuvantarea parintelui de a cauta o manastire potrivita dorintei sale, in partea sudica a tarii. Inainte ca maica sa plece la drum, parintele i-a spus: "Vom merge intr-un loc sarac, unde nimeni nu vrea sa stea!"

In cele din urma, pasii maicii se vor opri la Manastirea Clocociov, din judetul Olt, o manastire veche, insa aproape parasita la acea data. In ziua de 24 mai 1976, parintele Visarion avea sa poposeasca in Manastirea Clocociov, impreuna cu maicile din obstile amintite. Biserica manastirii, precum si cladirile din jur, erau ruinate, vegetatia abundenta crescand pretutindeni, ca intr-o salbaticie. In scurta vreme, obstea monahala de la Clocociov avea sa intre intr-o randuiala bine pusa la punct.

In ziua de 28 octombrie 2001, parintele Visarion avea sa implineasca 80 de ani, pentru ca numai in cateva luni el sa se nasca pentru viata cea vesnica. Astfel, in ziua de 25 martie, parintele avea sa slujeasca ultima sa Sfanta Liturghie. In noaptea zilei de 11 aprilie 2002, in urma unei boli la ficat, insotita de multa durere nerostita, parintele Visarion a adormit in Domnul.

Teodor Danalache

NASTEREA DOMNULUI (SFANTUL ILIE BERZUNTI)


 NASTEREA DOMNULUI
Preacurata Fecioara Maria,fiind logodită cu Iosif, bărbat drept şi bătrân cu anii - căci era de 80 de ani şi, sub chipul însoţirii, după mărturia Sfântului Grigore de Nissa şi a Sfântului Epifanie al Ciprului, a fost dată lui pentru paza fecioriei şi pentru purtarea de grijă pentru dânsa, mai înainte până a nu se aduna ei. Iosif era numai cu părerea bărbat Mariei, iar de fapt era păzitor al fecioriei ei celei sfinţite lui Dumnezeu, martor cu ochii şi văzător al vieţii ei celei fără prihană. Căci aşa a vrut Dumnezeu, să tăinuiască înaintea diavolului taina întrupării Sale din Preacurata Fecioară, acoperind prin logodire fecioria Preasfintei Maicii Sale, ca să nu cunoască vrăjmaşul că aceasta este fecioară aceea, despre care a zis Isaia mai înainte: Iată fecioara va lua în pântece.

Acest lucru îl mărturiseşte şi Sfântul Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei, zicând: "De trebuinţă era Iosif spre slujirea tainei, să se socotească ca şi cum fecioara ar avea bărbat; iar cu lucrul să se tăinuiască de diavol, ca să nu ştie cele ce vor să fie, anume că Dumnezeu voieşte a petrece cu oamenii". Asemenea şi Sfântul Vasile cel Mare grăieşte: "Pentru ca să se tăinuiască de domnul veacului acestuia, s-a economisit să se facă logodire cu Iosif". Şi Sfântul Ioan Damaschin zice: "Se logodeşte Iosif cu Maria ca şi cu un bărbat, că nu cumva, cunoscând diavolul naşterea lui Hristos din fecioară fără de bărbat, să se dea în lături, adică să înceteze a-l mânia pe Irod şi a îndemna pe iudei spre zavistie. Pentru că diavolul, încă de atunci de când a proorocit Isaia: Iată fecioară în pântece va lua şi va naşte, pândea pe toate fecioarele, când va zămisli vreuna dintr-însele fără de bărbat şi să nască fiind fecioară. Deci, a iconomisit purtarea de grijă a lui Dumnezeu, să se logodească Fecioara Maria cu Iosif, pentru ca să se tăinuiască de către domnul întunericului, fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi întruparea Cuvântului lui Dumnezeu.

Deci, mai înainte de săvârşirea însoţirii prin cunoştinţa trupească, Preacurata Fecioară s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt şi creştea sfântul ei pântece după ce a încăput în sine pe Dumnezeu cel neîncăput. Mai ales după ce s-a întors la casa ei, după o şedere de trei luni la Elisabeta, s-a cunoscut că este îngreuiată, din zi în zi crescând dumnezeiescul rod şi apropiindu-se de naşterea Sa, prin împlinirea vremii celei obişnuite.

Acest lucru văzându-l Iosif, a căzut în nepricepere şi în mare întristare, căci o socotea că este furată de nuntă. Şi, tulburându-se bătrânul foarte, zicea în sine: "De unde i s-a făcut ei aceasta? Eu pe dânsa nu am cunoscut-o şi nici măcar cu gândul n-am greşit şi iată că se vede îngreuiată, vai mie, ce s-a făcut, cu cine a căzut? Cine a înşelat-o pe dânsa? Şi ce voi face eu? Nu ştiu! O voi vădi pe ea, ca pe o călcătoare de lege sau voi tăcea ruşinea ei şi a mea? Pentru că de o voi vădi pe dânsa, apoi cu adevărat, după legea lui Moise, o vor ucide cu pietre şi eu mă voi socoti ca un tiran, dând-o spre moarte cumplită. Iar dacă, nevădind-o pe dânsa, voi tăcea, apoi voi lua parte la a ei desfrânare. Deci ce voi face? Nu mă pricep! Voi izgoni-o pe ea în taină, ca să se ducă oriunde va vrea sau eu să mă duc de la dânsa într-altă parte depărtată, ca să nu mai vadă ochii mei o ruşine ca aceasta".

Astfel gândind Iosif întru sine, s-a apropiat şi a zis către fecioară, precum vorbeşte de aceasta Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului: "Mario, ce este lucrul acesta pe care-l văd întru tine? Nu mă pricep şi mă minunez şi cu mintea mă înspăimîntez. Ascunde-te de la mine degrabă. Marie, ce este lucrul acesta care-l văd întru tine? În loc de cinste, ruşine; în loc de bucurie, întristare, în loc ca să mă laud, ocară mi-ai adus mie; te-am luat de la preoţi din biserică, fără prihană, şi acum ce este ceea ce se vede?"

Şi Atanasie al Alexandriei povesteşte de aceasta astfel: "Iosif, văzând-o pe ea având în pântece, iar comoara cea dinăuntru neştiind-o şi tulburându-se vorbea către fecioară, zicând: "Ce ţi s-a întâmplat, Marie? Oare nu eşti tu fecioara cea mai cinstită, care ai fost crescută în sfintele pridvoare? Nu eşti tu Maria care nici nu voiai a te uita la faţă de bărbat? Oare nu eşti tu Maria pe care n-au putut preoţii să te înduplece după voia lor şi să te logodească? Oare nu eşti tu Maria care te-ai făgăduit a-ţi păzi neveştejit trandafirul fecioriei? Unde este cămara curăţiei tale? Unde este faţa cea frumoasă? Eu mă ruşinez şi tu îndrăzneşti, căci îţi tăinuiesc păcatul tău?"

Acestea şi multe altele zicând Iosif către dânsa, o! cât se ruşina fiind nevinovată mieluşeaua şi porumbiţa cea fără prihană, fecioara cea curată, rumenindu-se la faţă la auzirea unor asemenea cuvinte ale lui Iosif. Nici nu îndrăznea a-i spune buna-vestire a Arhanghelului şi proorocirea Elisabetei despre dânsa, ca să nu se arate măreaţă în deşert, lăudându-se. De acest lucru adevereşte şi Atanasie, cel mai sus pomenit, că ea a zis către Iosif: "De voi mărturisi eu singură despre mine, apoi voi fi măreaţă în deşert; rabdă puţin, Iosife, şi păstorii te vor încredinţa pe tine".

Fecioara Maria nimic altceva nu răspundea lui Iosif, decât numai acestea: "Viu este Domnul Cel ce m-a păzit întreagă întru feciorie până acum, că nu am cunoscut păcat şi nimeni nu s-a atins de mine; iar ceea ce este întru mine, din voia şi din lucrarea lui Dumnezeu este". Iosif, ca un om cugeta cele omeneşti, socotind că din păcat este ceea ce s-a zămislit. Însă, ca un drept ce era, n-a voit să o vădească pe dânsa, ci voia să o lase pe ascuns şi să se ducă de la dânsa undeva departe.

Acestea gândind el, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, zicând: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta. Aici îngerul numeşte pe fecioară, femeie a lui Iosif, înlăturând părerea acestuia despre desfrânare - căci Iosif socotea că Maria prin desfrânare a zămislit "femeia cea logodită este a ta, iar nu a altui bărbat". Teofilact aşa zice: "Femeie a lui Iosif, numeşte îngerul pe Maria, arătând că cea logodită nu este cu altcineva însoţită, încă şi pentru aceea o numeşte femeia lui Iosif, ca împreună cu fecioria să fie cinstită şi nunta cea după lege". Aşa socoteşte şi Sfântul Vasile cel Mare: "Şi fecioară, zice, cu bărbat logodită, ca şi fecioria să se cinstească şi nunta să nu se defaime".

Fecioria a fost aleasă, deci, ca una ce era de trebuinţă pentru sfinţire; iar logodirea, ca ceea ce este începătura nunţii, s-a rânduit ca legiuită, să nu se socotească că acel născut este născut din fărădelege. Apoi, că Iosif să fie martor adevărat al curăţiei, şi ea să nu fie sub defăimare, ca una ce şi-ar fi întinat fecioria, pentru că avea chiar pe logodnic martor al vieţii sale şi păzitor. Deci, zice îngerul: Nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, ca şi cum ar fi zis: "Primeşte pe femeia ta după logodire, iar fecioară după făgăduinţa ei, cu care s-a făgăduit lui Dumnezeu; că în neamul evreesc numai această fecioară s-a făgăduit lui Dumnezeu, cea dintii ca să-şi păzească fecioria neîntinată până la sfârşit. Nu te teme, că cel ce s-a zămislit într-însa de la Duhul Sfânt este: va naşte fiu şi-i vei chema numele Lui ca un tată, deşi nu eşti părtaş la naşterea Aceluia. De vreme ce este obicei ca părinţii să dea nume fiilor lor, precum Avraam a dat nume fiului său Isaac şi tu, măcar că nu eşti tată firesc, însă după părere fiindu-i tată, îi vei sluji părinteşte punându-i nume".

Sfântul Teofilact mai spune despre înger că a zis astfel lui Iosif: "Măcar că nu ai nici o împărtăşire la naştere, însă această dregătorie părintească voiesc să ţi-o dau, ca să dai nume Celui născut. Tu vei da nume Pruncului, deşi nu este naşterea ta, dar trebuie să te arăţi ca un părinte. Iar numele ce vei da vă fi Iisus, care înseamnă Mântuitor, pentru că Acesta va mântui pe poporul Său de păcate".

Sculându-se Iosif din somn a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat pe femeia sa cea logodită, pe fecioara cea fără prihană, care, prin făgăduinţa fecioriei, era sfinţită Domnului, ca să fie Maica Stăpânului şi care de la Duhul Sfânt a zămislit pe Mântuitorul lumii. Pe aceasta a primit-o ca pe o logodnică a sa, iar ca pe o fecioară a Domnului, cinstind-o foarte mult şi slujindu-i ca Maicii Mântuitorului, cu bună credinţă şi cu frică, n-a cunoscut-o până când a născut şi, după mărturia lui Teofilact, nu s-a atins de dânsa niciodată.

Iosif fiind drept, nu putea să se atingă de aceea, care nu pentru nuntă îi fusese dată din biserica Domnului, ci, după obiceiul nunţii, spre paza fecioriei. Cum putea să se atingă de o fecioară a Domnului, care făgăduise feciorie veşnică lui Dumnezeu? Cum putea să se atingă de Maica Domnului, Ziditorului Său, de aceea care era fără prihană? Iar ceea ce zice Evanghelia: până ce a născut, acest cuvânt, până ce, l-a pus Sfânta Scriptură în loc de vreme neîncetată. Căci şi David grăieşte: Zis-a Domnul Domnului Meu: şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale.

Nu trebuie să înţelegem că numai până atunci vrea Domnul, ca Fiul să şadă de-a dreapta Sa, până când va pune pe vrăjmaşi aşternut picioarelor Lui, iar după punerea vrăjmaşilor nu va avea să mai şadă. Ci, chiar după ce va pune pe vrăjmaşi sub picioare, are să şadă mai cu slăvire, ca un biruitor în veacuri nesfârşite. Asemenea şi despre Sfântul Iosif se scrie: Nu a cunoscut-o pe ea, până ce a născut. Nu se înţelege că după aceea avea să o cunoască, precum au socotit unii dintre eretici, care este lucru străin de credinţa Bisericii. Dar după naşterea unui Fiu ca Acela, Care este Dumnezeu întrupat şi după atâtea minuni ce s-au făcut în vremea naşterii - pe care singur Iosif le văzuse -, nu numai că nu a îndrăznit a se atinge de dânsa, dar şi mai mult o cinstea ca un rob pe doamna sa, slujindu-i ca unei Maici a lui Dumnezeu, cu frică şi cu cutremur.

Pentru acest cuvânt, până ce, Sfântul Teofilact vorbeşte astfel: "Sfânta Scriptură spune aşa precum şi despre potop grăieşte: Nu s-a mai întors corbul în corabie, până ce s-a uscat apa de pe pământ. Dar el nici după aceea nu s-a întors. Chiar Domnul nostru Iisus Hristos grăieşte: Cu voi sunt până la sfârşitul veacului. Oare se înţelege că după sfârşitul veacului nu va mai fi cu noi? Atunci mai vârtos va fi cu noi în veacurile cele nesfârşite. Aşa şi aici zice, până ce a născut. Adică, nici mai înainte de naştere, nici după naştere n-a cunoscut-o; precum şi Domnul şi în veacul acesta şi după sfârşitul veacului va fi cu noi. Deci cum putea să se atingă de cea Preacurată, după înştiinţarea negrăitei naşteri?

De aici se arată cu dinadinsul şi după naştere fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Căci, atunci când s-a arătat îngerul lui Iosif, care se îndoia de însărcinarea fecioarei şi o socotea că este furată de nuntă, îngerul a numit atunci pe Maria femeia lui Iosif: Nu te teme, a lua pe Maria, femeia ta, şi cu aceasta, precum s-a zis mai sus, a surpat părerea despre desfrânare. Când acelaşi înger s-a arătat lui Iosif, care acum se încredinţase despre curăţenia Mariei şi despre Cel născut din Duhul Sfânt, după naşterea lui Hristos - înger care s-a arătat şi în Betleem şi în Egipt - după aceea nu mai numeşte pe Preacurata Fecioară Maria, femeie a lui, ci numai Maica Celui născut. Că aşa se scrie: Ducându-se magii, iată îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicând: "Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui - iar nu pe femeia ta - şi fugi în Egipt". Şi în Egipt iarăşi îi zice: "Scoală-te, ia pruncul şi pe maica lui şi du-te în pământul lui Israel".

Aici se arată că nu spre nuntă rânduia pe Iosif, ci spre a sluji Pruncului şi mamei sale. Deci nu numai până ce a născut pe Fiul său cel Întâi născut, Maria n-a fost cunoscută de Iosif ca femeie, ci şi după naşterea Aceluia, asemenea a rămas fecioară, precum despre aceasta într-o unire mărturisesc toţi Sfinţii Părinţi şi dascălii cei mari ai Bisericii creştine.

Se povesteşte şi aceasta, că Fecioara Maria fiind îngreuiată, un oarecare dintre cărturari, cu numele Anin, venind în casa lor - aceasta după arătarea îngerului în vis lui Iosif - şi, văzând pe fecioară îngreuiată, a alergat degrabă la arhiereu şi la tot soborul, zicând: "Iosif, teslarul, pe care toţi l-aţi mărturisit că este drept, a făcut fărădelege; căci pe fecioară, care a luat-o din biserica Domnului spre pază, a cunoscut-o în ascuns şi acum este îngreuiată".

Ducându-se în casa lui Iosif slugi trimise de arhiereu, au găsit pe Maria după cum spusese cărturarul acela şi luând-o cu Iosif, au dus-o la arhiereu şi la sobor. Arhiereul a zis către fecioara Maria: "Ai uitat pe Domnul Dumnezeul tău, tu care ai fost crescută în sfânta sfintelor, care ai primit hrană din mâinile îngerului şi ai auzit cântări îngereşti. De ce ai făcut aceasta?" Iar ea, plângând, zicea: "Viu este Domnul Dumnezeul meu, că sunt curată şi nu ştiu de bărbat". Atunci arhiereul a zis către Iosif: "De ce ai făcut aceasta?" Iosif a răspuns: "Viu este Domnul Dumnezeul meu că sunt curat faţă de dânsa". Şi i-a zis arhiereul: "De vreme ce n-ai plecat capul tău sub mâna cea tare a lui Dumnezeu ca să fie binecuvântată seminţia ta şi fiindcă, nespunând fiilor lui Israel, pe ascuns te-ai unit cu fecioara cea adusă dar Domnului, pentru aceasta veţi bea apa vădirii, ca să arate Domnul păcatul vostru înaintea tuturor".

Era judecată rânduită de la Dumnezeu prin Moise, precum se scrie în cartea a patra a lui Moise, capitolul al cincilea: Dacă vreo faţă bărbătească sau femeiască ar fi fost prihănită pentru desfrânare şi n-ar fi mărturisit adevărul, i se dă aceleia să bea apa jurământului în casa Domnului, cu lucrările şi rânduielile cele scrise acolo, deosebit. Şi se făcea după băutura aceea, prin judecata lui Dumnezeu, oarecare semn asupra acelora ce au păcătuit, după care semn se cunoştea fărădelegea făcută. Deci cu acea apă, după rânduiala ce se cuvenea, arhiereul a adăpat întâi pe Iosif, apoi şi pe Maria. Însă nu s-a făcut asupra lor nici un semn, încât se mira poporul că nu s-a aflat într-înşii păcat. Apoi a zis către dânşii arhiereul: "Dacă Domnul Dumnezeu n-a arătat păcatul vostru, să mergeţi de aici cu pace". Iosif, luând pe fecioara Maria, s-a dus la casa sa, bucurându-se şi lăudând pe Dumnezeul lui Israel.

După această a ieşit poruncă de la Cezarul August ca să se înscrie toată lumea. Şi mergeau toţi de se înscriau, fiecare în a sa cetate. S-a dus şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem - pentru că el era din casă şi familia lui David - ca să se înscrie cu Maria cea logodită cu el, ea fiind însărcinată. Betleemul este o cetate mică, nu departe de Ierusalim, în partea dinspre miazăzi, lingă drumul ce merge la munte către Hebron, cetatea preoţilor, în care era casa lui Zaharia, unde Preacurata Fecioară, după buna vestire a Arhanghelului, a cercetat şi a sărutat pe Elisabeta, maica Mergătorului Înainte.

Deci, între Ierusalim şi Hebron se află la mijloc Betleemul; şi de la cetatea Nazaretul Galileii, până aici este cale de trei zile şi ceva. Se numeşte Betleemul, cetatea lui David, căci într-însa s-a născut David şi s-a uns ca împărat. Acolo a murit şi Rahila şi se vede mormântul lui Iesei, tatăl lui David. Mai înainte numele Betleemului era Efrata. Iacob, păscând acolo dobitoacele sale, l-a numit casă pâinii, mai înainte văzând cu duhul şi mai înainte vestind că avea să se nască într-acel loc pâinea, care s-a pogorât din cer, adică Hristos Domnul. Aproape de Betleem, către răsărit - în preajma puţului lui David, unde a însetat el odată şi a zis: "Cine mă va adăpa pe mine cu apă din fântâna cea dinaintea porţilor Betleemului?" - acolo se află o peşteră într-un munte de piatră, pe care stă cetatea Betleemului. Peştera aceea era aproape de o holdă a Salomeii, care locuia acolo în Betleem şi care era rudenie a amîndorura, adică Fecioarei Maria şi lui Iosif.

Când s-a apropiat Iosif de cetate, s-au împlinit zilele ca să nască Mireasa cea neispitită de nuntă şi căuta casă de odihnă, în care ar putea avea loc lesnicios ca să nască, adică să-şi dea în lume rodul pântecelui său cel binecuvântat. Dar nu au găsit gazdă, din pricina mulţimii poporului care venise să se înscrie, căci se umpluse nu numai gazda cea de obşte, ci şi toată cetatea. Deci s-au întors la peştera aceea, pentru că nu găseau loc de găzduit şi ziua era pe sfârşite. Peştera aceea slujea ca grajd de dobitoace, unde Preacurata şi Preabinecuvântata Fecioară, în miezul nopţii, rugându-se lui Dumnezeu cu fierbinţeală şi cu totul fiind cu mintea la Dumnezeu, arzând de dorirea şi de dragostea Lui, a născut fără durere pe Domnul nostru Iisus Hristos, în douăzeci şi cinci ale lunii decembrie. Pentru că astfel se şi cuvenea să nască, fără durere, aceea care a zămislit fără păcat. "Nu am cunoscut, zice, plăcerea nunţii, fiind neînsoţită".

Precum a zămislit curată, tot aşa a şi născut fără de stricăciune, după cum grăieşte Sfântul Grigorie al Nissei: "Fecioară a zămislit, Fecioară a purtat, Fecioară a rămas şi nici o minune din cele ce s-au făcut pe pământ nu a fost mai mare ca aceasta". Iar Sfântul Damaschin zice: "O minune mai nouă decât toate minunile cele de demult. Căci cine a cunoscut să fi născut maică fără de bărbat?" Da, fără de bărbat, adică asemenea lui Adam, din care s-a făcut Eva, fără femeie. De care grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur, astfel: "Că precum Adam fără femeie a adus în lume femeie, pe Eva, tot astfel şi fecioara astăzi, fără de bărbat a născut bărbat, plătind pentru Eva datoria bărbaţilor. Şi precum Adam a rămas nevătămat, după luarea coastei trupeşti, tot aşa a rămas şi Fecioara după ieşirea Pruncului dintr-însa".

Astfel s-a împlinit Scriptura cea de mai înainte, despre rugul cel nears şi despre Marea Roşie. "Căci precum rugul n-a ars fiind aprins, cum cântă biserica, astfel Fecioară ai născut şi Fecioară ai rămas". Şi iarăşi zice: "Marea Roşie după trecerea lui Israel a rămas neumblată, iar cea fără prihană, după naşterea lui Emanuel, a rămas nestricată". Astfel, fără vătămarea fecioriei sale, pururea Fecioara Maria a născut pe Dumnezeu întrupat, fără ajutor şi fără slujbă cea obişnuită a moaşei. Aceasta mărturiseşte Sfântul Atanasie al Alexandriei - despre cuvintele acestea ale Evangheliei: A născut pe Fiul său Cel întâi născut, L-a înfăşat şi L-a pus în iesle -, socotind, zice astfel: "Vezi naşterea cea cu taină a Fecioarei; singură a născut şi singură a înfăşat. Pe când la femeile cele lumeşti, una naşte şi alta înfaşă, iar la fecioară nu s-a întâmplat astfel, ci singură a născut şi singură a înfăşat, singură Maică, fără osteneală şi fără moaşă învăţată, aşa că n-a lăsat pe nimeni să se atingă cu mâini necurate de aceea care era cu totul curată, singură a slujit Celui dintr-însa şi mai presus de ea, apoi singură L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle".

Asemenea şi Sfântul Ciprian zice: "Întru naştere şi după naştere, cu dumnezeiască putere a fost fecioară, care a născut fără durere. Nu avea trebuinţă de nici o slujbă de-a moaşei, ci singura Născătoare a fost şi slujitoare a naşterii, cu bună cucernicie, arătând Preaiubitului său rod slujba cea de maică, îmbrăţişându-L, sărutându-L, alăptându-L şi făcând toate plină de bucurie, pentru că întru naştere n-a avut nici o durere şi nici o neputinţă a firii".

După aceasta, Născătoarea de Dumnezeu cea fără de prihană şi singură slujitoarea naşterii sale, înfăşând pe dulcele său Fiu cu scutece albe, curate şi subţiri, ce erau pregătite mai înainte şi aduse cu sine din Nazaret şi, punându-L în ieslea ce era într-aceeaşi peşteră, s-a închinat Lui ca lui Dumnezeu, Ziditorul Său". De acest lucru pomeneşte fericitul Iosif, făcătorul de canoane către Preacurată, zicând: "Fecioară, pe Cel întrupat şi pe Cel înfăşurat cu asemănarea omenească, ţinându-L în mâinile tale, închinându-te Lui şi sărutându-L, ai zis că o maică: Preadulcele meu Fiu, cum Te ţin pe Tine, Cel ce ţii cu mâna toată făptura?"

Deci încredinţat lucru este că dumnezeiasca fecioară s-a închinat până la pământ Celui născut dintr-însa, Care era culcat în iesle şi pe Care cu mirare, Îl înconjurau nevăzut, cetele îngereşti, adeverind despre aceasta Biserică, astfel: "Îngerii înconjurau ieslea ca pe un scaun de heruvimi, căci vedeau peştera ca un cer, fiind culcat într-însa Stăpânul. Lângă iesle erau legaţi un bou şi un asin ca să se împlinească Scriptura: cunoscut-a boul pe cel ce-l are pe el şi asinul ieslea Domnului său. Boul acela şi asinul erau aduşi de Iosif din Nazaret. Asinul se adusese pentru Fecioară cea îngreuiată ca s-o ducă deasupra sa pe cale, iar pe bou îl adusese Iosif, ca să-l vândă şi să plătească datornicul bir împărătesc, şi ca să cumpere cele de trebuinţă. Acele dobitoace necuvântătoare stând lângă iesle, cu aburul lor încălzeau pe Prunc în frigul iernii şi aşa slujeau Stăpânului şi Făcătorului.

Apoi Iosif s-a închinat Celui născut, cum şi aceleia ce L-a născut, căci atunci a cunoscut că Cel născut dintr-însa este de la Duhul Sfânt, precum grăieşte şi Sfântul Atanasie: "Cu adevărat nu a cunoscut-o Iosif pe dânsa, până ce a născut pe Fiul său Cel întâi născut. Cât a purtat fecioara pe Cel zămislit, nu o ştia Iosif. Nu ştia ce este într-însa, nu ştia ce se întrupa. După ce a născut, atunci a cunoscut puterea fecioarei şi de ce s-a învrednicit ea. Atunci a cunoscut, văzând pe Fecioara hrănind piept şi păzind floarea fecioriei. Atunci a cunoscut, când fecioară a născut, iar cele ce sunt ale celor ce nasc nu le-a priceput. Atunci a cunoscut când a dat lapte, piatra cea netăiată, pietrei celei gândite. Atunci a cunoscut Iosif că pentru dânsa a scris Isaia: Iată, fecioară în pântece va lua".

Până aici sunt cuvintele lui Atanasie, care încredinţează că în acea vreme a cunoscut Iosif puterea tainei şi, cunoscând, s-a închinat cu frică şi cu bucurie, mulţumind lui Dumnezeu Cel întrupat, Care l-a învrednicit a fi singur văzător şi slujitor al tainei. Ziua naşterii lui Hristos, se scrie de către mulţi scriitori vrednici de credinţă, că ar fi fost sâmbăta spre Duminică, la miezul nopţii.

Aşa se arată şi de Soborul al şaselea ecumenic, care grăieşte pentru prăznuirea zilei Duminicii, zicând că în această zi a făcut Domnul lumina. Întru această zi a plouat mană din cer. În această zi Domnul a binevoit a Se naşte. Întru aceasta a luat Domnul botezul în Iordan de la Ioan. Întru această zi, Preamilostivul Răscumpărător al neamului omenesc a înviat din morţi, pentru mântuirea noastră. Întru aceasta a trimis pe Duhul Sfânt peste ucenici. Că precum vineri, după mărturii vrednice de credinţă, S-a zămislit în pântecele cel fecioresc, prin buna vestire a Arhanghelului şi vineri a pătimit, aşa Duminică S-a născut şi Duminică a înviat.

Cu cuviinţă era a Se naşte Hristos în ziua Duminicii, căci în care zi Dumnezeu a zis să se facă lumină şi s-a făcut lumină - întru aceea Însuşi El fiind Lumina cea neapropiată să răsară lumii. Iar că avea să Se nască Hristos noaptea şi în ceasurile ei, cu proorocie s-a spus mai înainte în cărţile Înţelepciunii astfel: "Pentru că liniştită tăcere cuprinzând toate şi noaptea întru a sa grăbire înjumătăţindu-se, Cuvântul Tău cel Atotputernic din cer, de la scaunul împărăţiei, aspru războinic, a venit în mijlocul pământului celui pierzător".

S-au făcut şi minuni mari în vremea naşterii Domnului în toată lumea, căci în acel ceas prin care a trecut Domnul nostru prin poarta fecioriei cea pecetluită cu curăţia, tot în acela, în peşteră a izvorât din piatră izvor de apă. În Roma a ieşit din pământ un izvor de untdelemn şi a curs în râul Tibrului. O capişte idolească, ce se numea veşnică, a căzut şi idolii s-au sfărâmat şi tot acolo s-au arătat pe cer trei sori. În Spania în aceeaşi noapte s-a arătat un nor mai luminos decât soarele. În pământul Iudeii au odrăslit viile cele din Engadi, fiind iarnă. Iar, mai ales, după cum se scrie în Evanghelie, cu cântare s-au pogorât îngerii din cer şi s-au arătat oamenilor în vederea ochilor.

În preajma peşterii acelea, în care S-a născut Hristos, era un turn ca la o mie de stânjeni departe, ce se numea Ader, slujind de locuinţă păstorilor. Acolo în acea noapte s-a întâmplat că nu dormeau trei păstori, care îşi străjuiau turma lor; şi iată, cel mai întâi stătător între puterile cereşti - pe care îl socoteşte Sfântul Ciprian că este binevestitorul Gavriil - s-a arătat lor în mare lumină, strălucind cu slavă cerească şi cu aceeaşi lumină strălucindu-i şi pe dânşii, iar ei, văzându-l, foarte s-au înfricoşat. Dar îngerul ce s-a arătat, le-a poruncit să lase frica şi să nu se teamă şi le-a vestit bucuria ce venise la toată lumea prin naşterea Mântuitorului. Apoi le-a spus şi semnul bunei sale vestiri, celei nemincinoase: Veţi afla, zice, un Prunc înfăşat culcat în iesle.

Acestea vorbind îngerul către dânşii, îndată s-au auzit în văzduh cete îngereşti, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire. După vederea aceea a îngerului şi după cântările auzite, sfătuindu-se păstorii, s-au dus degrabă până la Betleem ca să vadă de sunt adevărate, cele ce li s-au spus lor de către înger. Şi au aflat pe Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pe Sfântul Iosif, logodnicul ei, precum şi Pruncul înfăşat şi pus în iesle.

Crezând fără îndoială că Acela este Hristos Domnul, Mesia cel aşteptat, Care a venit în lume să mântuiască neamul omenesc, s-au închinat Lui şi au spus toate cele ce au auzit şi ceea ce li s-a spus de înger, despre Pruncul Acela. Atunci toţi cei ce auzeau, adică Iosif, Salomeea şi cei ce se întâmplaseră de veniseră în acea vreme acolo, se mirau de cele grăite de păstori. Mai ales Preacurata Fecioară Maria, care născuse fără stricăciune, păstra toate graiurile acestea punându-le în inima sa. Şi s-au întors păstorii, lăudând şi binecuvântând pe DumnezeuNASTEREA DOMNULUI
Preacurata Fecioara Maria,fiind logodită cu Iosif, bărbat drept şi bătrân cu anii - căci era de 80 de ani şi, sub chipul însoţirii, după mărturia Sfântului Grigore de Nissa şi a Sfântului Epifanie al Ciprului, a fost dată lui pentru paza fecioriei şi pentru purtarea de grijă pentru dânsa, mai înainte până a nu se aduna ei. Iosif era numai cu părerea bărbat Mariei, iar de fapt era păzitor al fecioriei ei celei sfinţite lui Dumnezeu, martor cu ochii şi văzător al vieţii ei celei fără prihană. Căci aşa a vrut Dumnezeu, să tăinuiască înaintea diavolului taina întrupării Sale din Preacurata Fecioară, acoperind prin logodire fecioria Preasfintei Maicii Sale, ca să nu cunoască vrăjmaşul că aceasta este fecioară aceea, despre care a zis Isaia mai înainte: Iată fecioara va lua în pântece.

Acest lucru îl mărturiseşte şi Sfântul Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei, zicând: "De trebuinţă era Iosif spre slujirea tainei, să se socotească ca şi cum fecioara ar avea bărbat; iar cu lucrul să se tăinuiască de diavol, ca să nu ştie cele ce vor să fie, anume că Dumnezeu voieşte a petrece cu oamenii". Asemenea şi Sfântul Vasile cel Mare grăieşte: "Pentru ca să se tăinuiască de domnul veacului acestuia, s-a economisit să se facă logodire cu Iosif". Şi Sfântul Ioan Damaschin zice: "Se logodeşte Iosif cu Maria ca şi cu un bărbat, că nu cumva, cunoscând diavolul naşterea lui Hristos din fecioară fără de bărbat, să se dea în lături, adică să înceteze a-l mânia pe Irod şi a îndemna pe iudei spre zavistie. Pentru că diavolul, încă de atunci de când a proorocit Isaia: Iată fecioară în pântece va lua şi va naşte, pândea pe toate fecioarele, când va zămisli vreuna dintr-însele fără de bărbat şi să nască fiind fecioară. Deci, a iconomisit purtarea de grijă a lui Dumnezeu, să se logodească Fecioara Maria cu Iosif, pentru ca să se tăinuiască de către domnul întunericului, fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi întruparea Cuvântului lui Dumnezeu.

Deci, mai înainte de săvârşirea însoţirii prin cunoştinţa trupească, Preacurata Fecioară s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt şi creştea sfântul ei pântece după ce a încăput în sine pe Dumnezeu cel neîncăput. Mai ales după ce s-a întors la casa ei, după o şedere de trei luni la Elisabeta, s-a cunoscut că este îngreuiată, din zi în zi crescând dumnezeiescul rod şi apropiindu-se de naşterea Sa, prin împlinirea vremii celei obişnuite.

Acest lucru văzându-l Iosif, a căzut în nepricepere şi în mare întristare, căci o socotea că este furată de nuntă. Şi, tulburându-se bătrânul foarte, zicea în sine: "De unde i s-a făcut ei aceasta? Eu pe dânsa nu am cunoscut-o şi nici măcar cu gândul n-am greşit şi iată că se vede îngreuiată, vai mie, ce s-a făcut, cu cine a căzut? Cine a înşelat-o pe dânsa? Şi ce voi face eu? Nu ştiu! O voi vădi pe ea, ca pe o călcătoare de lege sau voi tăcea ruşinea ei şi a mea? Pentru că de o voi vădi pe dânsa, apoi cu adevărat, după legea lui Moise, o vor ucide cu pietre şi eu mă voi socoti ca un tiran, dând-o spre moarte cumplită. Iar dacă, nevădind-o pe dânsa, voi tăcea, apoi voi lua parte la a ei desfrânare. Deci ce voi face? Nu mă pricep! Voi izgoni-o pe ea în taină, ca să se ducă oriunde va vrea sau eu să mă duc de la dânsa într-altă parte depărtată, ca să nu mai vadă ochii mei o ruşine ca aceasta".

Astfel gândind Iosif întru sine, s-a apropiat şi a zis către fecioară, precum vorbeşte de aceasta Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului: "Mario, ce este lucrul acesta pe care-l văd întru tine? Nu mă pricep şi mă minunez şi cu mintea mă înspăimîntez. Ascunde-te de la mine degrabă. Marie, ce este lucrul acesta care-l văd întru tine? În loc de cinste, ruşine; în loc de bucurie, întristare, în loc ca să mă laud, ocară mi-ai adus mie; te-am luat de la preoţi din biserică, fără prihană, şi acum ce este ceea ce se vede?"

Şi Atanasie al Alexandriei povesteşte de aceasta astfel: "Iosif, văzând-o pe ea având în pântece, iar comoara cea dinăuntru neştiind-o şi tulburându-se vorbea către fecioară, zicând: "Ce ţi s-a întâmplat, Marie? Oare nu eşti tu fecioara cea mai cinstită, care ai fost crescută în sfintele pridvoare? Nu eşti tu Maria care nici nu voiai a te uita la faţă de bărbat? Oare nu eşti tu Maria pe care n-au putut preoţii să te înduplece după voia lor şi să te logodească? Oare nu eşti tu Maria care te-ai făgăduit a-ţi păzi neveştejit trandafirul fecioriei? Unde este cămara curăţiei tale? Unde este faţa cea frumoasă? Eu mă ruşinez şi tu îndrăzneşti, căci îţi tăinuiesc păcatul tău?"

Acestea şi multe altele zicând Iosif către dânsa, o! cât se ruşina fiind nevinovată mieluşeaua şi porumbiţa cea fără prihană, fecioara cea curată, rumenindu-se la faţă la auzirea unor asemenea cuvinte ale lui Iosif. Nici nu îndrăznea a-i spune buna-vestire a Arhanghelului şi proorocirea Elisabetei despre dânsa, ca să nu se arate măreaţă în deşert, lăudându-se. De acest lucru adevereşte şi Atanasie, cel mai sus pomenit, că ea a zis către Iosif: "De voi mărturisi eu singură despre mine, apoi voi fi măreaţă în deşert; rabdă puţin, Iosife, şi păstorii te vor încredinţa pe tine".

Fecioara Maria nimic altceva nu răspundea lui Iosif, decât numai acestea: "Viu este Domnul Cel ce m-a păzit întreagă întru feciorie până acum, că nu am cunoscut păcat şi nimeni nu s-a atins de mine; iar ceea ce este întru mine, din voia şi din lucrarea lui Dumnezeu este". Iosif, ca un om cugeta cele omeneşti, socotind că din păcat este ceea ce s-a zămislit. Însă, ca un drept ce era, n-a voit să o vădească pe dânsa, ci voia să o lase pe ascuns şi să se ducă de la dânsa undeva departe.

Acestea gândind el, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, zicând: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta. Aici îngerul numeşte pe fecioară, femeie a lui Iosif, înlăturând părerea acestuia despre desfrânare - căci Iosif socotea că Maria prin desfrânare a zămislit "femeia cea logodită este a ta, iar nu a altui bărbat". Teofilact aşa zice: "Femeie a lui Iosif, numeşte îngerul pe Maria, arătând că cea logodită nu este cu altcineva însoţită, încă şi pentru aceea o numeşte femeia lui Iosif, ca împreună cu fecioria să fie cinstită şi nunta cea după lege". Aşa socoteşte şi Sfântul Vasile cel Mare: "Şi fecioară, zice, cu bărbat logodită, ca şi fecioria să se cinstească şi nunta să nu se defaime".

Fecioria a fost aleasă, deci, ca una ce era de trebuinţă pentru sfinţire; iar logodirea, ca ceea ce este începătura nunţii, s-a rânduit ca legiuită, să nu se socotească că acel născut este născut din fărădelege. Apoi, că Iosif să fie martor adevărat al curăţiei, şi ea să nu fie sub defăimare, ca una ce şi-ar fi întinat fecioria, pentru că avea chiar pe logodnic martor al vieţii sale şi păzitor. Deci, zice îngerul: Nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, ca şi cum ar fi zis: "Primeşte pe femeia ta după logodire, iar fecioară după făgăduinţa ei, cu care s-a făgăduit lui Dumnezeu; că în neamul evreesc numai această fecioară s-a făgăduit lui Dumnezeu, cea dintii ca să-şi păzească fecioria neîntinată până la sfârşit. Nu te teme, că cel ce s-a zămislit într-însa de la Duhul Sfânt este: va naşte fiu şi-i vei chema numele Lui ca un tată, deşi nu eşti părtaş la naşterea Aceluia. De vreme ce este obicei ca părinţii să dea nume fiilor lor, precum Avraam a dat nume fiului său Isaac şi tu, măcar că nu eşti tată firesc, însă după părere fiindu-i tată, îi vei sluji părinteşte punându-i nume".

Sfântul Teofilact mai spune despre înger că a zis astfel lui Iosif: "Măcar că nu ai nici o împărtăşire la naştere, însă această dregătorie părintească voiesc să ţi-o dau, ca să dai nume Celui născut. Tu vei da nume Pruncului, deşi nu este naşterea ta, dar trebuie să te arăţi ca un părinte. Iar numele ce vei da vă fi Iisus, care înseamnă Mântuitor, pentru că Acesta va mântui pe poporul Său de păcate".

Sculându-se Iosif din somn a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat pe femeia sa cea logodită, pe fecioara cea fără prihană, care, prin făgăduinţa fecioriei, era sfinţită Domnului, ca să fie Maica Stăpânului şi care de la Duhul Sfânt a zămislit pe Mântuitorul lumii. Pe aceasta a primit-o ca pe o logodnică a sa, iar ca pe o fecioară a Domnului, cinstind-o foarte mult şi slujindu-i ca Maicii Mântuitorului, cu bună credinţă şi cu frică, n-a cunoscut-o până când a născut şi, după mărturia lui Teofilact, nu s-a atins de dânsa niciodată.

Iosif fiind drept, nu putea să se atingă de aceea, care nu pentru nuntă îi fusese dată din biserica Domnului, ci, după obiceiul nunţii, spre paza fecioriei. Cum putea să se atingă de o fecioară a Domnului, care făgăduise feciorie veşnică lui Dumnezeu? Cum putea să se atingă de Maica Domnului, Ziditorului Său, de aceea care era fără prihană? Iar ceea ce zice Evanghelia: până ce a născut, acest cuvânt, până ce, l-a pus Sfânta Scriptură în loc de vreme neîncetată. Căci şi David grăieşte: Zis-a Domnul Domnului Meu: şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale.

Nu trebuie să înţelegem că numai până atunci vrea Domnul, ca Fiul să şadă de-a dreapta Sa, până când va pune pe vrăjmaşi aşternut picioarelor Lui, iar după punerea vrăjmaşilor nu va avea să mai şadă. Ci, chiar după ce va pune pe vrăjmaşi sub picioare, are să şadă mai cu slăvire, ca un biruitor în veacuri nesfârşite. Asemenea şi despre Sfântul Iosif se scrie: Nu a cunoscut-o pe ea, până ce a născut. Nu se înţelege că după aceea avea să o cunoască, precum au socotit unii dintre eretici, care este lucru străin de credinţa Bisericii. Dar după naşterea unui Fiu ca Acela, Care este Dumnezeu întrupat şi după atâtea minuni ce s-au făcut în vremea naşterii - pe care singur Iosif le văzuse -, nu numai că nu a îndrăznit a se atinge de dânsa, dar şi mai mult o cinstea ca un rob pe doamna sa, slujindu-i ca unei Maici a lui Dumnezeu, cu frică şi cu cutremur.

Pentru acest cuvânt, până ce, Sfântul Teofilact vorbeşte astfel: "Sfânta Scriptură spune aşa precum şi despre potop grăieşte: Nu s-a mai întors corbul în corabie, până ce s-a uscat apa de pe pământ. Dar el nici după aceea nu s-a întors. Chiar Domnul nostru Iisus Hristos grăieşte: Cu voi sunt până la sfârşitul veacului. Oare se înţelege că după sfârşitul veacului nu va mai fi cu noi? Atunci mai vârtos va fi cu noi în veacurile cele nesfârşite. Aşa şi aici zice, până ce a născut. Adică, nici mai înainte de naştere, nici după naştere n-a cunoscut-o; precum şi Domnul şi în veacul acesta şi după sfârşitul veacului va fi cu noi. Deci cum putea să se atingă de cea Preacurată, după înştiinţarea negrăitei naşteri?

De aici se arată cu dinadinsul şi după naştere fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Căci, atunci când s-a arătat îngerul lui Iosif, care se îndoia de însărcinarea fecioarei şi o socotea că este furată de nuntă, îngerul a numit atunci pe Maria femeia lui Iosif: Nu te teme, a lua pe Maria, femeia ta, şi cu aceasta, precum s-a zis mai sus, a surpat părerea despre desfrânare. Când acelaşi înger s-a arătat lui Iosif, care acum se încredinţase despre curăţenia Mariei şi despre Cel născut din Duhul Sfânt, după naşterea lui Hristos - înger care s-a arătat şi în Betleem şi în Egipt - după aceea nu mai numeşte pe Preacurata Fecioară Maria, femeie a lui, ci numai Maica Celui născut. Că aşa se scrie: Ducându-se magii, iată îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicând: "Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui - iar nu pe femeia ta - şi fugi în Egipt". Şi în Egipt iarăşi îi zice: "Scoală-te, ia pruncul şi pe maica lui şi du-te în pământul lui Israel".

Aici se arată că nu spre nuntă rânduia pe Iosif, ci spre a sluji Pruncului şi mamei sale. Deci nu numai până ce a născut pe Fiul său cel Întâi născut, Maria n-a fost cunoscută de Iosif ca femeie, ci şi după naşterea Aceluia, asemenea a rămas fecioară, precum despre aceasta într-o unire mărturisesc toţi Sfinţii Părinţi şi dascălii cei mari ai Bisericii creştine.

Se povesteşte şi aceasta, că Fecioara Maria fiind îngreuiată, un oarecare dintre cărturari, cu numele Anin, venind în casa lor - aceasta după arătarea îngerului în vis lui Iosif - şi, văzând pe fecioară îngreuiată, a alergat degrabă la arhiereu şi la tot soborul, zicând: "Iosif, teslarul, pe care toţi l-aţi mărturisit că este drept, a făcut fărădelege; căci pe fecioară, care a luat-o din biserica Domnului spre pază, a cunoscut-o în ascuns şi acum este îngreuiată".

Ducându-se în casa lui Iosif slugi trimise de arhiereu, au găsit pe Maria după cum spusese cărturarul acela şi luând-o cu Iosif, au dus-o la arhiereu şi la sobor. Arhiereul a zis către fecioara Maria: "Ai uitat pe Domnul Dumnezeul tău, tu care ai fost crescută în sfânta sfintelor, care ai primit hrană din mâinile îngerului şi ai auzit cântări îngereşti. De ce ai făcut aceasta?" Iar ea, plângând, zicea: "Viu este Domnul Dumnezeul meu, că sunt curată şi nu ştiu de bărbat". Atunci arhiereul a zis către Iosif: "De ce ai făcut aceasta?" Iosif a răspuns: "Viu este Domnul Dumnezeul meu că sunt curat faţă de dânsa". Şi i-a zis arhiereul: "De vreme ce n-ai plecat capul tău sub mâna cea tare a lui Dumnezeu ca să fie binecuvântată seminţia ta şi fiindcă, nespunând fiilor lui Israel, pe ascuns te-ai unit cu fecioara cea adusă dar Domnului, pentru aceasta veţi bea apa vădirii, ca să arate Domnul păcatul vostru înaintea tuturor".

Era judecată rânduită de la Dumnezeu prin Moise, precum se scrie în cartea a patra a lui Moise, capitolul al cincilea: Dacă vreo faţă bărbătească sau femeiască ar fi fost prihănită pentru desfrânare şi n-ar fi mărturisit adevărul, i se dă aceleia să bea apa jurământului în casa Domnului, cu lucrările şi rânduielile cele scrise acolo, deosebit. Şi se făcea după băutura aceea, prin judecata lui Dumnezeu, oarecare semn asupra acelora ce au păcătuit, după care semn se cunoştea fărădelegea făcută. Deci cu acea apă, după rânduiala ce se cuvenea, arhiereul a adăpat întâi pe Iosif, apoi şi pe Maria. Însă nu s-a făcut asupra lor nici un semn, încât se mira poporul că nu s-a aflat într-înşii păcat. Apoi a zis către dânşii arhiereul: "Dacă Domnul Dumnezeu n-a arătat păcatul vostru, să mergeţi de aici cu pace". Iosif, luând pe fecioara Maria, s-a dus la casa sa, bucurându-se şi lăudând pe Dumnezeul lui Israel.

După această a ieşit poruncă de la Cezarul August ca să se înscrie toată lumea. Şi mergeau toţi de se înscriau, fiecare în a sa cetate. S-a dus şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem - pentru că el era din casă şi familia lui David - ca să se înscrie cu Maria cea logodită cu el, ea fiind însărcinată. Betleemul este o cetate mică, nu departe de Ierusalim, în partea dinspre miazăzi, lingă drumul ce merge la munte către Hebron, cetatea preoţilor, în care era casa lui Zaharia, unde Preacurata Fecioară, după buna vestire a Arhanghelului, a cercetat şi a sărutat pe Elisabeta, maica Mergătorului Înainte.

Deci, între Ierusalim şi Hebron se află la mijloc Betleemul; şi de la cetatea Nazaretul Galileii, până aici este cale de trei zile şi ceva. Se numeşte Betleemul, cetatea lui David, căci într-însa s-a născut David şi s-a uns ca împărat. Acolo a murit şi Rahila şi se vede mormântul lui Iesei, tatăl lui David. Mai înainte numele Betleemului era Efrata. Iacob, păscând acolo dobitoacele sale, l-a numit casă pâinii, mai înainte văzând cu duhul şi mai înainte vestind că avea să se nască într-acel loc pâinea, care s-a pogorât din cer, adică Hristos Domnul. Aproape de Betleem, către răsărit - în preajma puţului lui David, unde a însetat el odată şi a zis: "Cine mă va adăpa pe mine cu apă din fântâna cea dinaintea porţilor Betleemului?" - acolo se află o peşteră într-un munte de piatră, pe care stă cetatea Betleemului. Peştera aceea era aproape de o holdă a Salomeii, care locuia acolo în Betleem şi care era rudenie a amîndorura, adică Fecioarei Maria şi lui Iosif.

Când s-a apropiat Iosif de cetate, s-au împlinit zilele ca să nască Mireasa cea neispitită de nuntă şi căuta casă de odihnă, în care ar putea avea loc lesnicios ca să nască, adică să-şi dea în lume rodul pântecelui său cel binecuvântat. Dar nu au găsit gazdă, din pricina mulţimii poporului care venise să se înscrie, căci se umpluse nu numai gazda cea de obşte, ci şi toată cetatea. Deci s-au întors la peştera aceea, pentru că nu găseau loc de găzduit şi ziua era pe sfârşite. Peştera aceea slujea ca grajd de dobitoace, unde Preacurata şi Preabinecuvântata Fecioară, în miezul nopţii, rugându-se lui Dumnezeu cu fierbinţeală şi cu totul fiind cu mintea la Dumnezeu, arzând de dorirea şi de dragostea Lui, a născut fără durere pe Domnul nostru Iisus Hristos, în douăzeci şi cinci ale lunii decembrie. Pentru că astfel se şi cuvenea să nască, fără durere, aceea care a zămislit fără păcat. "Nu am cunoscut, zice, plăcerea nunţii, fiind neînsoţită".

Precum a zămislit curată, tot aşa a şi născut fără de stricăciune, după cum grăieşte Sfântul Grigorie al Nissei: "Fecioară a zămislit, Fecioară a purtat, Fecioară a rămas şi nici o minune din cele ce s-au făcut pe pământ nu a fost mai mare ca aceasta". Iar Sfântul Damaschin zice: "O minune mai nouă decât toate minunile cele de demult. Căci cine a cunoscut să fi născut maică fără de bărbat?" Da, fără de bărbat, adică asemenea lui Adam, din care s-a făcut Eva, fără femeie. De care grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur, astfel: "Că precum Adam fără femeie a adus în lume femeie, pe Eva, tot astfel şi fecioara astăzi, fără de bărbat a născut bărbat, plătind pentru Eva datoria bărbaţilor. Şi precum Adam a rămas nevătămat, după luarea coastei trupeşti, tot aşa a rămas şi Fecioara după ieşirea Pruncului dintr-însa".

Astfel s-a împlinit Scriptura cea de mai înainte, despre rugul cel nears şi despre Marea Roşie. "Căci precum rugul n-a ars fiind aprins, cum cântă biserica, astfel Fecioară ai născut şi Fecioară ai rămas". Şi iarăşi zice: "Marea Roşie după trecerea lui Israel a rămas neumblată, iar cea fără prihană, după naşterea lui Emanuel, a rămas nestricată". Astfel, fără vătămarea fecioriei sale, pururea Fecioara Maria a născut pe Dumnezeu întrupat, fără ajutor şi fără slujbă cea obişnuită a moaşei. Aceasta mărturiseşte Sfântul Atanasie al Alexandriei - despre cuvintele acestea ale Evangheliei: A născut pe Fiul său Cel întâi născut, L-a înfăşat şi L-a pus în iesle -, socotind, zice astfel: "Vezi naşterea cea cu taină a Fecioarei; singură a născut şi singură a înfăşat. Pe când la femeile cele lumeşti, una naşte şi alta înfaşă, iar la fecioară nu s-a întâmplat astfel, ci singură a născut şi singură a înfăşat, singură Maică, fără osteneală şi fără moaşă învăţată, aşa că n-a lăsat pe nimeni să se atingă cu mâini necurate de aceea care era cu totul curată, singură a slujit Celui dintr-însa şi mai presus de ea, apoi singură L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle".

Asemenea şi Sfântul Ciprian zice: "Întru naştere şi după naştere, cu dumnezeiască putere a fost fecioară, care a născut fără durere. Nu avea trebuinţă de nici o slujbă de-a moaşei, ci singura Născătoare a fost şi slujitoare a naşterii, cu bună cucernicie, arătând Preaiubitului său rod slujba cea de maică, îmbrăţişându-L, sărutându-L, alăptându-L şi făcând toate plină de bucurie, pentru că întru naştere n-a avut nici o durere şi nici o neputinţă a firii".

După aceasta, Născătoarea de Dumnezeu cea fără de prihană şi singură slujitoarea naşterii sale, înfăşând pe dulcele său Fiu cu scutece albe, curate şi subţiri, ce erau pregătite mai înainte şi aduse cu sine din Nazaret şi, punându-L în ieslea ce era într-aceeaşi peşteră, s-a închinat Lui ca lui Dumnezeu, Ziditorul Său". De acest lucru pomeneşte fericitul Iosif, făcătorul de canoane către Preacurată, zicând: "Fecioară, pe Cel întrupat şi pe Cel înfăşurat cu asemănarea omenească, ţinându-L în mâinile tale, închinându-te Lui şi sărutându-L, ai zis că o maică: Preadulcele meu Fiu, cum Te ţin pe Tine, Cel ce ţii cu mâna toată făptura?"

Deci încredinţat lucru este că dumnezeiasca fecioară s-a închinat până la pământ Celui născut dintr-însa, Care era culcat în iesle şi pe Care cu mirare, Îl înconjurau nevăzut, cetele îngereşti, adeverind despre aceasta Biserică, astfel: "Îngerii înconjurau ieslea ca pe un scaun de heruvimi, căci vedeau peştera ca un cer, fiind culcat într-însa Stăpânul. Lângă iesle erau legaţi un bou şi un asin ca să se împlinească Scriptura: cunoscut-a boul pe cel ce-l are pe el şi asinul ieslea Domnului său. Boul acela şi asinul erau aduşi de Iosif din Nazaret. Asinul se adusese pentru Fecioară cea îngreuiată ca s-o ducă deasupra sa pe cale, iar pe bou îl adusese Iosif, ca să-l vândă şi să plătească datornicul bir împărătesc, şi ca să cumpere cele de trebuinţă. Acele dobitoace necuvântătoare stând lângă iesle, cu aburul lor încălzeau pe Prunc în frigul iernii şi aşa slujeau Stăpânului şi Făcătorului.

Apoi Iosif s-a închinat Celui născut, cum şi aceleia ce L-a născut, căci atunci a cunoscut că Cel născut dintr-însa este de la Duhul Sfânt, precum grăieşte şi Sfântul Atanasie: "Cu adevărat nu a cunoscut-o Iosif pe dânsa, până ce a născut pe Fiul său Cel întâi născut. Cât a purtat fecioara pe Cel zămislit, nu o ştia Iosif. Nu ştia ce este într-însa, nu ştia ce se întrupa. După ce a născut, atunci a cunoscut puterea fecioarei şi de ce s-a învrednicit ea. Atunci a cunoscut, văzând pe Fecioara hrănind piept şi păzind floarea fecioriei. Atunci a cunoscut, când fecioară a născut, iar cele ce sunt ale celor ce nasc nu le-a priceput. Atunci a cunoscut când a dat lapte, piatra cea netăiată, pietrei celei gândite. Atunci a cunoscut Iosif că pentru dânsa a scris Isaia: Iată, fecioară în pântece va lua".

Până aici sunt cuvintele lui Atanasie, care încredinţează că în acea vreme a cunoscut Iosif puterea tainei şi, cunoscând, s-a închinat cu frică şi cu bucurie, mulţumind lui Dumnezeu Cel întrupat, Care l-a învrednicit a fi singur văzător şi slujitor al tainei. Ziua naşterii lui Hristos, se scrie de către mulţi scriitori vrednici de credinţă, că ar fi fost sâmbăta spre Duminică, la miezul nopţii.

Aşa se arată şi de Soborul al şaselea ecumenic, care grăieşte pentru prăznuirea zilei Duminicii, zicând că în această zi a făcut Domnul lumina. Întru această zi a plouat mană din cer. În această zi Domnul a binevoit a Se naşte. Întru aceasta a luat Domnul botezul în Iordan de la Ioan. Întru această zi, Preamilostivul Răscumpărător al neamului omenesc a înviat din morţi, pentru mântuirea noastră. Întru aceasta a trimis pe Duhul Sfânt peste ucenici. Că precum vineri, după mărturii vrednice de credinţă, S-a zămislit în pântecele cel fecioresc, prin buna vestire a Arhanghelului şi vineri a pătimit, aşa Duminică S-a născut şi Duminică a înviat.

Cu cuviinţă era a Se naşte Hristos în ziua Duminicii, căci în care zi Dumnezeu a zis să se facă lumină şi s-a făcut lumină - întru aceea Însuşi El fiind Lumina cea neapropiată să răsară lumii. Iar că avea să Se nască Hristos noaptea şi în ceasurile ei, cu proorocie s-a spus mai înainte în cărţile Înţelepciunii astfel: "Pentru că liniştită tăcere cuprinzând toate şi noaptea întru a sa grăbire înjumătăţindu-se, Cuvântul Tău cel Atotputernic din cer, de la scaunul împărăţiei, aspru războinic, a venit în mijlocul pământului celui pierzător".

S-au făcut şi minuni mari în vremea naşterii Domnului în toată lumea, căci în acel ceas prin care a trecut Domnul nostru prin poarta fecioriei cea pecetluită cu curăţia, tot în acela, în peşteră a izvorât din piatră izvor de apă. În Roma a ieşit din pământ un izvor de untdelemn şi a curs în râul Tibrului. O capişte idolească, ce se numea veşnică, a căzut şi idolii s-au sfărâmat şi tot acolo s-au arătat pe cer trei sori. În Spania în aceeaşi noapte s-a arătat un nor mai luminos decât soarele. În pământul Iudeii au odrăslit viile cele din Engadi, fiind iarnă. Iar, mai ales, după cum se scrie în Evanghelie, cu cântare s-au pogorât îngerii din cer şi s-au arătat oamenilor în vederea ochilor.

În preajma peşterii acelea, în care S-a născut Hristos, era un turn ca la o mie de stânjeni departe, ce se numea Ader, slujind de locuinţă păstorilor. Acolo în acea noapte s-a întâmplat că nu dormeau trei păstori, care îşi străjuiau turma lor; şi iată, cel mai întâi stătător între puterile cereşti - pe care îl socoteşte Sfântul Ciprian că este binevestitorul Gavriil - s-a arătat lor în mare lumină, strălucind cu slavă cerească şi cu aceeaşi lumină strălucindu-i şi pe dânşii, iar ei, văzându-l, foarte s-au înfricoşat. Dar îngerul ce s-a arătat, le-a poruncit să lase frica şi să nu se teamă şi le-a vestit bucuria ce venise la toată lumea prin naşterea Mântuitorului. Apoi le-a spus şi semnul bunei sale vestiri, celei nemincinoase: Veţi afla, zice, un Prunc înfăşat culcat în iesle.

Acestea vorbind îngerul către dânşii, îndată s-au auzit în văzduh cete îngereşti, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire. După vederea aceea a îngerului şi după cântările auzite, sfătuindu-se păstorii, s-au dus degrabă până la Betleem ca să vadă de sunt adevărate, cele ce li s-au spus lor de către înger. Şi au aflat pe Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pe Sfântul Iosif, logodnicul ei, precum şi Pruncul înfăşat şi pus în iesle.

Crezând fără îndoială că Acela este Hristos Domnul, Mesia cel aşteptat, Care a venit în lume să mântuiască neamul omenesc, s-au închinat Lui şi au spus toate cele ce au auzit şi ceea ce li s-a spus de înger, despre Pruncul Acela. Atunci toţi cei ce auzeau, adică Iosif, Salomeea şi cei ce se întâmplaseră de veniseră în acea vreme acolo, se mirau de cele grăite de păstori. Mai ales Preacurata Fecioară Maria, care născuse fără stricăciune, păstra toate graiurile acestea punându-le în inima sa. Şi s-au întors păstorii, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu

Sunday, December 11, 2016

SF.SPIRIDON, sfântul care îşi părăseşte racla


SPIRIDON, sfântul care îşi părăseşte racla
“Sfântul Spiridon era de loc din insula Cipru. S-a născut către anul 268 d.Hr. într-un mic sat numit Askia, situat la opt kilometri nord de Trimitunda, aproape de Sa­la­mina, pe atunci capitala Ciprului. În tine­rețe a fost păstor de oi și a fost căsătorit, însă a rămas văduv de timpuriu. După ce s-a că­lugărit, lucrând neo­bo­sit pentru a culege mierea virtuții și cerce­tând legea lui Dum­nezeu, a de­venit iubitor de oameni și nespus de milostiv. Cu ade­vărat era Spiridon icoană și model de virtute.

Și tocmai pentru marea sa virtute a fost hirotonit episcop al Trimitundei. După hirotonirea sa, minunile au urmat una după alta.

Dumnezeu îi pedepsise pe cei din insula Ciprului cu o secetă cumplită, care adusese cu sine o foamete la fel de cumplită. Toți știau că nenorocirea nu putea fi alungată decât de un om sfânt, asemeni unui al doilea Ilie, care să deschidă cerurile prin rugăciunile sale și să facă să se pogoare peste întregul ținut milostivirea lui Dumnezeu și ploaia cea binefăcătoare. Iar acest om sfânt era Sfântul Spiridon. Și Dumnezeu nu i-a trecut cu ve­derea rugăciunea. Imediat cerul s-a înnorat, iar ploaia a început să cadă din belșug. Ploaia a ținut atât de mult, că nu s-a oprit până nu s-a rugat iarăși Sfântul. Apoi s-a fă­cut din nou cald. Întregul pământ s-a veselit.

Iată încă o minune a Sfântului Spiridon.

Un sărac, un prieten al Sfântului, de me­serie agricultor, chinuit de foame, a venit la un bogat, cerându-i să-i împrumute o mă­sură de grâu, făgăduindu-i că i-o va înapoia îndată ce vor veni vremuri mai bune și va trece foametea. Bogatul însă i-a spus că el nu se învoiește să dea nici măcar un sâmbure din roadele lui, dacă nu i se plătește pentru ele. Deznădăjduit, agricultorul merse la Sfân­tul Spiridon, istorisindu-i ce se întâmplase. Sfântul l-a mângâiat cum a putut și l-a trimis la casa lui. Și chiar a doua zi dimineață îl vizită el însuși pe sărac, cu o mână plină de aur, pe care i-l dădu omului, ca să meargă la bogat și să-l dea amanet, primind pentru el banii necesari. Omul ajunse, plin de bucurie, la casa bogatului. Văzând aurul, acesta din urmă, care până atunci fusese crud și lipsit de milă, deveni brusc blând și iubitor. Luând aurul, îi dădu în schimb grâul de care agri­cul­torul avea nevoie ca să-și semene ogorul și să-și hrănească familia. După ce scăpă de sărăcie, omul îi înapoie Sfântului Spiridon aurul amanetat, cu multă recunoștință.

Când îl văzu pe agricultor mulțumit, Sfân­tul i-a spus: „Vino să dăm aurul înapoi Preamilos­tivului Dumnezeu, căci El ți l-a îm­prumutat“. Îl luă cu sine în grădina unde Sfân­tul cultiva câteva legume pentru puțina sa hrană și, îndreptându-și privirea spre cer, spuse cu voce puternică:

„Doamne Iisuse Hristoase, Care poți face toate cele pe care le voiești, Care ai prefăcut toiagul lui Moise în șarpe în fața faraonului Egiptului, preschim­bă și aurul acesta în ce era el mai înainte, ca toți să afle de purtarea Ta de grijă și ca să se îm­plinească cuvântul Scripturii, care zice că Domnul a făcut toate câte le-a voit...”

Și pe când se ruga Sfântul astfel, se petrecu o înfri­coșătoare minune. Aurul cel neînsuflețit se prefăcu în animal viu, în șarpe, care îndată începu să se târască printre pietre, de unde îl și luase Sfântul pentru a-l preschimba în aur.

Se cuvine să stăruim puțin și asupra cre­dinței neclintite a Sfântului. Următoarea minune va dovedi cu prisosință acest lucru.

Pe când domnea marele Constantin, pri­mul împărat al creștinilor, a avut loc cu­noscutul Sinod ecumenic de la Niceea, unde sfinții părinți s-au adunat pentru a-l anate­miza pe Arie hulitorul, care afirma că Dom­nul Hristos ar fi o simplă creatură a Tatălui, și pentru a apăra adevărul, acela că Hristos este Fiul lui Dumnezeu și de o ființă cu Tatăl. La Sinod lua parte și Sfântul Spi­ridon, pe atunci în vârstă de vreo 57 de ani.

Împăratul le îngăduise și unor filosofi să participe la Sinod. Aceștia, împăunați de trufie, pricepuți la a învârti vorbele, erau de partea lui Arie și combăteau cu multă în­dârjire adevărul pe care îl apărau părinții. Cu toate acestea, nu reușeau să convingă. Și, pentru că dăduseră greș cu apologia lor îngustă, începuseră să recurgă la alte șire­tlicuri sofistice înșelătoare.

Văzând Sfântul Spiridon viclenia și nerușinarea cu care ritorii cei mult vorbitori își băteau joc de învățăturile ortodocșilor, ceru și el cuvântul. Apropiindu-se, așadar, cu îndrăzneală de filosof, spuse:

– O, filosofule, ascultă-mă acum și pe mine, în numele Domnului Hristos.

Și începu:

Este Dumnezeu Creatorul cerului și al pământului și al tuturor puterilor cerești; El l-a făcut pe om din țărână, El le-a făcut pe toate cele văzute și nevăzute; numai prin Cuvântul și Duhul Său, a creat cerul, pământul, marea, aerul, animalele; la urmă l-a creat pe om, cea mai minunată dintre făpturile Sale. El a făcut totul: stelele, lumi­nătorii, ziua, noaptea și toate celelalte.

Astfel, noi știm că Hristos este Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu, credem că S-a născut pentru noi din Fecioară, S-a răstignit și S-a îngropat, iar apoi a înviat și S-a înălțat la cer, dăruindu-ne și nouă nestricăciunea și viața veșnică. Și spunem că va veni din nou să judece pe vii și pe morți, să le judece gândurile, faptele și vorbele. Și credem că Fiul este de aceeași ființă cu Tatăl și vrednic de aceeași cinstire.

Nu ți se par adevărate toate acestea, filo­sofule? întrebă Sfântul Spiridon.

După ce termină de vorbit, Sfântul luă în mâna stângă o cărămidă și atunci se petrecu o mare minune. În aer s-a aprins foc, iar pe pă­mânt s-a vărsat apă. Lutul a rămas în mâi­nile Sfântului. Iar filosoful cel atât de bun de gură până atunci se trezi brusc ca un pește fără de glas.

Episcopii nu mai puteau de fericire că or­to­doxia biruise prin marea minune a Sfân­tului Spiridon și dădeau necontenit slavă lui Dumnezeu.

Pe când se petreceau toate acestea, muri fiica Sfântului, Irina. Întorcându-se Sfântul de la Sinod, a fost înștiințat că fiica lui luase spre păstrare, pe când încă mai era în viață, o podoabă de aur, care rămăsese la dânsa, pentru că murise pe neașteptate.

Sfântul căută obiectul cu pricina în toată casa, dar nu-l găsi pe nicăieri. A mers, apoi, la mormântul fiicei sale și, ca și când ea nu ar fi fost moartă, ci încă vie, o strigă pe nume și o întrebă:

– Irina, fiica mea, unde ai pus bijuteria aceea de aur care ți-a fost dată spre păstrare?

Iar moarta îi răspunse, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn ușor:

– Stăpâne, am pus-o în cutare loc din casă.

Sfântul Spiridon merse acasă, căută biju­teria de-a dreptul în locul de care-i pomenise moarta și o găsi, într-adevăr, chiar acolo. O luă și i-o dădu femeii.

Într-o zi, noul împărat, Constantin, al An­­tiohiei fu lovit pe neașteptate de o boală grea. Nici unul din cei mai pricepuți medici nu izbutise să-l tămăduiască, deși pe toți îi chemase, făgăduindu-le mari răsplăți. Dis­perat, nemaiașteptând nici un ajutor de la oameni, împăratul își puse nădejdea numai în Dumnezeu, ca în singurul vindecător al tru­pului și al sufletului. Rugându-se fier­binte, într-o noapte avu un vis. Văzu un în­ger care îi arătă o ceată de episcopi. Printre ei, se aflau doi sfinți, episcopi și ei, dar care păreau a fi mai-marii lor. Îngerul îl înștiință că numai aceștia doi îl vor putea vindeca de boala sa. Trezindu-se din somn, împăratul începu a-și frământa mintea, întrebându-se cine ar putea fi acei doi episcopi, dar îi era cu neputință să-și dea seama.

În cele din urmă se hotărî să facă astfel: dădu poruncă să fie chemați toți episcopii virtuoși și cu viață sfântă din împărăție, spe­rând că îi va recunoaște printre ei pe cei pe care îngerul i-i arătase în vedenie ca fiind vindecătorii lui. Dădu poruncă scrisă tuturor orașelor din împărăție să-și invite episcopii. Și pentru că nu-l recunoscu printre ei pe cel dorit, trimise poruncă și în Cipru, să fie che­mat Sfântul Spiridon. Acesta, cu harul lui Dumnezeu, cunoștea cu duhul mai înainte ce avea să i se întâmple împăratului. Așa că răspunse bucuros chemării lui.

Sfântul era îmbrăcat foarte modest, ba chiar sărăcăcios; în mâna dreaptă avea un toiag de finic, iar pe cap – potcapul. Ba mai avea atârnat de gât, după obiceiul locui­torilor orașului sfânt, un vas de lut în care ținea ulei sfințit de la Crucea Domnului. Un slujitor împărătesc, văzându-l atât de sără­căcios, îl crezu nevrednic să se înfățișeze înaintea împăratului și-i mai trase și o palmă. Sfântul, suflet curajos și iubitor de pătimiri, îi întoarse pălmuitorului și celălalt obraz. Arătându-i atâta răbdare celui care îl in­sul­tase cu nerușinare, acesta din urmă fu co­pleșit de mustrări de cuget. Îndată află că cel pălmuit era episcop și-și ceru iertare cu umi­lință. Sfântul nu numai că îl iertă, dar îi mai și răsplăti pocăința întărindu-l cu povețe pă­rintești și cuvinte de folos.

Cu toții l-au condus pe Sfânt, cu mult respect, la împărat.

Acesta îi privea cu multă luare aminte chipul, de la înălțimea tronului său. Mai ales îmbrăcămintea Sfântului îl atrăgea. Pricepu că pe dânsul îl văzuse în vis – îi recu­noscu toiagul, potcapul, vasul atârnat de gât și îmbrăcămintea. Se ridică de pe tron și se îndreptă în grabă spre Sfântul Spiridon. Uitând de rangul său împărătesc și de toată slava lumească, înclinându-se în fața Sfântului, îi ceru, cu lacrimi în ochi, să se roage pentru dânsul. Și, într-adevăr, îndată ce mâna Sfântului atinse creștetul împăratului, bol­na­vul se însănătoși pe loc.

După aceste evenimente cutremurătoare, Sfântul Spiridon se întoarse din Antiohia în Cipru, la turma sa și la treburile zilnice. Într-o zi, un negustor oarecare vru să cumpere de la dânsul o sută de capre din turma pe care o păs­torea Sfântul. Se învoiră la un preț, urmând ca apoi omul să vină să-și ia în primire ca­prele. Cumpărătorul însă nu avea gânduri prea curate. Plătise numai pentru 99 de capre, vrând ca, prin acest vicleșug, să-l înșele pe Sfânt și sperând să se aleagă cu un câștig mai mare.

Când veni omul, intrară amândoi în țarcul unde Sfântul ținea caprele. Acolo însă vă­zură cu mirare că se petrecea un lucru ciudat. Una din capre, cea pentru care omul nu plătise, nu voia cu nici un chip să le urmeze pe ce­lelalte și se tot întorcea, cu încăpă­țânare, în țarc. Cumpărătorul cel viclean însă o întorcea din drum cu forța, plin de furie. De trei ori capra a vrut să meargă în țarc și a fost în­toarsă cu forța de cumpărătorul care nu plă­tise pentru ea. Sfântul, nevrând să-l vădească pe mincinos și să-l facă de rușine în fața oa­menilor, îi spuse cu blândețe:

– Copilul meu, poate că animalul nu se poartă astfel fără vreun motiv; poate că tu, grăbit fiind, ai uitat să plătești pentru ea…

Simțindu-se prins cu minciuna, omul măr­­turisi, rușinat, înșelăciunea pe care o pusese la cale și-și ceru iertare. După ce cum­pă­ră­torul plăti cinstit, capra se liniști ca prin mi­nune și le urmă pe celelalte.

Am vorbit mai înainte de marea smerenie a Sfântului Spiridon. Deși era episcop, el nu se rușina să-și vadă de turma sa de oi și capre ca un păstor oarecare.

Pentru că încrederea Sfântului în purtarea de grijă a lui Dumnezeu era nelimitată, dânsul nu-și păzea țarcul niciodată. Într-o noapte, niște hoți, găsindu-l nepăzit și văzând că puteau intra nestingheriți, furară câteva oi. Atunci când doi hoți i-au furat câteva oi, Dumnezeu i-a legat pe aceștia cu legături ne­văzute. Aceștia nu mai puteau face nici o mișcare. Pradă celei mai cumplite groaze, stă­tură astfel țintuiți până dimineață, când sosi Sfântul Spiridon și-i găsi. Văzându-i, înțe­lese numaidecât ce se petrecuse. Cu ru­gă­ciunile sale, Îl înduplecă pe Domnul să-i dezlege, iar Domnul îi ascultă rugăciunea. Sfântul nu numai că nu-i pedepsi pentru fapta lor, cum ar fi procedat oricare alt om, dar îi povățui cu multă blândețe să se lase de hoție, să-și schimbe viața și să apuce drumul cel drept al pocăinței. Și le mai dărui, pe deasupra, și câte un berbec, ca să le răsplă­tească „osteneala“…

După o viață întreagă în slujba Domnului, Sfântul s-a mutat în patria ce­rească, pentru a sluji cu smerenie în so­borul sfinților, la ve­­­ne­rabila vârstă de 80 de ani, către anul 348 d.Hr., fiind îngropat în biserica „Sf. Apostoli“ din Trimitunda.

Când arabii au ocupat insula, ciprioții au deschis mormântul Sfântului pentru a muta sfintele moaște la Constantinopol. Atunci au descoperit că trupul Sfântului era întreg, iar din mormânt ieșea un miros de busuioc, semn al sfințeniei vieții sale. Când a căzut Constantinopolul în 1453, sfintele moaște au fost mutate în Serbia, după care un părinte din Corfu le-a adus în insula din Grecia unde se găsesc și acum. Până în ziua de astăzi sfintele moaște întregi ale Sfântului Spiridon continuă să facă minuni cu puterea lui Dumnezeu. El este cunoscut ca „sfântul călător“, deoarece papucii de mătase de pe tălpile sale se uzează în fiecare an și sunt în­locuiți la praznicul său. Sfântul Spiridon este cinstit de Biserică în ziua de 12 decembrie.

Dar nu i-a părăsit pe creștini. Doar că este acum aproape de Dumnezeu și are încă și mai mare îndrăzneală către Dânsul. Iar mi­nunile care s-au petrecut și după trecerea sa din viața pământească le covârșesc ca număr pe cele din timpul vieții.

Soborului celui dintâi te-ai arătat apărător şi de minuni făcător, de Dumnezeu purtătorule Spiridoane, părintele nostru. Pentru aceasta cu femeia cea moartă în groapă tu ai vorbit şi şarpele în aur l-ai prefăcut. Şi când ai cântat tu sfintele rugăciuni, îngeri ai avut împreună cu tine slujind, preasfinţite. Slavă Celui ce te-a preamărit pe tine; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.