Friday, December 29, 2017

Viaţa Sfântului Cuvios Marcel




   Cuviosul Marcel era din cetatea Apamiei Siriei, din părinţi bogaţi şi de bun neam. Rămânând orfan de părinţi din fragedă copilărie, nu s-a abătut la dezmierdări necuviincioase, nici nu a cheltuit părinteasca bogăţie în pofte trupeşti, precum au obicei tinerii, ci întâi s-a dus în Antiohia cea mare pentru învăţătura filosofiei. Dobândind dascăl iscusit şi învăţat degrabă a deprins bine toată filosofia. Apoi, a poftit şi iubirea de înţelepciune cea duhovnicească şi de aceea voia să meargă la Efes, auzind că se află acolo mulţime de bărbaţi desăvârşiţi în faptele cele bune. Ieşind din Antiohia, a împărţit săracilor mai întâi toată moştenirea să ce o avea de la părinţi în Apamia. Apoi, trecând cu vederea toate cele lumeşti, a ajuns la Efes. Acolo, petrecând lângă un iubitor de Dumnezeu, se povăţuia cu faptele bune de la robul lui Dumnezeu Promot, care se afla întru atâta desăvârşire, încât prin uşile încuiate intra în bisericile Domnului, la rugăciunea cea de noapte.

    Deci, de la acela şi de la ceilalţi bărbaţi sfinţi, care se aflau acolo, fericitul Marcel, uitându-se spre viaţa lor cea plină de fapte bune, aduna mult folos; ca şi din multe feluri de flori, împletindu-şi cunună, în fel de fel de fapte bune se învăţa, având acolo felurite chipuri ale vieţii celei cu plăcere de Dumnezeu. Vieţuind împreună în sărăcia cea de bunăvoie, îşi agonisise cele de trebuinţă trupului său din osteneala mâinilor sale, căci ştia să scrie frumos. Toată noaptea o petrecea la rugăciune, iar ziua la scrierea cărţilor, pentru care luând preţul, numai cât îi trebuia cheltuia la nevoile sale, iar restul le împărţea săracilor. Astfel au fost începuturile vieţii lui, celei cu fapte bune.

    Auzind despre ava Alexandru în Vizantia, că este preaînţelept cu cuvântul şi mare cu lucrul, îndestulat spre mântuirea multor suflete, Marcel, lăsând Efesul, s-a sârguit a merge către acela. Într-acea vreme fericitul Alexandru, împreună cu fraţii săi, petreceau lângă biserica Sfântului Mina. Apoi lângă marginea Mării Negre a zidit o mănăstire preacinstită, în care cu adevărat a aşezat o rânduială nouă, însă mai frumoasă decât altele, ca astfel neîncetat, ziua şi noaptea, să se slăvească Dumnezeu prin cântarea psalmilor; şi cântau fraţii în biserică schimbându-se pe ceasuri.

    Venind Marcel în Vizantia, s-a cunoscut cu unul din fraţii acelui locaş, cu numele Iacov. Acesta a adus pe Marcel la ava Alexandru şi l-a îmbrăcat în rânduiala monahicească, văzând mai înainte într-însul darul lui Dumnezeu. Apoi a proorocit despre dânsul ceva dumnezeiesc, zicând despre amândoi, adică despre Iacov şi despre Marcel, astfel: "Andrei a urmat mai întâi lui Hristos, dar Ioan l-a ajuns pe el. Pe Iacov socotindu-l ca pe Andrei, iar pe Marcel ca pe Ioan, căci îi vedea pe amândoi cu un duh arzând de dragostea către Dumnezeu; deşi Iacov era ca Andrei, purtând jugul lui Hristos, însă Marcel fiind ca Ioan, în multe daruri l-a covârşit pe Iacov. Căci era cu adevărat la un chip cu Sfântul Ioan, feciorelnicul şi cuvântătorul de Dumnezeu, cu fecioria sa cea fără de prihană şi cu înţelepciunea cea de Dumnezeu insuflată.

    Nevoindu-se în locaşul acela vreme îndelungată şi câştigând darul mai înaintei-vederi, a văzut mai dinainte moartea dascălului său, care era să fie degrabă, adică a lui ava Alexandru, spunând că după moartea aceluia se va da lui cinstea începătoriei. Dar el fiind tânăr, nevoind să stăpânească pe cei mai bătrâni şi să-i aibă spre ocârmuire - pentru că iubea mai vârtos să fie ocârmuit de alţii -, a ieşit pe ascuns din mănăstire şi înconjura laturile cele dimprejur, cercetând pe sfinţii părinţi, care în multe chipuri se nevoiau şi primea de la fiecare deosebit folos. În acea vreme dumnezeiescul Alexandru s-a dus către Domnul şi a fost căutat Marcel de toţi fraţii, cu un gând să-l pună pe Marcel în locul lui Alexandru, şi, negăsindu-l, se întristară.

    Apoi pe un oarecare Ioan, bărbat bătrân cu bună înţelegere, căruia şi acel fericit Iacov i-a dat loc pentru cinstea cărunteţei sale şi pentru bună înţelegere cea desăvârşită, l-a pus egumen al locaşului. Despre acesta înştiinţându-se Sfântul Marcel, îndată s-a întors în locaşul său şi s-au bucurat fraţii de întoarcerea sa. Iar lui ava Ioan îi era iubit, căci foarte mult îi era de trebuinţă şi de ajutor în locaşul său, ca mâna lui cea dreaptă. După câtăva vreme ava Ioan, cu sfatul unui iubitor de Dumnezeu, a mutat mănăstirea la un loc mai fără de zgomot, care era în Bitinia, aproape de ţărmuri, ce se numea Irineos, care va să zică paşnic, căci cu adevărat acel loc era paşnic şi liniştit pentru petrecerea monahilor, fiind departe de tulburările şi gâlcevile poporului. Deci, s-a mutat cu mănăstirea şi acea lege frumoasă pe care o aşezase Cuviosul Alexandru. Adică, mărind pe Dumnezeu ziua şi noaptea, prin cântări de psalmi în biserică, schimbându-se fraţii pe rând la aceasta, pentru care pricină acea mănăstire şi până acum se cheamă a Neadormiţilor.

    Acolo s-a încredinţat lui Marcel toată ocârmuirea şi grija mănăstirească, ca unui credincios în toate şi iscusit întru toată slujba, căruia chiar şi începătoria degrabă era să i se încredinţeze. Despre acest lucru singur mai înainte vedea cu ochii cei mai înainte-văzători, însă şi altora le era descoperit de la Dumnezeu acel lucru. Căci egumenul unei mănăstiri, care era acolo aproape, cu numele Macedonie, nu acel Macedonie care era luptător contra Sfântului Duh, ci altul - pentru că acela era din numărul celor lepădaţi, iar acesta unul din cuvioşi, bărbat mai înainte-văzător, acesta a proorocit fericitului Marcel, că are să fie nu numai păstor al oilor celor cuvântătoare, ci şi numele lui va fi slăvit peste tot pământul, pentru mulţimea şi sfinţenia faptelor lui cele bune. Mulţi dintre elini, din romani şi din barbari, prin învăţătura lui, lăsând rătăcirea părintească, s-au întors către Dumnezeu şi L-au preamărit.

    Acestea auzindu-le, Cuviosul Marcel s-a întors în mănăstire. Dar mai înainte de a ajunge el acolo, aveau fraţii între dânşii o împotrivire şi o prigonire ca aceasta pentru dânsul. Adică, unii îl lăudau către egumen, zicând că pentru smerenie a fugit când era să moară ava Alexandru, ca să nu-l facă pe dânsul egumen; iar alţii, care erau mai trândavi, ziceau - neştiind fapta bună a lui Marcel - căci cunoscând că era să aleagă egumen pe Ioan, a fugit ca să nu-i fie ruşine pe urmă. Acestea le ziceau fraţii ca nişte oameni, iar Hristos Însuşi Adevărul a pus în mintea egumenului şi a zis acestea ca să arate fapta bună a lui Marcel: "Nu este trebuinţă ca să vă prigoniţi în zadar, căci eu cunosc pe bărbatul acesta mult îmbunătăţit, precum vă veţi încredinţa dimineaţă".

    În acea vreme mănăstirea era foarte săracă şi monahii erau prea iubitori de străini. De aceea au făcut o moară şi au cumpărat un asin bătrân, ca, slujind la moară, să facă pâine pentru străini. Egumenul, chemând pe Marcel, i-a zis: "Ştiindu-te sârguitor, îţi dau grija asinului şi aceasta să nu crezi că e o slujbă uşoară, căci este de nevoie şi trebuincioasă, şi orice slujbă vei face asinului, va fi de folos nouă tuturor. Dacă dobitocul se va trece cu vederea şi noi şi străinii ne vom lipsi de pâine". Aceasta, a socotit oarecare din monahi, s-a făcut ca Marcel să se arate ocărâtor; dar minunatul Ioan, ştiind ceea ce are să fie, i-a poruncit astfel. Pentru aceea cuviosul nu numai că a primit slujba, ci cu dragoste şi cu osârdie a dat şi în scris ca să fie îndatorat la slujba asinului cât va trăi de-a pururea pomenitul.

    Aşa slujea asinului totdeauna cu atâta sârguinţă şi îngrijire, încât se minunau toţi şi se spăimântau de smerenia lui cea înaltă. Apoi a fost rugat de fraţi să înceteze de a mai paşte pe cei necuvântători, vrednic fiind a se face păstor celor cuvântători. Nu după multă vreme ava Ioan ducându-se către Domnul, fericitul Marcel a fost pus egumen al Mănăstirii Neadormiţilor şi era foarte milostiv către cei săraci, hrănind în toate zilele mulţime de flămânzi. Dumnezeu ajuta scopului lui bun, căci precum a înmulţit odinioară cele cinci pâini şi doi peşti, dând hrană la cinci mii de oameni, aşa şi în locaşul lui Marcel bucatele cele puţine le înmulţea prin minune nevăzută, încât ajungea nu numai fraţilor hrana, ci şi mulţimii săracilor şi străinilor, spre ospăţul cel de toate zilele, precum mai pe urmă vom arăta.

    Înmulţindu-se turma cea cuvântătoare şi în toate zilele adăugindu-se numărul fraţilor, era de trebuinţă păstorului să mai lărgească ogradă, să facă locaş de rugăciune mai mare, ca să fie mai multă hrană, precum şi altele care se cuvin vieţii omeneşti, pentru atâţia bărbaţi duhovniceşti, care se adunaseră la dânsul - care era ca o oglindă a faptelor cele bune. El atunci toate le-a cheltuit spre hrană săracilor, iar Dumnezeu, spre Care îşi pusese nădejdea, nelăsând pe cei ce-I slujesc Lui, a rânduit cele de trebuinţă lor în acest chip.

    Un tânăr oarecare, cu numele Faretie, fiu al unui mare boier din Roma, foarte bogat, iubind viaţa după Dumnezeu, a pus gând să se facă monah, ca să dobândească desfătarea cea veşnică. Defăimând slava cea deşartă şi toată odihna trupească, a luat pe slugile şi bogăţia sa şi a venit la Cuviosul Marcel, cerând să se facă monah, apoi a dăruit mănăstirii toate bogăţiile sale. Cuviosul, cunoscând că un prooroc că nu numai boierul, ci şi slugile lui vor să sporească în fapte bune, l-a îmbrăcat în chip monahicesc, împreună cu slugile lui. Cu acea avere mai întâi a zidit o biserică nouă din piatră, foarte frumoasă şi foarte mare, apoi a înnoit toată ograda mănăstirii şi mulţime de chilii vechi. Încă şi o bolniţă răsfăţată s-a zidit, asemenea şi case de străini; şi s-au săvârşit bine toate zidirile ce se cuveneau. Apoi s-a agonisit hrană şi îmbrăcăminte şi altele de trebuinţă mănăstirii din averea aceea. Astfel, Dumnezeu, purtătorul de grijă a toate, celor ce căutau mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui acestea toate le-a adăugat.

    Pretutindeni străbătea vestea despre Cuviosul Marcel şi despre orânduiala mănăstirii Neadormite, încât mulţi râvneau orânduiala aceea, luând povăţuitori de la dânsul. Precum ieşeau râurile din Edem aşa pornea din locaşul lui Marcel, prin toate mănăstirile şi toate cetăţile, orânduiala şi obiceiurile cele monahiceşti, precum şi cântarea Bisericii cea neîncetată. Puteai vedea în fiecare mănăstire egumen din locaşul lui Marcel şi toată orânduiala din mănăstirea Neadormiţilor; încât tuturor mănăstirilor care se aflau în părţile acelea, Sfântul Marcel le era începător de rânduiala, arhimandrit, dătător de lege şi îndreptător. Mulţi, după proorocirea lui Macedonie mai înainte-văzătorul, se aduceau către Dumnezeu din rătăcirea elinească, prin ducerea de mâna a lui Marcel. Apoi, cetele îngerilor celor pământeşti cei ce ziua şi noaptea cântă lui Dumnezeu se înmulţeau. Însă acum este vremea a spune şi despre unele din minunile lui Marcel.

    Trei episcopi fiind robiţi de barbari, apoi izbăvindu-se din robie, se întorceau întru ale lor. Dar, de vreme ce le era calea pe lângă locaşul lui Marcel, s-au abătut la cuviosul. Iar el, primindu-i cu dragoste şi odihnindu-i, când au vrut să plece a vrut să le dea ceva de cheltuială pe cale, pentru că erau foarte săraci. Chemând pe economul cu numele de Iulian, l-a întrebat câţi bani are în cămară? Iar el a zis: "Zece arginţi". Deci a poruncit cuviosul să-i dea toţi acelor episcopi săraci. Dar el le-a dat numai câte unul, iar pe ceilalţi i-a oprit pentru trebuinţele mănăstirii. Sfântul, văzând mai înainte cu duhul, a chemat pe econom şi i-a poruncit să dea şi ceilalţi arginţi episcopilor. Mergând economul le-a mai dat încă câte doi şi a făcut nouă, iar pe al zecelea l-a oprit, pentru săracii care veneau în toate zilele.

    După aceasta un om oarecare, iubitor de Dumnezeu, a venit la cuviosul şi i-a dat lui, spre cheltuiala mănăstirii, nouăzeci de talanţi de aur. Chemând Cuviosul Marcel pe Iulian economul, se mânia asupra lui, mustrându-i sgîrcenia şi a zis: "Iată, vrea Dumnezeu, prin mâna acestui om drept-credincios, să ne trimită o sută de talanţi de aur. Dar, de vreme ce tu neascultînd porunca mea, ai oprit un argint, pentru aceea Chivernisitorul cel de obşte al tuturor, Care vrea să ne răsplătească nouă însutit, ne-a lipsit de cei zece talanţi". Iar economul, ruşinîndu-se, a căzut la picioarele lui şi îşi ceru iertare. Acest Iulian mai târziu a fost mitropolit al Efesului şi a avut viaţa plăcută lui Dumnezeu.

    Cuviosul avea şi darul tămăduirilor. Pe Elpidie monahul, care avea o rană cumplită în gură, numai cu o singură atingere l-a vindecat. Pe Ştefan monahul, care avea mare încuiere a stomacului, încât nici un fel de doctorie nu-l putea ajuta, prin atingerea sa, pipăindu-i pântecele şi spatele, l-a vindecat. Economul Iulian, cel mai sus pomenit, îmbolnăvindu-se şi fiind aproape de moarte, îndoită tămăduire i-a dat, adică trupească şi sufletească, învăţându-l mai întâi, precum se cădea, să nu fie neascultător la cele poruncite, nici să nădăjduiască spre adunarea cea vremelnică, ci să aibă nădejde în Dumnezeu, Care pentru toţi deopotrivă se îngrijeşte; şi aşa îndreptând sufletul lui, i-a ridicat din patul durerii şi trupul. Dar ne stă înainte ca să povestim încă un lucru şi mai minunat.

    Un evreu oarecare din adunarea samarinenilor, având pe trupul său dureri de răni nevindecate, după ce a slăbit, deznădăjduindu-se a se mai vindecă cu tot meşteşugul doctoricesc, a alergat la nădejdea cea de pe urmă, adică la acest grabnic şi fără plată doctor, Cuviosul Marcel. Deci, l-a întrebat Cuviosul despre credinţă şi, după ce a cunoscut credinţa lui cea rătăcită, a zis: "Cu neputinţă este a dobândi tămăduire, de nu se va lepăda mai întâi de păgânătatea sa şi să primească credinţa cea creştinească". Atunci samarineanul a făgăduit că de va dobândi tămăduire, îndată se va face creştin. Fiind rugat bătrânul, a vindecat pe bolnav cu rugăciunea şi îndată cel tămăduit s-a adăugat către creştineasca mărturisire. Dar netrecând patru zile, iudeul acela s-a întors iarăşi la păgânătatea sa, precum se zice: "Câinele s-a întors iarăşi la urmă sa". Dar i s-a întors şi boala cea dintâi, că precum tămăduirea a urmat credinţei, aşa şi depărtării lui de credinţă, a urmat boala cea dintâi. Apoi a fost nevoie, chiar şi nevrând, să vină iarăşi la Sfântul Marcel şi să se lepede de păgânătate, spre a primi dreapta credinţă. Şi plecând spre milă pe părintele cel fără de răutate, a dobândit iarăşi tămăduire.

    După câteva zile s-a dus ca porcul în tina noroiului său şi l-a ajuns mai cumplită rană. Deci, ce face ticălosul? Aleargă iarăşi fără de ruşine la cuvios şi aceasta s-a făcut de multe ori. Mai pe urmă cuviosul a zis: "Vezi, omule, că nu pe mine, ci pe Hristos amăgeşti. Căci nu eu, ci Hristos te tămăduieşte şi nu poţi, înaintea ochilor Lui cei atoatevăzători, a tăinui necurăţia inimii tale, cu buzele cinstindu-L şi cu inima stând departe; cu cuvântul mărturisindu-L, iar cu lucrul întorcându-te la credinţa ta cea veche. Deci lepădă toată înşelăciunea şi vicleşugul, întoarce-te din toată inima la Hristos, nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul şi îndată te vei tămădui. Iar ticălosul şi nebunul evreu a răspuns sfântului: "Orice mi s-ar întâmpla voi răbda şi credinţa mea părintească niciodată nu o voi lăsa!"

    Cuviosul, auzind aceasta, s-a dus de la dânsul tăcând. Deci, iudeul, ducându-se puţin de la locaşul sfântului, îndată s-a îmbolnăvit greu în cale şi a doua zi a murit cu trupul şi cu sufletul. Înştiinţându-se despre aceasta fericitul părinte, a plâns cu amar şi a zis: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.

    Dar să facem povestire, iarăşi, despre tămăduirea altor credincioşi.

    Un bărbat oarecare, cu numele de Chir, care mai pe urmă s-a făcut minunat în viaţa monahicească şi multora spre pildă, mai înainte de călugărirea sa, fiind tare cu trupul şi la luptă foarte lesnicios, deodată, prin voia lui Dumnezeu, a fost lovit de diavol ca Iov, cu răni de la picioare până la cap şi se vătămase la dânsul nu numai pielea, dar şi carnea şi vinele, încât numai oasele goale se vedeau. Ce fel de boală avea omul acela nu era cu putinţă a spune şi cu neputinţă a se tămădui, cu nici un fel de doctorii omeneşti, fără numai cu cele dumnezeieşti, al căror dătător era Sfântul Marcel.

    Deci, când a căutat cel bolnav tămăduirea cu lacrimi, îndată, fericitul, ridicându-şi mâinile cele cuvioase către Dumnezeu, a făcut, după obicei, rugăciune cu sârguinţă pentru cel bolnav. Apoi, atingându-se cu mâna de răni, a zis: "O! bărbat bun, nu se cuvine ţie a fi biruit de aceste dureri, nici se cade celui ce se luptă cu vrăjmaşii cei nevăzuţi a avea purtare de grijă pentru trup. Nădăjduieşte că, dacă vei pune scăparea ta spre Cel Preaînalt, va fugi această rană de la locaşul trupului tău". Zicând acestea sfântul, îndată l-a lăsat durerea şi s-a făcut precum se scrie în proorocia lui Iezechil: creştea carnea trupului său în vederea tuturor, oasele se acopereau, rănile se umpleau cu carne, vinele se îndreptau, încheieturile se întăreau şi pielea se întindea. Şi s-a făcut Chir sănătos, mai presus de nădejde. Nişte vindecări ca acestea cu minuni, împărţea plăcutul lui Dumnezeu, cu darul cel dat lui de la Dumnezeu, nu numai acelora de care se atingea cu mâinile sale, dar şi acelora care erau departe.

    O femeie a unui diacon mirean, cu numele Evghenie, apropiindu-se timpul să nască, nu putea şi nu-i era de folos, nici un ajutor, nici de la doctor, nici de la moaşele care-i slujeau la naştere. Deznădăjduindu-se cu toţii, femeia era gata să moară, că nu vorbea şi nici nu simţea nimic. Atunci bărbatul său, Evghenie, alergând la Cuviosul şi udând cu lacrimi cinstitele lui picioare, cerea ajutor de la sfintele lui rugăciuni. Apoi, rugându-se Cuviosul şi binecuvântând o pâine, a dat-o diaconului, ca degrabă să o pună pe pieptul bolnavei. Aceasta făcându-se, îndată femeia a născut pruncul şi a scăpat de dureri. Venindu-şi în simţire, întreba: "Unde este părintele acela care a dezlegat durerea mea? Unde este cel ce m-a întors de la porţile morţii?" Întrebând-o când şi ce fel avea faţa acela de care vorbeşte, a spus chipul şi asemănarea cuviosului cel ce i s-a arătat şi toţi au cunoscut că este Cuviosul Marcel, care s-a arătat ei şi a izbăvit-o de moarte. Atât era de îmbunătăţit acest fericit părinte şi viaţa lui asemenea cu a îngerilor, încât şi sfinţii îngeri vieţuiau împreună cu dânsul, pentru curăţenia şi sfinţenia lui.

    Serghie, egumenul mănăstirii care era lângă râul Eufrat, auzind despre Cuviosul, a venit să-l vadă şi fără seamăn a văzut singur mai multe decât cele ce i se spusese despre dânsul. Odată, stând la rugăciune, Serghie a văzut că în vremea când făcea Cuviosul Marcel plecarea genunchilor, doi îngeri luminaţi sprijinind pe sfântul de amândouă părţile, îl ridicau de la pământ şi faţa lui în rugăciune strălucea ca fulgerul. Serghie, văzând aceasta, tremura de frică şi de spaimă, încât abia i-a rămas duhul într-însul. Dar şi altor părinţi mari le descoperea Dumnezeu cele despre plăcutul său Marcel. Elisei, egumenul mănăstirii care era în Edesa, dorind să vadă pe sfânt şi să se înştiinţeze despre viaţa lui, s-a rugat pentru acesta lui Dumnezeu şi i-a arătat Domnul în vedenie pe Marcel, în acelaşi chip precum era cu faţa şi cu chipul. Apoi şi înălţimea bunătăţilor lui i-a descoperit-o, despre care a spus mai pe urmă Elisei lui Petru, ucenicul sfântului, care se întâmplase a fi la dânsul.

    Un diacon oarecare al Sfântului Marcel, cu numele de Petru, într-o zi stătea aproape de el şi a venit un episcop sărac, care cerea milostenie, iar cuviosul a zis diaconului său: "Împrumută-mă cu doi galbeni ca să dau săracului acestuia". Petru însă se îndoia să-i dea banii. Deci i-a zis sfântul: "Ce folos îţi este ţie să-i păstrezi? Căci după două zile vei muri şi vei lăsa lucrurile tale pustii". Şi era joi ziua aceea, iar Duminică, mai înainte de a se face ziuă, Petru a murit şi au rămas lucrurile sale mănăstirii.

    Era o cetate lângă Marea Neagră care se numea Pombiupoli. Într-însa era un egumen al unei mănăstiri cu numele Gavdiol, om atât de îmbunătăţit, încât şi pe draci îi gonea. La acesta a venit un oarecare frate din mănăstirea lui Marcel, cu numele Talasie şi, şezând ei, au rugat câţiva fraţi pe egumenul acela, să primească nişte monahi care fugiseră din acea mănăstire şi iarăşi se întorseseră. Egumenul nu voia, zicând că nu este cu cuviinţă să fugă din ascultare şi iarăşi să se întoarcă. Deci, ca să facă să-i primească, Talasie i-a zis: "Şi din mănăstirea lui Marcel mulţi s-au dus şi iarăşi i-a primit sfântul după ce s-au întors". Iar Gavdiol i-a zis: "Să nu mă potriveşti nicidecum cu Marcel, că Stăpânul meu Hristos mi-a descoperit că precum Moisi avea de la Dumnezeu duhul blândeţii, aşa şi Marcel este preablând". Cu adevărat, cuviosul avea pe lângă darul blândeţii şi darul proorociei, căci ceea ce proorocea, se şi împlinea şi pe cele de departe le vedea, ca şi cum ar fi fost de faţă.

    Odată, ucenicii lui plutind pe Marea Neagră pentru oarecare trebuinţe mănăstireşti şi fiind învăluire şi vifor mare, încât erau gata să moară, li s-a arătat cuviosul şi i-a ajutat, povăţuindu-i fără primejdie către liman. Ajungând ei în cetatea Anchiria, unul dintr-înşii, cu numele Pavel, s-a îmbolnăvit foarte şi ceilalţi voiau să-l lase acolo; iar el oftând din inimă cu plângere, a strigat: "Unde sunt rugăciunile tale, o! părinte Marcel, că tu m-ai încredinţat lui Dumnezeu şi iată, acum pier şi ce este mai amar, mor afară de turma ta şi departe de fraţii mei". Zicând acestea bolnavul cu lacrimi în ochi, iar cuviosul fiind în mănăstire şi auzind plângerea şi mâhnirea lui, a spus lui Chesarie, ucenicul său, că "unul din fraţii noştri trimişi la slujbă este în mâhnire şi în boală". Sculându-se, s-a rugat pentru dânsul şi îndată s-a făcut Pavel sănătos. Apoi a însemnat Chesarie vremea şi după ce s-au întors fraţii, s-a aflat că în acel ceas s-a însănătoşit Pavel în Anchira, când a văzut mai înainte părintele boala lui şi s-a făcut rugăciune pentru dânsul.

    Dumnezeu pedepsea odată pământul cu o foamete mare şi a venit la cuviosul chelarul hambarului mănăstirii, cu numele Malh, spunându-i că se sfârşeşte grâul şi abia poate să fie pâine pentru zece zile. Sfântul a zis: "Tu să te duci, fiule, să-ţi faci ascultarea ta şi să nu te îngrijeşti de nimic". Malh, socotind că ava nădăjduia să-i vie pâine de undeva, dădea după obicei ceea ce era în hambar nu numai la trebuinţa fraţilor, ci şi a săracilor. Trecând şapte zile şi rămânând foarte puţin grâu în hambar, Malh a venit iarăşi la sfânt, spunându-i despre isprăvirea griului. Ava, ca şi mai întâi, l-a trimis la lucrul său, poruncindu-i să nu se îngrijească de aceasta.

    După două zile, nemairămînînd nimic în hambar, Malh a venit la ava tulburat. Iar cuviosul, sculându-se, s-a dus la hambar şi a poruncit lui Malh să-i deschidă. Acesta adeverea cu jurământ că n-a rămas nici un bob şi nu are pentru ce să deschidă, dar l-a deschis şi iată a văzut hambarul plin cu tot felul de pâine şi s-a spăimântat, iar cuviosul defăima necredinţa lui. Din vremea aceea, n-a mai scăzut hambarul, până ce a trecut foametea, căci cât cheltuia chelarul într-o zi, pe atât se adăuga în cealaltă. Aşa a hrănit cuviosul în vreme de foamete nu numai pe fraţi, dar şi mulţime de săraci, de străini şi de nevoiaşi. Toate acestea sunt lucruri minunate ale Domnului, săvârşite prin plăcutul Său, Marcel. Şi această minune s-a auzit în toată cetatea împărătească şi toţi boierii au aflat despre dânsa. Dar urmează şi altele şi mai minunate.

    Un oarecare monah Pavel, nu acel de care s-a vorbit mai sus, ci altul din altă mănăstire, îmbolnăvindu-se de moarte a trimis la sfânt, rugându-l să vină la dânsul. Ajungând trimisul la mănăstirea lui Marcel, l-a găsit îndeletnicindu-se cu episcopul Calcedonului, vorbind despre dogmele bisericeşti şi nu era cu putinţă sfântului a alerga la acel bolnav îndată, până ce nu va sfârşi vorbirea cu episcopul pentru lucrurile bisericeşti.

    În acea vreme bolnavul a murit. După aceasta cuviosul s-a dus şi a găsit săvârşite toate cele de îngropare. Dar părintele, fiind tare în credinţă şi ridicând ochii cei trupeşti şi sufleteşti către cer şi rugându-se cu credinţă şi multă sârguinţa către Dumnezeu, după cum îi era obiceiul, în cămara cea de taină a inimii sale, a pus mâna pe cel mort; iar unii din cei ce stau acolo, râdeau zicând în cugetele lor: "Acest bătrân nu crede că cel ce zace este mort şi încearcă cu mâinile". Dar sfântul, atingându-se de cel mort, acesta îndată a înviat şi, ridicându-se, a început să vorbească. Atunci toţi s-au spăimântat şi s-au cutremurat de acea înfricoşată minune a sfântului. Iar cuviosul poruncea tuturor să nu spună nimănui acea minune; dar nu se puteau tăinui măririle lui Dumnezeu şi atâtea daruri ale Lui, pe care le avea cuviosul.

    Dar ce vom zice despre puterea şi stăpânirea acestui mare părinte pe care o avea asupra diavolilor? Căci aceştia, ca nişte praf ce se spulberă de un vânt mare, aşa se izgoneau din oameni prin rugăciunea lui. Odată, s-au adus la dânsul patru îndrăciţi, pe care muncindu-i dracii cumplit, strigau către sfânt: "Porunceşte-ne să ieşim de vreme ce ai stăpânire peste noi". Sfântul tăcea şi nici cu ochii nu căuta asupra lor, numai se ruga lui Dumnezeu în sine, zicând: "Miluieşte, Doamne, zidirea Ta". Căci vedea vicleşugul vrăjmaşului care cu acele cuvinte voia să-l arunce în înălţarea minţii. Astfel, tăcând sfântul, au ieşit dracii biruiţi de smerenia lui. Dar cine va spune în amănunţime faptele minunate ale cuviosului părintelui nostru? Cine va număra darul lui Dumnezeu care era într-însul? Cine va spune credinţa lui cea mare şi neîndoită, cu care putea să facă acele mari lucruri? Vremea nu ajunge a povesti.

    Dintre cele fără de număr spre folosul nostru şi pentru preamărirea lui Dumnezeu, cel minunat între sfinţii Săi, sunt şi acestea: Odată se aprinse în Bizanţ un foc mare, trimis de mânia lui Dumnezeu, încât ardea cetatea în flăcări, fiind pedepsită pentru păcate şi nu era cu putinţă nicidecum a se stinge văpaia, care ardea toate şi le îngropa în cenuşă. Nu era nici o nădejde că să poată scăpa vreo casă de ardere, pentru că focul cuprinsese toată cetatea împrejur. Înştiinţându-se despre aceasta, Cuviosul Marcel a stat la rugăciune, ridicându-şi mâinile sus şi vărsând lacrimi, îndată s-a potolit focul şi n-a mai înaintat şi s-a salvat jumătate din cetate, pentru că toată puterea focului s-a stins ca de nişte ploi mari prin lacrimile cuviosului.

    Un boier mare, Ardavurie, fecior al lui Aspar, cumplit cu obiceiul, iar cu credinţa arian, s-a mâniat asupra unui om de sub stăpânirea sa, cu numele de Ioan, şi a vrut să-l omoare. Iar el, neavând unde să se ascundă, a fugit în locaşul Sfântului Marcel.

    Ardavurie a trimis slugi după el ca să-l ia de acolo, dar cuviosul nu l-a dat. Iarăşi a trimis boierul cu rugăminţi şi îngroziri să-l ia de acolo şi l-a ameninţat pe sfânt, ca să-i dea pe Ioan, iar Cuviosul i-a trimis înapoi şi pe aceia. Mâniindu-se boierul a trimis ostaşi mulţi ca să scoată cu sila din mănăstire pe Ioan, iar pe cei ce s-ar împotrivi să-i omoare cu sabia. Când au înconjurat ostaşii mănăstirea cu săbiile şi voiau să strice ogradă, venind fraţii la sfânt, îl rugară cu lacrimi să-l dea pe Ioan ostaşilor că nu cumva pentru dânsul - ziceau ei - să pierim şi noi cei fără de vină. Cuviosul neascultînd pe fraţi, că era milostiv, nu a vrut să dea pe cel nevinovat în mâinile ucigaşilor. Apoi, luând arma duhovnicească, adică puterea Sfintei Cruci, cu care îngrădindu-se a ieşit împotriva ostaşilor şi îndată a căzut mare frică peste ei, când au văzut Crucea cu raze stălucind ca un soare, iar împrejurul lui, mare văpaie de foc, fulgerând şi tunând, încât aruncând armele s-au înspăimântat şi au fugit. Auzind acestea, boierul s-a înspăimântat şi, îmblânzindu-şi mânia, l-a iertat pe Ioan.

    De vreme ce s-a pomenit aici de Ardavurie şi de Aspar, tatăl său, este cu cuviinţă a spune sfârşitul lor, care s-a descoperit cuviosului. Aspar era cu puterea cel mai întâi după împărat, sub a cărui mâna era toată oastea şi avea doi fii, pe Ardavurie şi pe altul mai tânăr, cu numele Patrichie; şi era potrivnic împăratului în multe lucruri. Apoi cu toată casa să îi era pe ascuns vrăjmaş împăratului şi era foarte rău pentru toată Biserica lui Hristos, pentru că, ajutând arienilor, făcea mult rău drept-credincioşilor. Iar binecredinciosul şi de Hristos iubitorul împărat Leon, care se numea cel Mare, fiind blând şi temător de Dumnezeu, a răbdat până la o vreme, pe de o parte din nerăutate, iar pe de alta pentru că toată puterea oştii greceşti era în mâna lui Aspar şi aproape toţi erau arieni. Casa acelui rău credincios, fiind gata a se risipi cu cădere de moarte şi a pieri, Cuviosul Marcel a avut un vis: "Un leu se lupta cu un balaur fiind fără măsură de mari, balaurul bătea pe leu cu coada şi-l biruia, iar leul umbla împrejurul balaurului în deşert, neputând să-i facă nici un rău. Apoi, ostenindu-se amândoi, s-au odihnit. După puţină odihnă leul căpătând putere, deodată, ca dintr-un somn deşteptându-se, s-a repezit asupra balaurului cu mare mânie şi, trântindu-l la pământ, l-a biruit".

    Văzând aceasta în vis părintele Marcel, a proorocit că Aspar cu toată casa lui va fi pierdut de împărat, căci leul pe care-l văzuse închipuia pe împăratul Leon, iar balaurul cel mare pe Aspar, care cu adevărat că un balaur muşca şi vătăma credinţa cea dreaptă.

    Vedenia şi proorocia sfântului au luat degrabă sfârşit, căci: binecredinciosul împărat Leon, vrând cu bunătatea şi milostivirea sa să împace casa lui Aspar şi din vrăjmaş să-l facă prieten, ba încă sîrguindu-se a-l aduce la sfânta credinţă, a logodit pe fiica sa, Ariadna, cu feciorul lui Aspar, cel mai tânăr, Patrichie, şi voia să-l facă după sine împărat, pentru că el nu avea fecior. Deci gândea ca pe ginerele său să-l înalţe la împărăţie, dar s-a făcut mare gâlceavă în poporul cel credincios, pentru că se temeau toţi, ca până la sfârşit să fie chinuită Biserica lui Hristos prin vrăjmăşia şi răutatea arienească, căci ginerele împăratului era arian.

    Adunându-se toţi credincioşii cu episcopii şi cu preoţii, luând cu ei şi pe bătrânul Marcel, au mers la împărat şi au zis: "Să nu facă aceasta, adică să nu ridice la moştenirea împărătească pe cel rău-credincios, ci mai întâi ginerele împăratului să se lepede de credinţa cea arienească, iar de nu va voi, apoi să nu primească cinstea împărătească". Împăratul Leon potolind poporul, făgăduia că va aduce pe ginerele său către dreapta-credinţă. Ginerele său, deşi cu vicleşug venise la credinţă, totuşi gâlceavă în popor nu înceta.

    În acea vreme s-a descoperit răutatea şi vicleşugul lui Aspar, că nu numai coroana împărătească căuta, ci capul împăratului, voind să-l omoare. Deci s-a ridicat tot poporul împotriva casei lui Aspar, nerăbdînd un vicleşug ca acela şi voia să-l piardă cu totul. Iar el, temându-se, a fugit cu fiii săi în Calcedon şi s-au închis în biserica Sfintei Muceniţe Eufimia, având cu sine mulţime de ostaşi, care au stat împrejurul bisericii, păzind viaţa lui. Dar a fost scos de acolo cu cuvinte împărăteşti de pace şi chemat în cetatea împărătească. Apoi, după puţină vreme, după sfatul împărătesc, Aspar împreună cu fiul său Ardavudie au fost omorâţi de Zenon. Patrichie, ginerele împăratului, a fost trimis în surghiun, iar Ariadna, fiica împăratului, a fost luată de Zenon, care mai pe urmă a luat împărăţia grecească după Leon. Astfel neamul cel de balaur, casa lui Aspar zic, a pierit cu sunet, fiind biruit de leu, după proorocia sfântului. Dar noi iarăşi să ne întoarcem la Sfântul Marcel.

    Când mergea poporul la împăratul Leon, cu episcopii şi preoţii, având cu dânşii pe acest părinte că pe un înţelept şi prea- ales povăţuitor, mulţi din cei vrednici, au văzut pe îngerul lui Dumnezeu în chip de tânăr preafrumos, în haine albe şi încins cu brâu de aur, mergând împreună cu Sfântul Marcel şi sprijinindu-l de mâna lui. Astfel l-au văzut toată vremea, când mergea acolo cu poporul şi iarăşi când se întorcea de acolo până la uşa chiliuţei sale, unde s-a făcut nevăzut. De aici arătat este, că era iubit de Dumnezeu acest fericit părinte, căci pe îngerii Săi îi trimitea spre slujbă ca să-l ducă în cale şi să-l păzească. Astfel se împlineau asupra lui cele zise: Va porunci pentru Tine îngerilor Săi, ca să Te păzească în toate căile Tale, pe mâini Te vor lua, că nu cumva să se împiedice de piatră piciorul Tău.

    Acum este vremea să spunem şi sfârşitul Cuviosului. Şaizeci de ani săvârşind cuviosul în nevoinţele monahiceşti, s-a apropiat de fericitul său sfârşit, petrecând toate zilele vieţii sale cu plăcere de Dumnezeu. Şi s-a asemănat proorocilor, prin mai înainte-vedere; patriarhilor, prin credinţă şi nădejde neîndoită spre Dumnezeu, şi mucenicilor prin omorârea trupului, cea din toate zilele. Apoi s-a asemănat lui Moise întru vedere de Dumnezeu şi în dar, precum s-a zis mai sus, fiind deopotrivă lui David în blândeţe, lui Petre Apostolul în râvna, lui Ioan întru feciorie şi în ştiinţă şi tuturor Apostolilor în darul tămăduirilor; căci era izvor tuturor tămăduirilor şi râu al facerilor de bine cele cu minune.

    Zăcând pe patul durerii, plângea mulţimea fraţilor, înconjurându-l, între care era unul cu numele Luchian, de neam boieresc, care trecând cu vederea toate cele lumeşti, venise la viaţa monahicească, sporind în faptele cele bune mai mult decât alţii. Acela, plângând, ruga pe sfânt că să nu-l lase singur fără de cârmă în marea acestei vieţi, spre a se pierde în valurile ispitei, ci să-l ia şi pe el. Iar cuviosul, căutând spre dânsul, a zis: "Îndrăzneşte, fiule, pentru că, după ducerea mea, degrabă vei veni după mine". Şi s-au adunat de prin mănăstirile cele din jur egumenii şi fraţii, precum şi arhiereii şi boieri din Constantinopol ca să-l cerceteze şi să-i dea sărutarea cea mai de pe urmă. El, dând fiecăruia învăţătura ce se cădea şi multe vorbind spre folosul sufletului şi pentru viaţa cea veşnică, s-a rugat ca să se depărteze de la dânsul, zicând că vrea să doarmă puţin. Depărtându-se toţi, a adormit cu somnul cel fericit şi cu odihna cea veşnică, dându-şi sufletul său în mâinile lui Dumnezeu şi l-au pus cu cinste în biserica pe care el însuşi a zidit-o.

    Fericitul Luchian plângând deasupra gropii lui, în a cincea zi i s-a arătat cuviosul în vedenie, zicând: "Pentru ce te mâhneşti? Nu crezi că am rugat pentru tine pe Dumnezeu, ca şi tu fără de zăbavă să fii împreună cu mine?". După acea vedenie, a treia zi s-a odihnit întru Domnul şi Luchian, mai trăind după părintele şi învăţătorul său opt zile. Astfel, Cuviosul Marcel şi după moartea sa a împlinit proorocia sa, degrabă luând după sine, precum a făgăduit, pe iubitul ucenic Luchian şi împreună cu sfinţii cu care s-a asemănat, s-a dus înaintea Stăpânului Său cel mai sfânt decât toţi sfinţii, în veselie şi în bucurie veşnică, Căruia şi noi ne închinăm, ca să ne învrednicim prin rugăciunile sfântului şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Wednesday, December 27, 2017

Viaţa Sfântului Apostol Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan




   Domnul nostru Iisus Hristos, după săvârşirea tainei mântuirii noastre, înălţându-se la cer, şi pe Sfântul Duh, Care de la Tatăl purcede trimiţându-L în limbi de foc, iar Biserica cea dintâi începând a se înmulţi, au cârtit elinii împotriva evreilor. Nu acei elini care se închinau idolilor, pe care Sfânta Scriptură îi numeşte limbi, pentru că acelora, în acea vreme, încă nu li se deschisese uşa credinţei şi încă nu li se propovăduise cuvântul mântuirii. Că nu îndată după uciderea lui Ştefan au început a se primi păgânii în Biserica celor credincioşi, dintre care cel dintâi a fost Cornelie Sutaşul. Pe acesta botezându-l Sfântul Petru, nu a plăcut celor ce erau dintre evrei că a intrat între bărbaţii care nu erau iudei. De acea cârteau asupra lui Petru, până când le-a spus lor despre pânza cea arătată din cer şi atunci au tăcut şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Că şi limbilor le-a dat Dumnezeu pocăinţă în viaţă. Deci, nu elinii cei ce erau dintre limbi cârteau asupra evreilor, în vremea Sfântului Ştefan, ci acei care erau dintre evrei şi aveau aceeaşi lege dată de Moise şi erau risipiţi prin toate ţările, precum şi Sfântul Apostol Pavel scrie: Celor douăsprezece seminţii, care sunt întru risipire, să se bucure. Aceia deprinseseră limba elinească, însă nu şi credinţa şi obiceiurile; din care pricină elinii îi numeau pe dânşii, ierusalimiteni.

    Astfel zice Sfântul Ioan Gură de Aur: "Elinii socotesc pe cei ce vorbesc elineşte, pentru că aceştia fiind evrei, vorbeau elineşte". Nişte elini ca aceia, care erau risipiţi, au făcut cârtire către evreii cei din Ierusalim, că erau trecute cu vederea văduvele lor în slujbele cele de toate zilele, pe de o parte că li se poruncea lucrul cel mai prost, iar pe de alta că nu deopotrivă, ci partea cea mai mică şi mai de pe urmă din hrană şi din haine se da lor. Atunci cei doisprezece Sfinţi Apostoli, adunând toată Biserica din acea vreme, au zis: Nu este cu cuviinţă nouă a lăsa cuvântul lui Dumnezeu şi a sluji meselor. Căutaţi dar, fraţilor, dintre voi şapte bărbaţi mărturisiţi, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care îi vom pune pe slujba aceasta, iar noi vom petrece în rugăciuni şi în predicarea cuvântului. Şi a plăcut cuvântul acesta al Sfinţilor Apostoli înaintea întregului popor credincios. Astfel, au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt; pe Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi pe Nicolae Antiohianul, ale căror nume arată că nu erau din neamul evreilor din Ierusalim, ci din cei ce locuiau prin părţile elinilor, că şi numele lor nu sunt evreieşti, ci elineşti. Precum Ştefan care era rudenie cu Saul, cel chemat mai pe urmă la credinţă şi la apostolie, iar acesta numit în urmă Pavel, era din părţile Ehiliehiei, din cetatea Tarsului. Deci, din elini au ales pentru slujbă pe aceşti şapte, ca să fie cu plăcere poporului elinesc, care se mâhnea pentru văduvele lor cele trecute cu vederea şi aşa să se potolească mâhnirea lor şi să înceteze cârtirea. Pe aceştia alegându-i, i-au adus înaintea apostolilor, iar ei rugându-se şi-au pus mâinile peste dânşii şi i-au făcut diaconi. Ştefan, fiind plin de credinţă şi de putere, era cel dintâi dintre dânşii, pentru aceea şi arhidiacon a fost numit, făcând semne şi minuni mari în popor, pe care nu le pomeneşte Scriptura, ca şi despre Însuşi Domnul Hristos, căci dacă s-ar fi scris câte una, pare-mi-se că nici în toată lumea nu ar fi încăput cărţile ce s-ar fi scris.

    Însă fără îndoială vom zice că Sfântul Ştefan, fiind asemenea cu apostolii şi punându-şi mâinile pe bolnavi îi făcea sănătoşi. Fiind şi bărbat puternic în lucru şi în cuvânt, întărea pe credincioşi în credinţă, mustra pe iudeii cei necredincioşi, spunându-le din lege şi din prooroci, că din zavistie şi din nedreptate au omorât pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel aştepat din veac. Odată, făcându-se întrebare între iudei, farisei şi saduchei şi între evreii cei ce se numeau elini, despre Domnul nostru Iisus Hristos, unii ziceau că este prooroc, iar alţii amăgitor şi alţii că este Fiul lui Dumnezeu. Atunci Sfântul Ştefan, stând la loc înalt, a vestit tuturor pe Iisus Hristos, Domnul nostru, zicând: Bărbaţi, fraţi, aflaţi pentru ce s-au înmulţit răutăţile între voi şi s-a tulburat tot Ierusalimul; fericit este omul care a crezut în Iisus Hristos, pentru că Acesta este cel Care a plecat cerurile şi S-a pogorât pentru păcatele noastre şi S-a născut din Sfânta şi Preacurată Fecioară Maria, cea aleasă mai înainte de întemeierea lumii. Acesta neputinţele noastre le-a luat şi bolile noastre a purtat. Pe cei orbi i-a făcut să vadă, pe cei leproşi i-a curăţit şi dracii a izgonit. Ei, auzind acestea, se certau cu dânsul, grăind împotrivă şi hulind pe Dumnezeu cel propovăduit, precum scrie în Faptele Apostolilor. Atunci s-a sculat, se zice, un oarecare din sinagogă ce se numea a Libertinilor, a Cirinenilor şi a Alexandrinilor, a celor din Cilicia şi din Asia, întrebându-se cu Ştefan. Pentru că evreii cei ce trăiau prin laturile cele mai depărtate, prin mijlocul elinilor îşi aveau în Ierusalim adunările lor deosebite şi erau afară de sinagogile cele mari evreieşti şi o mulţime de sinagogi ale altor limbi - sau evreii care vieţuiau între alte neamuri - pentru că evreii din fiecare latură îşi trimiteau copiii la sinagogă sau la adunarea lor din Ierusalim, ca să înveţe legea lui Dumnezeu. Încă şi ei, în fiecare an venind la închinăciune la biserica lui Solomon, într-ale lor adunări găzduiau, se adunau şi învăţau. Acest lucru învederat este, din ceea ce scrie la cap.11 al Faptelor: În Ierusalim veneau Iudei, bărbaţi cu bună cuviinţă dintre toate limbile cele de sub cer. Adică părteni, mideni, elamiteni şi ceilalţi, evrei ce vieţuiau în Pârtia, în Midia, în Elamitia şi în celelalte laturi, după cum scrie acolo şi care veniseră în Ierusalim la praznic.

    Acolo era adunarea cilicienilor, a alexandrenilor şi a cirincilor. Iar pentru adunarea libertinilor se povesteşte că era între evrei un neam deosebit, care îşi trăgea neamul său din evreii aceia ce au fost odinioară robiţi de Pompei al Romei şi după aceea li s-au dăruit libertate şi se numeau liberi, sau slobozi, aşa zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur: "Libertinii cei ce au fost dăruiţi cu libertate de romani, aşa se numesc, căci cum erau acolo mulţi străini, aşa aveau şi adunările unde se cuvenea a se citi legea şi a face rugăciunile. Deci, aceste adunări ale libertinilor, ale chirinenilor şi altele, întrebându-se cu Sfântul Ştefan, nu puteau sta împotriva înţelepciunii şi a duhului cu care grăia el. Apoi, Sfântul Ştefan biruia cu cuvântul adevărului în acea vreme trei părţi din toată lumea, a Europei, a Asiei şi a Africii. Biruia pe Europa, prin libertinii cei veniţi din Roma, care este în părţile Europei; biruia Asia, prin cilicienii care erau din Asia; biruia Africa prin cirinei şi prin alexandrini, care erau din părţile Africii.

    Aceştia, neputând a grăi ceva, împotriva adevărului, care era mai luminos decât soarele, s-au aprins de mânie şi, cuprinzându-i zavistia, au invitat pe nişte bărbaţi, care iubeau minciuna, să spună la sinagogă cea mare evreiască, că ar fi auzit pe Ştefan grăind cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise. Cu acest fel de vicleşug tulburând poporul, pe bătrâni şi pe cărturari, au răpit pe Sfântul Ştefan şi l-au dus în adunarea lor înaintea arhiereilor şi a toată mulţimea învăţătorilor de lege. Apoi au pus înainte şi martori mincinoşi, zicând: Omul acesta nu încetează a grăi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt şi a Legii, că l-am auzit şi pe el zicând că Iisus Nazarineanul va risipi locul acesta şi va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat nouă Moise (Fapte 6,11-14).

    Sfântul Ştefan stătea în mijlocul acelei adunări ucigaşe ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind cu lumina dumnezeiescului dar, precum odinioară Moise s-a preamărit cu strălucirea feţei lui, şi toţi cei ce şedeau în adunare, căutând la dânsul, au văzut faţa lui ca faţa îngerului. Şi a zis arhiereul: Oare sunt adevărate cele grăite de martori? Iar Sfântul, deschizându-şi gura sa, a început a grăi de la Avraam, care mai întâi a primit făgăduinţa venirii lui Mesia şi le-a spus istoria până la Moise, vestind-o cu toată buna cucernicie şi cu cinste, grăind împotriva martorilor celor mincinoşi, că nu este hulitor al lui Moise, nici al legii lui Dumnezeu celei date prin Moise, ci mai vârtos adeverind că părinţii lor au fost hulitori. Nu au vrut, zice el, părinţii noştri să o asculte pe ea, ci au lepădat-o şi s-au întors cu inimile lor la Egipt.

    După aceasta, surpând acea mărturie mincinoasă că ar fi hulit asupra locului sfânt, a zis: "Solomon i-a zidit Lui biserică (adică lui Mesia) ca şi cum ar fi zis: Nu-mi este cu neştiinţă locul cel sfânt, cel rânduit cu bună voirea lui Dumnezeu, de împăratul Solomon cel înţelept şi cu slava Domnului cea arătată în nor sfinţit. Cinstesc locaşul cel făcut din mâini întru slava lui Dumnezeu, însă mărturisesc că Dumnezeu voieşte mai vârtos a petrece în locurile cele nemateriale şi nefăcute de mână, adică în sufletele omeneşti cele curate. Cel Preaînalt nu vieţuieşte în bisericile cele făcute de mâini, precum zice proorocul: Cerul Îmi este scaun şi pământul reazem picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie?", grăieşte Domnul, sau care este locul odihnei Mele? Nu mina Mea a făcut acestea toate?"

    Apoi, umplându-se de râvna dumnezeiască, precum şi Ilie odinioară, a adus cuvânt de mustrare, zicând către dânşii: Voi cei tari la cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea vă împotriviţi Duhului Sfânt, precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe cine din prooroci n-au izgonit părinţii voştri? Şi au omorât pe cei ce mai înainte au vestit despre venirea lui Mesia cel aşteptat (Fapte 7,47-52).

    Aceste cuvinte ale sfântului au pornit spre nespusă mânie pe arhiereu, pe cărturari şi pe tot poporul cel înrăutăţit al iudeilor, căci, auzind acestea, se iuţeau în inimile lor şi scrâşneau cu dinţii asupra lui. Însă el nu băga în seamă mânia lor, că era plin de Duhul Sfânt, care îl făcea cu bărbăţie şi de Dumnezeu vorbitor. Apoi, căutând la cer a văzut slava lui Dumnezeu, pe care mai înainte dorea să o vadă şi cu credinţă neîndoită nădăjduia a o dobândi. Pe aceasta mai înainte de vreme a început a o vedea, ca şi cum ar fi ieşit din trup şi ar primi răsplătirea. Deci a văzut şi pe Iisus Hristos, Stăpânul şi Domnul său, ca şi cum venea către sine, căci dezlegându-se degrabă de trup, avea să meargă către El, ca unde este Domnul, acolo şi sluga lui să fie. Ceea ce a văzut singur, aceea a vestit-o tuturor, strigând cu glas mare: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.

    El nu a tăinuit ceea ce a văzut, precum este obiceiul sfinţilor a nu arăta la alţii descoperirile ce li se fac de Dumnezeu pentru a lor smerenie. Ci, Sfântul Ştefan a făcut arătată acea preaslăvită descoperire, iar aceasta a făcut-o pentru a întări credincioşii în credinţă, iar necredincioşii să se ruşineze. Încă şi pentru a adeveri şi pe ceilalţi mucenici, ce vor veni după dânsul, că celor ce mor pentru Hristos muceniceşte, nu le este în văzduh vreo împiedicare la suirea către înălţime sau vreo încercare; ci calea cea dreaptă, cerul deschis, răsplătirea gata, puitorul de nevoinţe aşteaptă şi singură slava Domnului întâmpina pe mucenic în porţile cereşti.

    Pentru aceea întâiul mucenic, netăcînd, vesteşte ceea ce vede, ca şi cum ar chema după sine şi pe alţii, către aceeaşi cunună mucenicească. Iar iudeii cei zavistnici, care se învăţaseră a ucide pe prooroci şi care îndrăzniseră şi asupra Domnului, împlinitorul legii şi al proorocilor, nu au suferit a auzi cuvintele cele adevărate grăite de Sfântul Ştefan, singuri fiind mincinoşi, ci strigând cu glas mare, îşi astupau urechile şi au pornit cu un suflet şi-au pus asupra lui mâinile cele ucigaşe. Apoi, scoţându-l din cetate - precum mai întâi pe Domnul Cel ce a binevoit a pătimi afară de poartă - au ucis cu pietre pe sluga Domnului cea bună şi credincioasă. Martorii cei mincinoşi şi ucigaşii, pentru ca să le fie mai uşor a arunca cu pietre asupra sfântului, s-au dezbrăcat de hainele lor şi le-au pus lângă picioarele unui tânăr, numit Saul. Acesta, fiind rudenie şi de o seminţie cu cel ce se ucidea, mai mult se iuţea asupra lui, râvnind după legea cea veche. Saul era atunci binevoitor pentru uciderea lui Ştefan şi cum Sfântul Ioan Gură de Aur grăieşte despre aceasta: "Îi părea rău lui Saul că nu are mâini mai multe ca să ucidă cu toate pe Ştefan, dar şi aşa a aflat că să-l ucidă cu mâini multe, care erau ale martorilor mincinoşi, ale căror haine le păzea Saul".

    Deci, fiind ucis Sfântul Ştefan în valea lui Iosafat - care este între Eleon şi între Ierusalim, lângă pârâul Cedrilor, ce avea mulţime de pietre pe lângă mal - stătea de departe pe o piatră Preacurată Fecioară, cu Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, privind de sus şi rugându-se cu sârguinţă către Domnul şi Fiul său ca să-l întărească în răbdare şi să primească sufletul lui în mâinile Sale. O! cât îi era de dulce Maicii Domnului moartea Sfântului, întâiului mucenic şi Arhidiacon Ştefan, deşi era într-acea cumplită ucidere cu pietre; căci privea la pătimirile lui, din înălţimile cele cereşti, preadulcele Iisus; iar din dealurile cele pământeşti, preadulcea Maică, împreună cu iubitul ucenic.

    Multă ploaie de pietre zburând asupra lui şi cu totul roşindu-se de sângele lui, iar cu trupul slăbind şi din legăturile cele fireşti dezlegându-se, îl durea inima pentru cei ce-l ucideau şi mai cu sârguinţă se rugă pentru ei, decât pentru sine. Căci pentru sine a zis: "Doamne, Iisuse, primeşte sufletul meu!" Iar pentru ei, plecându-şi genunchii şi cu glas mare strigând, a zis: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!" Aceasta zicând, a adormit.

    Astfel s-a săvârşit bunul nevoitor. Astfel s-a încununat cu nişte trandafiri roşii, prin sângerarea de pietre, întâiul mucenic şi a mers în cerul pe care l-a văzut deschis, către Domnul şi Împăratul slavei, ca să împărăţească împreună cu El întru împărăţia cea nesfârşită. El fusese ales arhidiacon de Sfinţii Apostoli, îndată după Pogorârea Sfântului Duh şi a pătimit în acelaşi an după Înălţarea Domnului, în ziua de douăzeci şi şapte a lunii decembrie, având de la naşterea să mai mult de treizeci de ani. Era frumos la faţă, dar mai frumos cu sufletul.

    Sfântul lui trup a fost aruncat spre mâncarea fiarelor şi a păsărilor şi a zăcut neîngropat o zi şi o noapte. După aceea, în noaptea a doua, Gamaliel, acel slăvit învăţător al legii evreieşti din Ierusalim, care mai pe urmă a crezut în Hristos împreună cu fiul său, Avelvie, a trimis nişte bărbaţi cinstiţi şi credincioşi şi, luând în taină moaştele sfântului, le-a dus într-un sat al său, care era departe de Ierusalim, ca la douăzeci de stadii, ce se chema Cafargamala şi acolo le-a îngropat cu cinste, făcând deasupra lui mare plângere. "Căci cine n-ar fi plâns - zice Sfântul Ioan Gură de Aur - văzând pe acel miel blând, ucis cu pietre şi zăcând mort".

    După mulţi ani, binecredincioasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Mic, venind în Ierusalim, la locul acela unde a fost ucis Sfântul Întâiul Mucenic Ştefan cu pietre şi s-a roşit pământul cu cinstitul său sânge, a zidit o biserică preafrumoasă în numele şi în cinstea lui Hristos Dumnezeu, a Căruia este slava în veci. Amin.

APARITIE MISTERIOASA LA 6 DIMINEATA A DOUA ZI DE CRACIUN






APARITIE MISTERIOASA LA 6 DIMINEATA A DOUA ZI DE CRACIUN 26 DECEMBRIE 2017 (SOBORUL MAICII DOMNULUI )

DIN BACAU DE PE VARFUL MUNTELUI BERZUNTI FIIND CERUL SENIN SI PLIN DE STELE S-A VAZUT FOARTE CLAR

FENOMENUL S-A PRODUS LA 6 FARA UN SFERT DIMINEATA SI  PRET DE CATEVA MINUTE, FARA SA SE STIE CAT,   TIMPUL A STAT IN LOC .(INAINTE DE A MA UITA PE CER, M-AM UITAT LA CEAS, DUPA CE AM REVENIT IN CHILIE ORA ERA ACEEASI .AM PRIMIT CONFIRMARE SI DE LA ALTE PERSOANE).

 ACEASTA LUMINA MISTERIOASA  A FOST VIZIBILA IN ROMANIA ,RUSIA,GRECIA POLONIA ....

POZA A FOST FACUTA CU TELEFONUL ....

Monday, December 25, 2017

NASTEREA MANTUITORULUI A FOST ASA






1. În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea.
2. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria.
3. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa.
4. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David.
5. Ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată.
6. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască,
7. Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei.
8. Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor.
9. Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare.
10. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul.
11. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.
12. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle.
13. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând:
14. Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!
15. Iar după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut.
16. Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle.
17. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil.
18. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori.
19. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa.
20. Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese.

Saturday, December 23, 2017

***MUSAFIRUL**Poveste cu morala***

***MUSAFIRUL**Poveste cu morala***

Intr-o zi o femeie mai in varsta isi facea treburile in casa. Deodata aude un glas care ii spune : Eu sunt Dumnezeu ! Ai grija si pregateste-te deoarece eu voi veni la tine ziua urmatoare.
Femeia asculta si a incepu sa faca pregatirile. A facut curat in casa, a spalat, a sters praful; apoi a gatit cele mai bune bucate, a asezat masa a facut tot ce putea sa faca pentru un musafir , mai ales ca era unul asa de important.
Iar apoi a inceput sa astepte.
Dupa cateva ore de asteptare si nerabdare – suna la usa cineva. Deschide repede, dar spre dezamagirea ei era vecina. O persoana mai saraca cu 3 copii care ii cere niste sare imprumut. Deranjata de prezenta ei ii spuse :
– Pleaca ! Nu ma deranja astept pe cineva foarte important acum. Nu am timp.
Vecina pleca intristata. Peste inca o ora vine la usa altcineva. Era un vanzator ambulant – care incerca sa scoata si el un ban.
Din nou – este gonit si acesta din motivul ca era ocupata.
Se aseza iar langa masa pusa cu bucate si se intreba : Oare de ce nu mai vine?
Se aude din nou soneria.
– Sigur e El ! Si alerga catre usa. Deschide, si spre surprinderea ei era doar un cersetor.
– Dati-mi si mie o bucata de paine. Sunt sarac, nu am ce manca, si nu mai pot de foame. Dumnezeu sa va dea in loc ce imi dati mie.
– Nu am ce sa iti dau. Toate bucatele acestea nu sunt pentru tine !
Seara se asternu si nu veni nimeni. Astepta si intr-un final se culca. In vis s-a auzit vocea Domnului:
Am venit si am batut de 3 ori la usa si nu m-ai primit inauntru. Am cerut de mancare si nu mi-ai dat.
Morala: Dumnezeu nu vine cu aura la cap si cu crucea in spate. Cand ajuti pe cineva, il ajuti pe El.

Monday, December 18, 2017

Macar azi sa crezi acest lucru !




Dupa cum deja bine stiti se apropie ziua Mea de nastere. De fapt, in fiecare an oamenii Mi-o sarbatoresc, insa… nu pentru a se bucura impreuna cu Mine, ci pentru a profita de aceasta mare sarbatoare a Mea, ca sa se distreze intre ei… Pentru multi conteaza ziua de Craciun si nu Cel ce este praznuit. Craciunul a devenit, mancare, bautura si destrabalare… Oamenii fac fel de fel de cumparaturi si peste tot se vorbeste despre aceasta mare zi… La inceput pareau sa inteleaga si sa aprecieze ceea ce am facut pentru ei, dar Azi, nimeni nu mai stie motivul acestei sarbatori… Imi amintesc anul trecut de ziua Mea, au facut banchet mare, pe mese erau tot felul de bunatati, totul era decorat si plin de cadouri, dar… pe Mine nu M-au invitat! Eu eram Cel sarbatorit, dar ei au uitat de Mine ! Era sarbatoarea Mea si ei Mi-au inchis usa in fata ! As fi dorit atat de mult sa fi sarbatorit cu ei… De fapt, nu am fost prea surprins, pentru ca in ultima vreme tot mai multa lume Ma ignora… Si pentru ca am vazut ca nu M-au invitat, am intrat neobservat si am stat deoparte…Toti ciocneau, unii erau deja beti, spuneau bancuri, radeau si se distrau. Cand a sosit un batran imbracat in rosu si a inceput sa strige “Ho,Ho,Ho!” apoi s-a lasat sa cada greoi pe fotoliu si toti au alergat spre el strigand: “Mos Craciun! Mos Craciun!”, de parca sarbatoarea ar fi fost pentru el. La miezul noptii au inceput sa se inbratiseze, asa ca am intins si Eu bratele sperand ca cineva Ma va imbratisa si pe Mine… Stii? Nimeni nu M-a imbratisat… Deodata au inceput sa-si imparta cadouri. M-am bucurat mult pentru ca Mie Imi place sa impart cadouri si celor buni si celor rai, asa ca M-am apropiat crezand ca cineva are un dar si pentru Mine. Cu fiecare an care trece e tot mai rau. Oamenii isi amintesc doar de mancare, de daruri, de chefuri… De Mine nu-si aminteste nimeni. Am observat ca sunt in plus la aceasta sarbatoare, la propria Mea zi de nastere, am iesit fara sa fiu observat, si am plecat… M-as bucura daca in acest Craciun Mi-ai permite sa intru in viata ta, recunoscand ca in urma cu peste 2000 de ani am coborat pe pamant pentru a patimi, a muri si a invia pentru ca tu sa ai viata vesnica. Macar azi sa crezi acest lucru !

SFANTUL MUCENIC SEBASTIAN







Sfântul Sebastian, bărbatul cel binecredincios, s-a născut în cetatea Narvoniei, iar în Mediolan a crescut şi a învăţat carte. El era atât de plăcut şi iubit paginilor împăraţi Diocleţian şi Maximian, încât l-au făcut voievod al ostaşilor lor celor mai de aproape şi i-au poruncit ca totdeauna să fie înaintea lor, pentru că era bărbat viteaz şi priceput, plin de înţelepciune, în cuvinte adevărat şi în judecăţi drept, iar în sfaturi mai înainte văzător. În lucrurile cele ce i se încredinţau lui şi în slujbe era credincios şi cu bărbăţie, însemnat în bunătate şi în toată rânduiala obiceiurilor era foarte ales. Pe acesta îl cinsteau ostaşii ca pe un părinte şi toţi cei din palatul împărătesc foarte mult îl iubeau şi îl cinsteau, căci era cinstitor de Dumnezeu, adevărat şi om drept; că pe care îl miluise Dumnezeu cu darurile sale, acela de toţi să se iubească şi să se cinstească.

    În toate zilele slujea lui Hristos cu osârdie, rugându-se şi păzind sfintele Lui porunci. Şi aceasta o făcea în taină, ca să nu afle paginii împăraţi credinţa lui în Hristos; nu de munci temându-se, nici iubind averea, ci numai pentru aceasta tăinuia sub hlamida stăpânirii pământeşti pe ostaşul lui Hristos, ca să ajute creştinilor, care în acea vreme erau foarte izgoniţi şi munciţi. Pentru că pe care nu putea să-i ceară şi să-i elibereze din legături şi din munci, nici să le facă vreo uşurare, pe aceia îi întărea cu cuvinte folositoare, ca să-şi dea sufletele cu bărbăţie pentru Domnul lor, cu al Cărui sânge erau răscumpăraţi şi să-şi verse sângele lor privind către veşnicele răsplătiri, care vor fi după muncile vremelnice de aici. Apoi se sârguia a câştiga lui Dumnezeu sufletele pe care diavolul se nevoia a le răpi spre pierzare.

    Deci, precum grăieşte Scriptura, întărind mâinile cele slabe şi genunchii cei slăbănogiţi ai credincioşilor şi pe cei slabi la suflet, care se îndoiau şi se temeau de munci, pe aceia îi învăţa şi-i făcea să fie cu bărbăţie şi îi deştepta către nevoinţă. Apoi, văzând pe mulţi înaintea sa nevoindu-se şi alergarea săvârşindu-şi şi credinţa nevătămată în muncile cele grele păzindu-şi şi către primirea cununilor celor veşnice mergând - se aprindea însuşi cu dorinţa de a pătimi pentru Hristos şi aştepta până când îi va arăta lui Domnul vreme lesnicioasă spre aceasta. Deci, a dobândit vremea întru care nu i-a mai fost cu putinţă a tăinui văpaia dragostei şi a râvnei celei dumnezeieşti ce ardea înăuntru şi cu dinadinsul s-a arătat pe sine tuturor cine era; căci n-a răbdat mai mult a se ascunde lumina în întuneric. Şi a fost vremea aceea astfel:

    Doi bărbaţi cinstiţi şi de bun neam, Marchelin şi Marcu, fraţi după trup şi împreună născuţi, au fost prinşi mărturisind pe Hristos şi mult timp au fost ţinuţi legaţi. La aceştia adeseori mergea fericitul Sebastian şi îi mângâia pe dânşii, vorbind despre sfânta credinţă şi despre cele folositoare, sfătuindu-i să se lepede de înşelăciunile lumeşti cele degrabă trecătoare şi să nu se teamă de muncile cele vremelnice. Iar ei, ascultând sfatul lui cel sănătos, răbdau cu bărbăţie rănile cele aduse asupră-le de către cei ce-i chinuiau şi erau neclintiţi în credinţă; apoi au fost osândiţi la tăiere cu sabia.

    Dar s-a dat astfel de poruncă, că, dacă într-acel ceas, când vor pleca capetele sub sabie, vor vrea să jertfească zeilor, apoi să-i elibereze la casele lor, la părinţi, la familiile şi copiii lor, căci încă erau vii părinţii lor. Pe tată îl chema Tracvilin, iar pe mamă o chema Maria, fiind amândoi bătrâni. Şi au rugat părinţii şi toţi ai casei lor pe Agresta Hromatie, eparhul cetăţii Romei, să mai îndulcească zilele vieţii lui Marchelin şi a lui Marcu treizeci de zile, în care timp ar putea să-i sfătuiască să se închine zeilor, pentru că părinţii, femeile şi tot neamul lor, erau întru întunericul relei credinţe păgâneşti. Deci, dându-le vremea cea cerută, i-au înconjurat părinţii, femeile, copiii, rudeniile şi prietenii lor, cu multă tânguire rugându-i să se miluiască pe ei şi pe aceştia şi să facă după plăcerea împăraţilor.

    Tatăl lor, intrând în temniţă, se tânguia, zicându-le: "O! fiii mei prea iubiţi, nu vă pare rău de ticăloasele mele bătrâneţi? Care alt toiag şi ajutor al bătrâneţilor mele voi avea eu? Cine mă va căuta pe mine lipsitul întru slăbiciunile mele? Cine îmi va îngropa ticălosul meu trup şi cine va moşteni averile mele? Fie-vă jale şi milă de mine, tatăl vostru, o, fiii mei, care v-am născut şi v-am crescut. Pentru ce vă duceţi de voia voastră la moarte? Pentru ce nu vă întristaţi de tinereţile voastre, de bătrâneţile mele, de femeile voastre şi de copiii care jelesc în tot ceasul fără mângâiere? Pentru ce vă lipsiţi de toate cele frumoase ale lumii, de viaţa cea preadulce şi să mănânce vrăjmaşii bogăţia voastră, iar eu să mă păgubesc într-o zi de toată averea, de viaţă, de fii şi de lumina ochilor mei".

    Zicându-le acestea, tatăl a început împreună cu maica lor a se boci fără mângâiere, smulgându-şi părul capului şi faţa zgîriindu-şi-o, zicând: "Aduceţi-vă aminte, fiii mei prea iubiţi, de ostenelile ce am suferit, născându-vă, legănându-vă, crescându-vă şi hrănindu-vă, eu, ticăloasa de mine".

    Acestea şi multe altele ziceau părinţii lor, ca să-i pornească către milostivire şi împreună pătimire. Femeile lor plângeau şi se boceau asemenea şi, purtând copiii lor în braţe, ziceau: "Soţii noştri prea iubiţi! Pentru ce vă arătaţi către noi şi către voi atât de nemilostivi? Dacă aţi avut o socoteală că aceasta nebună, ca să vă omorâţi fără de vreme şi în zadar, pentru o nădejde deşartă a vieţii ce va să fie, care nu ştiţi de este adevărată, pentru ce ne aruncaţi pe noi în munci? Cum vom vedea noi moartea voastră cea amară şi nedreaptă? Cum vom suferi văduvia noastră, ticăloasele de noi? Cum vom hrăni pe copiii voştri? Fie-vă milă şi vă înduraţi de noi! Dacă nu vă este milă de trupurile voastre, apoi omorâţi-ne pe noi mai întâi, ca să nu vedem sfârşitul vostru, căci nici o zi nu voim să trăim în urma voastră, ci vom ruga pe schingiuitori să ne taie şi pe noi cu aceeaşi sabie. Sau, dacă nu ne vor asculta, noi înşine ne vom tăia singure".

    După ce au zis acestea, femeile, rudeniile şi prietenii lor, au făcut pe mulţi ascultători să lăcrimeze; şi, mai ales, mucenicilor - ca nişte oameni şi ei trup fiind - li s-a făcut milă de femeile şi copiii lor şi vărsau multe lacrimi.

    Atunci Sfântul Sebastian, care se întâmplase acolo în acea vreme, văzându-i pe ei aproape de cădere şi de pierzare a sufletelor, fiindu-i milă de dânşii, apoi, cunoscând că şi vremea mărturisirii sale a sosit ca şi altora să ajute şi singur să iasă la nevoinţa pătimirii, a făcut semne tuturor să tacă şi a zis: "O, ostaşii lui Hristos cei tari! O, luptători prea iscusiţi ai oştirii celei dumnezeieşti! Iată că şi prin tăria sufletelor voastre şi cu bărbăţie v-aţi apropiat de biruinţă. Iar acum, pentru ticăloasa momire de la ai voştri, voiţi a lepăda jos cununile cele veşnice? Să înveţe prin voi bărbăţie ostaşii lui Hristos a se înarma cu credinţă. Să nu voiţi a vă lepăda semnul biruinţei voastre, pentru lacrimile femeii şi nu slăbiţi punerea picioarelor voastre pe grumajii vrăjmaşilor, pentru că nu, iarăşi luând putere, să se ridice spre război, care, deşi întâi era cumplit asupra voastră, mai pe urmă însă mai cumplit se va arăta.

    Deci ridicaţi, în pătimirile acestea pământeşti, cu preaslăvire, steagurile nevoinţei voastre şi nu vă lipsiţi de Hristos pentru o nefolositoare tânguire copilărească. Căci aceştia pe care îi vedeţi plângând, s-ar fi bucurat acum de ar fi ştiut cele ce ştiţi voi; căci ei socotesc că numai această singură este viaţa, care, luând sfârşit, nici o parte nu rămâne celui viu, trupul fiind mort. De ar fi ştiut că este altă viaţă fără de moarte şi fără de durere, în care împărtăşeşte bucuria cea de-a pururea, cu adevărat s-ar fi sârguit împreună cu voi a merge către aceea şi viaţa aceasta vremelnică întru nimic socotind-o, pe cea veşnică ar fi poftit-o. Pentru că viaţa aceasta de acum este degrabă trecătoare şi atât de nestatornică, încât nici către cei ce o iubesc pe ea nu poate vreodată să-şi păzească credinţa; căci, de la începutul lumii, cei ce au nădăjduit spre dânsa s-au păgubit şi pe toţi cei ce au poftit-o, i-a înşelat; apoi şi-a bătut joc de toţi cei ce s-au mândrit cu dânsa, pe toţi i-a minţit şi pe nici unul nu l-a făcut cu nădejde; în fine, cu totul s-a arătat că este minciună. O! de-ar fi umblat numai cu minciuna şi să nu se fi dus în rătăcirea cea cumplită! Dar ce este mai amar, că viaţa aceasta pe iubitorii ei îi duce către toată fărădelegea. Aceasta pe iubitorii de pântece îi îndulceşte cu îmbuibare şi cu băutură. Pe iubitorii de patimi, la desfrânare şi la toată necurăţenia îi îndeamnă.

    Viaţa aceasta îndeamnă pe tâlhari să fure, pe cel mânios să se iuţească, pe cel mincinos să înşele. Aceasta seamănă între bărbaţi şi între femei despărţire; între prieteni, vrajbă; între cei blânzi, gâlceavă; între cei drepţi, nedreptăţi; între fraţi, sminteli. Aceasta ia de la judecători judecata dreaptă, de la cei curaţi, întreaga înţelepciune; iar de la meşteri, cinstea şi, ca să nu pomenim pe cele mai cumplite ale ei, apoi ea duce către mari fapte rele pe iubitorii săi, încât uneori ucide frate pe frate, fiu pe tată şi prieten omoară pe prieten. Oare cu a cui îndemânare se fac acestea? Cu al cui sfat? Cu ce fel de nădejde şi gând se săvârşesc nişte fărădelegi ca acestea?

    Oare nu pentru viaţa aceasta de acum, pe care prea mult iubind-o, oamenii se urăsc unul pe altul? Pentru că fiecare îşi caută lui singur petrecerea cea mai cu bune plăceri. Căci pentru ce înjunghie tâlharul pe călător, bogatul năpăstuieşte pe cel sărac, cel mândru face strâmbătate celui smerit şi cel vinovat de tot răul goneşte pe cel nevinovat? Cu adevărat toate răutăţile acestea le lucrează cei ce slujesc vieţii acesteia de acum, care poftesc a petrece şi a se îndulci cu dragostea ei multă vreme; ea, sfătuind la toate răutăţile pe poftitorii şi slujitorii săi, îi dă pe ei fiicei sale celei născute dintr-însa, adică morţii celei veşnice, în care au căzut şi oamenii cei dintâi pentru aceasta. Căci, creaţi fiind spre câştigarea vieţii celei veşnice, s-au dat pe sine întru dragostea vieţii vremelnice; apoi s-au făcut robi plăcerii pântecului şi tuturor dulceţilor. După aceea au căzut în iad, nimic neducînd cu ei din bunătăţile cele pământeşti. Această viaţă de acum vă înşală pe voi, o, prieteni iubiţi?"

    Apoi a zis către părinţii mucenicilor: "Pe aceşti iubiţi ai voştri, care merg către viaţa cea veşnică, să-i întoarceţi înapoi cu sufletul vostru cel nedrept? Aceasta vă invită pe voi o! cinstiţi părinţi, ca să daţi înapoi cu tânguirile voastre cele fără de socoteală pe fiii voştri care aleargă către ostăşirea cea cerească, către cinstea cea nestricată şi către prietenia Împăratului celui veşnic?. Aceasta vă sileşte pe voi, o! femei ale sfinţilor, ca prin momelile voastre să răzvrătiţi minţile cele muceniceşti şi să-i abateţi de la scopul lor cel bun? Prin sfătuirile voastre le mijlociţi moarte în loc de viaţă şi robie în loc de mântuire. Pentru că, de se vor învoi cu sfaturile voastre, apoi puţină vreme vor vieţui cu voi, iar după aceea va fi nevoie a se despărţi de voi; şi astfel se vor despărţi, încât nu veţi putea să vă mai vedeţi unul cu altul acolo, fără numai în muncile cele veşnice, unde văpaia arde sufletele necredincioşilor, unde şerpii tartarului mănâncă buzele hulitorilor, unde aspidele rup piepturile închinătorilor de idoli, unde este plânsul cel amar şi suspinarea cea grea, unde nu se mai conteneşte tânguirea în munci.

    Deci daţi loc acestora ca să scape de muncile acelea, după aceea sîrguiţi-vă şi voi a vă izbăvi de acelea, spuneţi-le iarăşi a se sârgui către cununa cea gătită lor. Nu vă temeţi, căci nu se despărţesc de voi, ci merg ca să vă gătească vouă în cer lăcaşuri strălucite, întru care cu dânşii şi cu fiii voştri vă veţi sătura de bunătăţile cele veşnice. Dacă aici vă mângâie casele cele frumoase de piatră, cu cât mai vârtos vă vor mângâia pe voi frumuseţile curţilor celor de sus, unde mesele de aur curat strălucesc, unde cămările sunt zidite din pietre scumpe, cu mărgăritare împodobite şi cu slavă strălucite; unde-s grădinile de-a pururea înflorite cu flori neveştejite, unde-s câmpuri verzi şi îndestulate cu izvoare de ape dulci; unde văzduhul este întodeauna cu mireasmă bună negrăită, unde este ziua cea neînserată, lumina cea neapusă şi bucuria cea nesfârşită; unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, nici un fel de vedere urâtă, nici o grea mirosire, nici o auzire a vreunui glas de întristare, de plângere şi de înfricoşare. Ci toate se văd frumoase, toate au miros ca nişte aromate, toate se aud înveselitoare. Acolo cânta neîncetat cetele îngerilor şi ale arhanghelilor, slăvind pe Împăratul cel fără de moarte într-un glas.

    Deci, pentru ce să treceţi cu vederea o viaţă ca aceasta şi să o iubiţi pe cea vremelnică? Au doară pentru bogăţii? Acelea pier degrabă, iar cei ce voiesc a le avea lângă ei veşnic, să audă ce răspund către dânşii bogăţiile lor: aşa ne iubiţi pe noi, ca să nu ne despărţim de voi niciodată; însă a merge în urma voastră, după ce muriţi voi nu putem; iar a merge înaintea voastră, vieţuind voi, putem; însă numai dacă ne veţi porunci voi, adică de ne veţi trimite înaintea voastră. Lacomul împrumutător şi lucrătorul de pământ cel osârduitor să vă fie vouă chip, căci acela dă omului aur în datorie, că îndoit să ia de la dânsul; iar celălalt, feluri de seminţe seamănă în pământ, ca să le poată lua însutit. Deci datornicul dă împrumutătorului îndoit aurul său şi pământul creşte sămânţa semănătorului însutit; iar bogăţiile voastre pe care le veţi încredinţa lui Dumnezeu, oare nu le va da vouă îndoit de multe?

    Astfel trimiteţi acolo bogăţia voastră înainte şi apoi sîrguiţi-vă a merge şi voi degrabă. Pentru că ce foloseşte viaţa aceasta vremelnică? De ar trăi cineva o sută de ani şi apoi când va veni ziua cea de pe urmă, au nu se văd toţi anii cei trecuţi şi toate dulceţile vieţii, ca şi cum n-ar fi fost niciodată? Numai că rămân nişte urme ca ale unui călător străin, care ar fi găzduit la noi într-o zi. O! cu adevărat nebunul şi acela care nu ştie nici unele din aceste bunătăţi, numai acela nu poate iubi această viaţă prea frumoasă. Cu adevărat al celui fără de pricepere este lucrul acesta a se teme de pierderea acestei vieţi pieritoare, spre a primi pe cea pururea viitoare, întru care îndulcirile, bogăţiile şi veseliile se încep, ca să nu se sfârşească niciodată, ci fără sfârşit rămân în veci. Căci cel ce nu voieşte să iubească o viaţă ca aceasta pururea fiitoare, acela şi pe aceasta vremelnică în deşert o pierde şi cade în moartea cea veşnică. Apoi se ţine legat în iad, unde este focul cel nestins, supărarea cea de-a pururea şi muncile cele neîncetate, unde vieţuiesc duhuri cumplite, cu capete de şerpi, ai căror ochi slobod săgeţi de foc, ai căror dinţi sunt mai tari ca fildeşul, cu cozile de scorpie, cu glasuri ca ale leilor răcnesc şi numai la vedere sunt înfricoşătoare şi aduc mare frică, durere cumplită şi moarte amară.

    O! de-ar fi cu putinţă a muri într-acele înfricoşări şi munci, dar ce este mai cumplit, căci de aceea vieţuiesc ca să moară neîncetat. Pentru aceea nu se mistuieşte până în sfârşit, ca fără de sfârşit să se muncească. De aceea rămân întregi ca în veci să se învenineze de muşcările balaurilor. Apoi mădulările cele muşcate iarăşi se înnoiesc, ca iarăşi, să fie spre mâncarea şerpilor celor înveninaţi şi a viermilor celor neadormiţi.

    O! prieteni, o cinstite femei ale sfinţilor! Nu doriţi a întoarce această doime sfântă de la viaţa cea fără de sfârşit, către acel fel de moarte înfricoşată şi fără de sfârşit! Nu-i atrageţi de la bucurie către tânguire! Nu-i sfătuiţi a merge de la lumină la întuneric! Nu-i chemaţi de la odihna cea dulce la muncile cele amare! O! doime sfântă, Marcheline şi Marcu! Nu vă lăsaţi să vă înşele duşmanul cel viclean care v-a adus o ispită că aceasta prin casnicii voştri! Nu vă aruncaţi în muncile cele nesfârşite şi nu vă daţi în mâinile diavolului! Nu vă înşelaţi cu dragostea acestei vieţi vremelnice, cu frumuseţile acestei lumi văzute şi dulceţile cele deşarte ale vieţii! Nu vă lăsaţi biruiţi de rugămintea părinţilor, de tânguirea femeilor, de lacrimile copiilor, de momelile prietenilor şi ale rudeniilor! Aduceţi-vă aminte de cuvintele Domnului: Vrăjmaşii omului sunt casnicii lui. Căci nu ne sunt prieteni aceştia care ne despart pe noi de Dumnezeu, ci vrăjmaşi. Dragostea lor către noi nu este adevărată, ci mincinoasă, de vreme ce dragostea lui Dumnezeu şi împărăţia cerurilor cea gătită celor ce iubesc pe Dumnezeu o jefuiesc şi de atâtea bunătăţi ne lipsesc pe noi.

    Deci, nu lăsaţi ca să vă ia din mâini plata aceea pentru care v-aţi ostenit atâta! Căci iată, cu adevărat că şi cum în mâinile voastre ţineţi acum bunătăţile cele gătite vouă. Iată, acum staţi lângă uşile cămării celei cereşti. Iată, acum cununile vi s-au împletit şi Hristos, puitorul de nevoinţe, vă aşteaptă ca să vă încununeze şi să vă preamărească înaintea sfinţilor îngeri. Iată, acum a sosit sfârşitul alergării voastre. Deci, nu vă întoarceţi înapoi ca femeia lui Lot, ca să nu vă faceţi stâlp neînsufleţit, căci veţi pierde sufletele voastre. Nu vă întoarceţi cu mai multă dragoste către părinţi, către femei, către copii, ca să nu fiţi nevrednici de Hristos, care a zis: Cel ce iubeşte pe tatăl său sau pe maică-sa, sau pe fiu sau fiică, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Să nu fiţi aşa de nepricepuţi, ca după ce aţi început cu duhul, acum să sfârşiţi cu trupul. O! de aş fi avut parte de Hristos, Dumnezeul meu, ca mai înainte de voi, să-mi vărs sângele pentru El; ca voi să fi privit la pătimirea mea şi moartea mea să vă fi fost vouă pildă spre a vă pune sufletele pentru Domnul vostru şi al meu"!

    Acestea şi altele multe grăind Sfântul Sebastian, îndată l-a strălucit o lumină dumnezeiască din înălţime şi faţa lui era ca a îngerului, încât s-au spăimântat necredincioşii de slava feţei lui. Apoi au fost văzuţi de unii şapte îngeri, îmbrăcând pe fericitul Sebastian cu haină strălucită şi un tânăr prea frumos, zicându-i: "Tu, totdeauna vei fi cu mine". Acestea s-au făcut în casa lui Nicostrat, unde erau închişi Marchelin şi Marcu. Iar femeia lui Nicostrat, cu numele Zoe, care de şase ani îşi pierduse glasul dintr-o boală cumplită, a rămas mută, dar puterea auzului şi a înţelegerii o avea nevătămată. Aceasta, auzind toate cele grăite de Sebastian şi înţelegându-le bine, apoi, văzând şi strălucirea feţei lui, a căzut la picioarele lui, rugându-l să i se dezlege limba ei. Iar fericitul a zis: "De sunt rob al lui Iisus Hristos şi de sunt adevărate toate cele ce a auzit această femeie din gura mea şi prin ele a crezut, să poruncească Domnul meu, ca să se dezlege buzele şi limba, precum odinioară a proorocului Zaharia".

    Acestea zicând, a făcut semnul Sfintei Cruci peste gura femeii şi îndată ea a început a vorbi cu mare glas zicând: "Fericit eşti tu, binecuvântat este cuvântul gurii tale şi fericiţi sunt cei ce cred prin tine în Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Că eu am văzut cu ochii mei pe înger, pogorându-se din cer către tine şi ţinând o carte deschisă înaintea ochilor tăi, din care citeai cuvântul tău. Deci, binecuvântaţi sunt cei ce cred cele grăite de tine şi blestemaţi sunt cei ce se îndoiesc măcar de un cuvânt din cele auzite. Că precum luceafărul răsare şi izgoneşte întunericul nopţii şi aduce lumină ochilor tuturor, aşa lumina cuvintelor tale a gonit toată întunecarea, atât a neştiinţei, cât şi a orbirii mele şi mi-a răsărit ziua cea luminată a credinţei celei drepte; apoi ai deschis amuţirea de şase ani a gurii mele, spre lauda lui Dumnezeu".

    O minune ca aceea văzând toţi cei ce erau acolo, s-au plecat spre a crede în Hristos. Iar Nicostrat, bărbatul Zoii, văzând atâta putere a lui Hristos, a căzut la picioarele sfântului, cerând iertare că prin porunca împăratului a ţinut legaţi şi închişi pe cei doi. Şi, luând legăturile de fier din mâinile lor, le cuprinse genunchii şi-i rugă a merge liberi. Apoi zise: "O! cât aş fi fost de fericit dacă aş fi putut să fiu legat pentru sănătatea voastră; căci, cu vărsarea sângelui meu pentru voi, aş fi spălat păcatele mele şi, izbăvindu-mă de moartea cea veşnică, aş fi dobândit viaţa aceea care a voit a ne-o vesti Dumnezeu, prin gura domnului Sebastian".

    Iar când ruga pe sfinţi să meargă la ale lor, i-au zis aceia: "Paharele pătimirilor noastre nu voim a le lăsa ţie; iar Domnul nostru Iisus Hristos este bogat şi îndurat; El este puternic să te învrednicească şi pe tine de un pahar ca acesta, dacă cu adevărat îl pofteşti. Că de vreme ce vouă necrezând încă, vi s-a dăruit lumina cunoştinţei adevărului, cu cât mai vârtos acum, crezând tot ceea ce veţi cere, vi se va da; pentru că dumnezeiasca bunătate totdeauna este gata a da în dar cele dorite, mai ales celor care cred în El fără îndoială. Credinţa voastră, acum din învăţătură s-a început. Şi într-un ceas aţi învăţat ceea ce ar fi putut cineva să înveţe într-un an. Şi precum vedem, nimic nu vă opreşte pe voi cei ce credeţi în Domnul nostru a fi gata de a muri pentru El. Nici părinţii, nici fiii, nici bogăţiile, ci îndată treceţi cu vederea cele ce aţi iubit totdeauna şi căutaţi ceea ce niciodată nu ştiaţi, alergând pe cărările cele neştiute, căci îndată aţi venit către Hristos şi prin dorinţă aţi intrat acum în cele cereşti, de vreme ce nici o mângâiere nu căutaţi pe pământ! O! cât de mare laudă este lucrul acesta! O! cât este de următor faptei bune! Dar cu Hristos nu v-aţi unit în apa Botezului, apoi începuturile ostăşirii n-aţi văzut şi acum luaţi arme pentru Împăratul Cel adevărat şi pe ostaşii Lui dezlegându-i din legături, singuri vă faceţi ai Lui; iar pentru cei ce vor să fie omorâţi, nu vă temeţi singuri a vă da la moarte".

    Zicând acestea, sfinţii s-au umilit toţi în inimile lor şi plângeau, căindu-se de neştiinţa lor cea de mai dinainte pentru că voiau să întoarcă pe ostaşii lui Hristos de la nevoinţa cea bună. Atunci a zis Marcu: "Învăţaţi-vă, o! părinţi prea iubiţi, o femei şi prieteni, învăţaţi-vă a sta cu bărbăţie împotriva vrăjmaşului, luând pavăza credinţei, cu care veţi putea stinge săgeţile cele aprinse ale duşmanului. Scoală-se şi iuţească-se asupra noastră slugile diavolului, ori cu ce muncă vor voi, rupă trupurile noastre, că trupul îl vor putea omorî, dar sufletul, cel ce se luptă pentru biruinţă, nu-l vor putea birui. Iar pentru uciderea şi ruperea trupului să nu băgăm seamă, pentru că mai slăviţi îi fac pe ostaşi rănile ce se primesc pentru Împăratul ceresc. Se iuţeşte asupra noastră diavolul cu mare mânie, căci singur se munceşte văzând răbdarea noastră; aduce asupra noastră felurite munci şi ne îngrozeşte cu multe chinuri, pentru a ne înfricoşa şi a ne rupe de la nevoinţa cea bună. Şi unde nu sporeşte nimic cu muncile, acolo cu vicleşug momeşte; făgăduieşte viaţă, ca pe viaţă s-o ia; făgăduieşte cinste, ca să necinstească; făgăduieşte bogăţii, ca să sărăcească; dă slavă, ca să umple de ruşine; făgăduieşte neîntristare, ca să arunce în primejdie şi necaz neîncetat.

    Acestea sunt războaiele lui meşteşugite, acestea sunt sfaturile cele amăgitoare ale lui, adică a scoate trupul din munci, iar pe suflet a-l omorî cu păcatele. Iar noi să mergem împotriva lui, să trecem cu vederea trupul, ca să ajutăm sufletul; că pentru ce să ne temem a muri vremelnic, nădăjduind a vieţui veşnic? Pentru ce să ne fie jale de această viaţă, nădăjduind a dobândi pe cea bună? Să se teamă că vor muri acei care nu vor vedea viaţa în veci. O! cât de mulţi iubitori ai acestei vieţi, întâmplarea fără de veste i-a pierdut! Fulgerul i-a lovit, marea i-a înecat, prăpăstiile i-au înghiţit, sabia i-a înjunghiat. Şi pe această viaţă cu durere au pierdut-o, ticăloşii, iar pe cealaltă nicidecum n-au aflat-o. Deci aceia să se tânguiască pentru viaţa aceasta, aceia să se cutremure de moarte. Iar nouă ce durere să ne fie de moarte şi ce purtare de grijă să avem pentru viaţa aceasta? Noi, care avem viaţă gătită de la Iisus Hristos şi bunătăţi nevăzute de ochi, neauzite de urechi şi neajunse la minte".

    Grăind Sfântul Marcu acestea, toţi se înaripară cu dorinţa vieţii ce va să fie, iar de aceasta de acum se îngreţoşau. Toţi se aprindeau cu dragostea lui Hristos, iar lumea au început să o urască şi mulţumeau lui Dumnezeu că le-a luminat întunericul şi le-a deschis ochii minţii şi, scoţându-i din calea pierzării, le-a arătat calea mântuirii. Şi aşa, cei ce veniseră ca să întoarcă pe sfinţii mucenici de la Hristos, s-au întors singuri către Hristos. Şi cei ce aşteptau să vâneze pe alţii în pierderea lor, singuri s-au vinat spre mântuire. Iar Nicostrat, cu femeia sa Zoe, stăruiau zicând: "Nu vom mânca, nici nu vom bea, de nu ne vei da taina credinţei creştineşti".

    Sfântul Sebastian i-a zis: "Schimbă-ţi cinstea ta şi începe mai vârtos a fi slujitor al lui Hristos, decât eparhului. Deci ascultă sfatul meu: Pe toţi câţi îi ai prin legături şi prin temniţe adună-i la un loc, că eu voi chema pe preotul lui Dumnezeu şi de la acela te vei învrednici Sfintelor Taine, împreună cu toţi care vor voi să creadă. Că dacă diavolul se sârguieşte atât de mult spre a întoarce de la Hristos pe sfinţii săi robi, cu atât mai vârtos suntem datori a ne sârgui să scoatem de la diavol, pe aceia care cu nedreptate i-a făcut ai săi şi să-i dăm iarăşi Ziditorului". Nicostrat răspunse: "Dar pot să se dea sfintele tâlharilor, celor osândiţi la moarte şi celor fărădelege?" Sebastian zise: "Mântuitorul nostru a venit pentru cei păcătoşi în lume şi a arătat taina Botezului, prin care se spală păcatele şi fărădelegile omeneşti şi se dă darul cel dumnezeiesc. Deci, la începutul întoarcerii tale, acest dar să aduci lui Dumnezeu: îngrijeşte-te pentru mântuirea altora şi-ţi va fi ţie ca răsplătire o cunună mucenicească, având împreună cu tine flori neveştejite de multe fapte bune".

    Auzind acestea Nicostrat, a mers la Claudie logofătul şi i-a poruncit ca să trimită la casa lui pe toţi cei ferecaţi cu fiare. Punându-i înainte, Sfântul Sebastian le-a dat cuvânt de învăţătură mântuitoare. Apoi sfântul, aflându-i pe dânşii plecaţi spre a crede şi lesnicioşi spre a primi darul cel dumnezeiesc, a poruncit să-i dezlege din legături pe toţi. După aceea a mers la Sfântul Policarp, preotul, care se ascundea pentru prigoană şi i-a spus lui toate cele ce s-au făcut. Sfântul Policarp, mulţumind lui Dumnezeu, a mers cu Sebastian în casa lui Nicostrat şi, văzând adunarea celor ce crezuseră în Dumnezeu, a zis: "Fericiţi sunteţi voi toţi care aţi ascultat cuvântul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, care a zis: Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre; căci jugul meu este bun şi sarcina mea este uşoară. Deci acum voi, fraţilor, care voiţi să vă spălaţi prin apa Botezului, ca să vă faceţi fii iubiţi ai lui Dumnezeu, aveţi trebuinţă de pocăinţă, ca, prin ea să dobândiţi iertarea păcatelor celor de mai dinainte. Dar acum când arătaţi o osârdie ca aceasta către Hristos, Dumnezeul nostru, căci, crezând întru El, gata sunteţi a muri pentru dânsul şi de unde, mai înainte aţi vrut să întoarceţi pe alţii, acum singuri aceasta o voiţi, să ştiţi că acum aţi luat iertare şi aţi câştigat biruinţă asupra vrăjmaşului celui nevăzut.

    Ştie Hristos, Dumnezeul nostru, a scoate lumină din întuneric şi din vasele cele lepădate a scoate vase alese. Aşa a făcut din Saul pe Pavel, din depărtat a făcut apostol şi din prigonitor, învăţător. Aşa şi pe voi acum, v-a făcut din pagini creştini, din necredincioşi robi credincioşi şi din vrăjmaşi prieteni, de a căror întoarcere, toată adunarea diavolilor, fiii întunericului, plâng şi se tânguiesc; iar cetele sfinţilor îngeri, fiii luminii, se bucură şi se veselesc de luminarea voastră. Deci, să se apropie fiecare din voi şi să-mi dea numele său în scris şi, mai înainte de luarea Botezului, să ţineţi post. Postiţi până în seară şi când va apune lumina cea materială, atunci va răsări lumina cea nematerială prin Sfântul Botez". Atunci s-au umplut toţi de bucurie şi s-au pregătit pentru Sfântul Botez.

    Aceasta făcându-se, a venit Claudie logofătul în casa lui Nicostrat şi l-a chemat la eparh: "S-a mâniat eparhul, înştiinţându-se că ai chemat toţi legaţii în casa ta şi mi-a poruncit să te chem; deci vezi ce vei răspunde lui". Venind Nicostrat la eparh şi întrebat fiind de cei legaţi a răspuns: "Din porunca măriei tale, am luat pe doi creştini, ca să-i păzesc în casa mea, pe Marchelin şi pe Marcu, cărora, pentru ca să le fac frică mai mare, am adus la dânşii pe alţi legaţi şi ferecaţi greu, ca privind la aceia şi cunoscând ce fel de pătimiri îi aşteaptă, poate s-or supune poruncii tale". Iar eparhul l-a lăudat pentru aceasta şi l-a liberat, zicând: "Mare dar vei lua de la părinţii lor, de se vor întoarce prin tine la gândul nostru, ca apoi să fie liberaţi întregi şi sănătoşi".

    Întorcându-se Nicostrat cu Claudie acasă, i-a spus despre Sfântul Sebastian, că fiind prieten împăraţilor, este creştin şi desăvârşit în dumnezeiasca învăţătură şi întăreşte numele creştinilor întru a sa credinţă; apoi arată că viaţa aceasta de acum este vremelnică şi degrabă pieritoare, vestind alta după moarte, veşnică şi mai bună. Şi i-a mai spus cum a strălucit faţa lui cu lumină cerească, cum a vindecat pe femeia lui de amuţirea cea de şase ani şi a făcut-o de grăieşte limpede. Acestea zicându-le, Claudie a zis: "Doi copii ai mei foarte mici sunt bolnavi, unul este răcit, iar celălalt peste tot trupul este rănit; deci îl voi ruga pe el ca să-mi vindece fiii, pentru că nu mă îndoiesc, că cel ce a putut să dezlege limba celei mute de şase ani, va putea să vindece şi pe fiii mei".

    Acestea zicând a mers degrabă la casa sa şi, luând amândoi copiii pe mâinile sale, a venit în casa lui Nicostrat şi, cazând înaintea picioarelor sfinţilor lui Dumnezeu, adică Sebastian şi Policarp, a zis: "Fără îndoire, cred cu toată inima cum că Hristos, pe Care Îl cinstiţi voi, este Dumnezeu adevărat; iată am adus aici pe aceşti doi copii ai mei bolnavi, ca prin voi să se mântuiască de moarte". Iar dumnezeieştii bărbaţi au zis către dânsul: "Degrabă fiecare dintre dânşii vor primi vindecare de orice boală vor avea, în vremea când vor intra în sfânta baie a Botezului". Atunci Claudie a strigat: "Cred în Hristos şi voiesc a fi creştin!"

    Pregătindu-se toţi pentru Sfântul Botez, se scria numele fiecăruia şi se da preotului; şi, mai înainte decât toţi, şi-a dat numele Tracvilin, tatăl lui Marchelin şi Marcu; iar după dânsul alţi şase prieteni ai lui: Ariston, Criscentian, Evtihian, Urban, Vitalie şi Iust. După aceştia, Nicostrat cu fratele său, Castorie şi Claudie, logofătul; după dânşii, doi fii ai lui Simforian şi Felix; apoi Marchia, mama lui Marchelin şi Marcu, Simforosa, femeia lui Claudie şi Zoe, a lui Nicostrat; apoi toată casa lui Nicostrat, bărbaţi şi femei, până la treizeci şi trei de suflete; iar la sfârşit toţi cei ce erau prin legături, şaisprezece la număr. Însă numărul tuturor celor ce s-au botezat de Sfântul Policarp era de şaizeci şi patru. Iar primitor din botez era Sfântul Sebastian şi ale femeilor erau primitoare Beatrix şi Luchina.

    Mai întâi de toţi au fost aduşi copiii lui Claudie, în sfânta baie a Botezului şi îndată s-au vindecat de neputinţele lor, încât nici urme de răni ce au avut pe trupurile lor n-au rămas. După aceştia s-a adus Tracvilin, care era cuprins nu numai de neputinţa bătrâneţilor, ci şi cu boala podagrei şi a hiragriei, încât abia putea a se purta de mâinile altora şi, dezbrăcând hainele de pe dânsul ca să-l bage în sfânta baie a Botezului, îl durea foarte rău trupul. Şi l-a întrebat pe el Sfântul Policarp: "Crezi, fără îndoială, cum că unul născut, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos este puternic a-ţi da sănătate şi a-ţi ierta păcatele?" Iar Tracvilin a răspuns: "Cred că Hristos, Fiul lui Dumnezeu toate le poate, însă eu numai această voiesc de la bunătatea Lui, ca să mi se ierte păcatele, iar de durerea trupului nu bag seamă". Toţi cei ce stau împrejur au plâns de bucurie şi rugau pe Domnul, ca să arate roada credinţei lui.

    Începând Botezul, l-a întrebat: "Crezi în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh?" Şi când a răspuns: "Cred", îndată - încă fiind cuvântul pe buzele lui - i s-au dezlegat mâinile şi picioarele şi i s-au întărit pulpele şi gleznele lui, încât toată neputinţa bătrâneţilor s-a depărtat de la dânsul, devenind ca vulturul şi a strigat: "Tu eşti unul Dumnezeu adevărat, pe Care această lume ticăloasă nu Te ştie!" După dânsul toţi ceilalţi s-au botezat câte unul. Apoi şaisprezece zile din vremea cea dată lui Marchelin şi Marcu, le-a petrecut lăudând pe Dumnezeu în psalmi ziua şi noaptea, întărindu-se şi pregătindu-se, către nevoinţa mucenicească, pentru numele lui Hristos.

    Împlinindu-se treizeci de zile Agrestie Hromatie, eparhul cetăţii Romei, chemând la sine pe Tracvilin, tatăl lui Marchelin şi Marcu, l-a întrebat despre fiii lui: "Plecatu-s-au, oare, ca să se depărteze de la creştinătate?" Iar Tracvilin a răspuns: "Pentru facerea ta de bine nu este destul nici un cuvânt al gurii mele, spre a-ţi mulţumi. Căci de nu ai fi oprit tu cu blândeţe, răspunsul cel de moarte dat asupra fiilor mei şi de nu i-ai fi lăsat atâtea zile, apoi eu m-aş fi lipsit de fii, iar ei n-ar mai fi avut tată. Dar acum se bucură împreună cu mine, toate rudeniile şi iubiţii prieteni, încă şi măria-ta, precum mi se pare; căci morţilor s-a dăruit viaţă, celor supăraţi veselie, iar celor întristaţi li s-a întors mângâierea".

    Atunci eparhul, socotind că fiii lui se vor închina zeilor, a zis: "Deci, veniţi în ziua cea de pe urmă, ca fiii tăi să pună tămâia cea datoare zeilor". Auzind acestea, Tracvilin a zis: "Prea luminate bărbat, de ai fi pus întrebarea ta pentru mine şi pentru fiii mei în cumpăna judecăţii celei drepte, ai fi putut cunoaşte ce fel de putere este numirea creştinească". Eparhul a zis: "Te îndrăceşti, Tracviline?". Iar Tracvilin a zis: "Până acum mă îndrăceam cu trupul şi cu sufletul, dar, cum am crezut în Hristos, îndată am primit sănătatea sufletului şi a trupului meu". Eparhul a zis: "Iată, precum văd eu, pentru aceasta am lăsat şi am dat vreme fiilor tăi, că nu numai să-i întorci de la rătăcire, ci să te întoarcă şi pe tine către a lor rătăcire".

    Tracvilin a răspuns: "Rog a ta strălucire, ca însuşi acest nume rătăcire să-l judeci şi să vezi ce lucruri se cuvine a le numi cu acest nume - rătăcire". "Spune tu mai bine căror lucruri este potrivit numele de rătăcire" a zis eparhul. Atunci Tracvilin a răspuns: "Întâia rătăcire este a lăsa calea vieţii şi a umbla pe calea morţii".



    Eparhul a zis: "Şi care este calea morţii?" Iar Tracvilin a zis: "Dar nu ţi se pare că aceasta este calea morţii, a da nume dumnezeiesc oamenilor celor muritori de rând şi a se închina chipurilor lor, cele făcute din lemn şi piatră?" Eparhul a zis: "Dar nu sunt zei cei cărora ne închinăm noi?" Tracvilin a răspuns: "Cu adevărat nu se cuvine a avea zeu pe acela pentru care se citeşte în cărţile de obşte că sunt răi, nedrepţi şi cumpliţi, că au avut părinţi fărădelege, că ei au vieţuit în necuvioşie, nedreptate şi în minciuni, încât au murit ticăloşeşte. Au doară, mai înainte până a nu împărăţi Cron peste cretani şi mânca trupurile fiilor săi, mai înainte de acea vreme, zic, nu era Dumnezeu în cer? Apoi după aceea Critul, având împăratul său cerurile, nu aveau Dumnezeu? Cu adevărat rătăcesc cei ce zic că Die, fiul lui Cron, stăpâneşte tunetele şi aruncă fulgerele, căci era ca un om, pe care îl stăpânea răutatea şi pofta trupească. Pe cine n-a prigonit acela, căci nici pe tatăl său nu l-a cruţat? Sau cu ce nelegiuiri nu s-a spurcat acela, care şi pe soră-sa cea născută dintr-un pântece, şi-a luat-o femeie? În toate zilele prin târguri, prin uliţe, prin case şi prin tot locul se povesteşte în cărţi de necurata Ira, căci se spune că sora lui Die este şi femeia lui. Iar răpirea lui Ganimet, copilul cel frumos, au doar se tăinuieşte şi de către înşişi închinătorii lui Die? Deci, nu crezi, prea luminate bărbat, că rătăceşti, cinstind pe zeii cei plini de nişte fapte rele ca acestea, pentru care legile romanilor la multe feluri de pedepse îi dau pe oameni? Pe unii ca aceştia îi cinsteşti tu şi, lăsând pe Atotputernicul Dumnezeu, Care împărăţeşte în ceruri, zici pietrei: "Dumnezeul meu eşti tu!", iar lemnului: "Ajută-mi mie!". Zis-a eparhul: "De când a început a se huli zeii şi a întoarce oamenii de la închinarea lor, cu multe întâmplări rele se primejduieşte împărăţia romanilor".

    Tracvilin a zis: "Nu este aşa, ci de vei citi scrisorile lui Livie, vei afla acestea, că din oastea romanilor care adusese jertfă diavolilor, într-o zi au căzut mai mult de patruzeci şi două de mii. Nici aceasta nu este tăinuită de către tine, cum că francii au luat Capitoliul şi toată puterea romanilor s-a făcut lor de batjocoră. Multe cetăţi nespusă robie şi diferite feluri de ucideri a răbdat cetatea Romă, mai înainte de a cunoaşte oamenii pe Dumnezeul cel adevărat. Iar acum, de când a început a se cinsti nevăzutul şi adevăratul Dumnezeu, de cei ce cred în El, împărăţia romanilor este fără de tulburare şi fără de supărare; căci Dumnezeu, pentru aleşii Săi, a îngrădit-o cu pace. Dar un Dumnezeu atât de bun, nu se cunoaşte de voi şi toate facerile de bine care se fac de Ziditorul, se socotesc că sunt de la zidire".

    Aşa vorbind între dânşii, au început cuvânt despe Iisus Hristos Domnul şi i-a spus Tracvilin cum Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ, nedespărţindu-se de ceruri şi S-a îmbrăcat cu trup ca să mântuiască sufletele omeneşti de pierzare. Apoi toate cele ce Tracvilin le-a ştiut de la sfinţii Sebastian şi Policarp şi mai ales din darul lui Dumnezeu, Care înţelepţeşte pe omul credincios, pe acelea le-a spus înaintea eparhului, însuşi Domnul dându-i gură şi înţelepciune şi nimeni n-a putut să i se împotrivească şi nici cel ce se împotrivea lui să-i răspundă. Şi i-a mai spus că multă vreme a zăcut în podagră şi hiragră, la toate mădularele lui şi îndată fără de veste s-a făcut sănătos, cu darul lui Hristos, în vremea când a crezut în El cu inimă bună.

    Având şi eparhul boala podagrei de demult, a poruncit celor ce stăteau înainte ca să ia pe Tracvilin şi să-l ducă, iar noaptea, a trimis în taină şi l-a chemat la dânsul rugându-l şi plătindu-i, ca să-i spună doctoria cu care s-a vindecat". Iar Tracvilin a zis: "Să ştii, măria-ta, că Dumnezeul nostru foarte rău Se mânie asupra celor care vor a vinde sau a cumpăra darul Său. De voieşti să te vindeci de boala ta, apoi crede în Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi te vei tămădui, precum mă vezi şi te văd. Că eu abia eram purtat de alţii şi unsprezece ani de grea boală am fost la toate venele şi încheieturile şi alţii îmi aduceau mâncarea la gură. Iar când am crezut în Hristos Dumnezeu, îndată am dobândit tămăduire şi cu darul Mântuitorului meu sunt întreg şi sănătos".

    Eparhul a zis: "Rogu-mă ţie să aduci la mine pe acela ce a fost mijlocitor sănătăţii tale, căci dacă va putea să-mi dea şi mie vindecare, apoi şi eu mă voi face creştin". Deci, mergând îndată, Tracvilin a chemat pe Sfântul Policarp şi apoi pe Sebastian şi au învăţat pe Agrestie Hromatie, eparhul şi pe Tivurtie, fiul lui, sfânta credinţă în Iisus Hristos. Şi au sfărâmat pe toţi idolii care erau în casa lui, mai mulţi de două sute: pe cei de lemn i-au ars, pe cei de piatră i-au sfărâmat, iar pe cei de aur şi de argint i-au tăiat bucăţele şi i-au împărţit la săraci.

    Deci sfărâmaţi şi zdrobiţi fiind idolii, s-a arătat eparhului un tânăr frumos şi preastrălucit, zicându-i: "Domnul nostru Iisus Hristos, întru care ai crezut, m-a trimis la tine ca să primeşti sănătate în toate mădularele tale". Atunci eparhul, îndată cu cuvântul s-a făcut sănătos şi, sculându-se, a vrut să cadă la picioarele celui ce se arătase, ca să i le sărute. Iar acela a zis către dânsul: "Vezi să nu te atingi de mine, pentru că încă nu eşti spălat cu Sfântul Botez de necurăţia idolească". Acestea zicându-i, s-a făcut nevăzut.

    Atunci eparhul cu fiul său, au căzut la picioarele sfinţilor strigând: "Unde este adevăratul Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos unul născut Fiul Atotputernicului Dumnezeu pe care îl propovăduiţi voi, o! buni învăţători?" Iar sfinţii au sfătuit pe eparh să lase dregătoria eparhiei să nu mai facă judecăţi, în care era dator să cerceteze pe creştini să-i judece, să-i muncească, nici să meargă la priveliştea păgînilor, ci să se îndeletnicească întru învăţătura înţelepciunii duhovniceşti; apoi degrabă a făcut el aceea. Iar când s-a apropiat de Sfântul Botez a fost întrebat: "Crezi întru Unul Dumnezeu?" El a zis: "Cred". "Te lepezi de idoli?". Şi a zis: "Mă lepăd". "Te lepezi de toate păcatele tale?" a zis preotul. Atunci el a răspuns către preot: "De la început trebuia să mă întrebi. Deci, mă voi îmbrăca iarăşi în hainele mele şi nu voi primi Sfântul Botez, până ce mai întâi nu mă voi lepăda de păcatele mele. Mă voi împăca cu aceia cu care am avut vrajbă. Pe care i-am mâniat, către aceia voi arăta dragoste. Iar de la cei ce au minie asupra mea, de la aceia voi cere iertăciune. Toate datoriile datornicilor mei le voi ierta. Iar de am luat de la cineva ceva cu sila, aceluia voi întoarce îndoit. După moartea femeii mele am avut două ţiitoare, pe acelea le voi da după bărbat cu zestre de nuntă. Voi libera robii şi roabele. Toate lucrurile dregătoriei mele şi ale casei le voi rândui după Dumnezeu şi atunci cu îndrăzneală voi zice: Mă lepăd de toate păcatele mele şi voi primi Sfântul Botez. Aceste cuvinte ale lui au plăcut sfinţilor şi s-a amânat botezul o vreme, până a împlinit cu fapte toate cele spuse. Apoi i-au botezat pe amândoi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, împreună cu toată casa, încât s-au făcut până la o mie patru sute cei din nou luminaţi, bărbaţi şi femei.



    În acea vreme era mare prigoană asupra creştinilor, încât nu era cu putinţă nici bucate a cumpăra, nici apă a-şi scoate cineva, de vreme ce cu sfatul păgînilor, pretutindeni erau puşi idoli mici şi străji multe prin târguri, pe uliţe, pe la fântâni, pe la izvoare, pâraie; încât toţi care ar fi vrut să cumpere ceva de-ale mâncării sau să ia apă, mai întâi trebuiau să se închine idolilor ce erau acolo. Şi aceasta au scornit-o paginii, ca să-i prindă mai lesne pe creştini şi să-i dea la munci. Văzând credincioşii aceasta, erau într-o mare mâhnire, pentru că nu le era cu putinţă a căpăta de undeva mâncare sau băutură, fără închinare la idoli, de care fugind, mai bine răbdau foamea şi setea decât să se închine lor.

    Atunci Hromatie a poruncit tuturor credincioşilor, care erau în Roma, să ia pe ascuns din casa sa mâncare şi apă, căci era foarte bogat şi se adunau credincioşii în casa lui spre lauda lui Dumnezeu. Atunci era episcop al Romei fericitul Gaie, cu neamul din Dalmaţia, rudenia lui Diocliţian; acela săvârşea liturghia în casa lui Hromatie şi împărtăşea cu dumnezeieştile Taine pe poporul cel nou al lui Hristos. Iar pentru goana cea mare, care era asupra creştinilor, Hromatie a ieşit din Roma la oarecare moşii ale sale, pe care le avea în Campania, pentru că se temea că nu cumva să se afle la Roma de credinţa lui în Hristos şi voia să vieţuiască acolo fără grijă şi mai cu libertate să ţină sfânta credinţă. Deci, porunci creştinilor, că toţi ce vor să se dea în lături de la prigoana asupra creştinilor şi să vieţuiască fără grijă, să meargă cu el la moşiile sale, făgăduind acolo tuturor hrană destulă. Atunci era nevoie ca împreună cu creştinii să meargă unul din cei doi sfinţi, spre mângâierea şi întărirea credinţei şi s-a făcut neînţelegere între cei doi sfinţi, Sebastian şi Policarp, pentru că fiecare dintr-înşii voia să rămână la Roma, pentru câştigarea cununii cele muceniceşti. Atunci a zis sfântul episcop Gaie: "Dacă amândoi voiţi a muri pentru Hristos, vă veţi da în mâinile muncitorilor şi veţi lipsi atunci pe poporul credincios de mângâierea cea duhovnicească, din care cauză mie mi se pare sfinte Policarp, ca cel ce ai treapta preoţiei şi eşti plin din destul de înţelepciune dumnezeiască, să mergi împreună cu domnul Hromatie, ca să mângâi cu învăţătura pe creştini, să-i întăreşti pe cei ce se îndoiesc şi să-i hrăneşti pe ei cu dumnezeieştile Taine".

    Auzind acestea, Sfântul Policarp s-a supus poruncii şi a plecat împreună cu Hromatie şi cu alţi creştini din Roma. Deci, în ziua duminicii, săvârşind episcopul Sfânta Liturghie, a zis către credincioşi: "Domnul nostru Iisus Hristos, ştiind neputinţa firii noastre, două căi a arătat celor ce cred într-însul; una mucenicia, iar altă mărturisirea; pentru că cel ce nu va putea să meargă pe cea mucenicească, acela să alerge pe cea a mărturisirii. Şi de voieşte cineva, să meargă cu fiii noştri duhovniceşti, cu Hromatie şi cu Tivurtie; iar cine va vrea să rămână aici, în cetate, pot să rămână şi nici un loc al depărtării nu va despărţi pe aceia care sunt împreună cu darul lui Hristos; iar eu , deşi nu vă voi vedea cu ochii cei trupeşti, dar cu ochii mei dinăuntru, totdeauna veţi fi împreunaţi".

    Zicând episcopul acestea, Tiburtie a strigat: "Mă rog ţie, părinte, să nu ies de aici, căci doresc foarte mult pentru Dumnezeul meu, de ar fi cu putinţă şi de o mie de ori să fiu omorât, ca să dobândesc viaţă veşnică". Episcopul, bucurându-se de credinţa lui şi de o râvnă ca aceea, a lăcrimat şi rugă pe Dumnezeu ca toţi cei ce rămân împreună cu dânsul să poată a se nevoi şi să se învrednicească cununei muceniceşti. Deci cu episcopul au rămas Marchelin şi Marcu şi tatăl lor Tracvilin, sfântul Sebastian şi tânărul cel frumos cu trupul şi mai frumos cu sufletul, Sfântul Tiburtie; asemenea şi Nicostrat protoschiniarul, cu fratele său Castorie şi cu femeia sa, Zoe şi Claudie, cu fratele său Victorin şi cu fiul său Simforian, care a fost vindecat de boala apei; numai aceştia au rămas în Roma, iar toţi ceilalţi au plecat cu Hromatie şi cu Policarp. Iar după ducerea lor, sfântul episcop a hirotonisit diaconi pe Marchelin şi Marcu, iar pe tatăl lor, Tracvilin, l-a sfinţit preot şi pe Sfântul Sebastian, care purta cele ostăşeşti, l-a făcut apărător al Bisericii.

    Dar de vreme ce nu avea loc tăinuit în care ar putea săvîrşi Sfânta Liturghie, pentru aceasta petrecea la un oarecare dregător împărătesc, cu numele, Castul, lângă palat. Pentru aceea şi-au ales petrecerea lor acolo, pentru că şi Castul era creştin în taină, împreună cu casnicii săi; iar pentru că legea închinării de idoli era pretutindeni, nu lua seama la cei ce vieţuiau în palatele împărăteşti - că nimeni nu gândea că s-ar înrădăcina credinţa creştinească chiar în palat - De aceea sfinţii puteau cu înlesnire a se tăinui la Castul, săvârşind dumnezeieştile slujbe. Deci stând ei acolo, ziua şi noaptea o petreceau în rugăciuni, lacrimi şi post şi rugau pe Dumnezeu ca să-i învrednicească de cunună cea mucenicească. Veneau la dânşii femei şi bărbaţi pe ascuns, cei ce văzuseră tămăduirile făcute de dânşii; căci cu rugăciunile lor se da bolnavilor sănătate, orbilor vedere şi duhurile cele necurate se alungau din oameni; pentru aceea mulţi dintre dânşii primeau sfânta credinţă în taină.

    Odată, mergând Sfântul Tiburtie în cale, a văzut pe un om care căzuse de pe casă sa şi se rănise rău; toţi ai casei plângeau; pe acela l-a făcut întreg şi sănătos cu rugăciunea sa şi omul acela a trecut la creştini cu toată casa şi s-au botezat.

    Sosind vremea pătimirii sfinţilor, mai întâi fericită Zoe, femeia lui Nicostrat, a ieşit la nevoinţă, căci, rugându-se ea lângă mormântul Sfântului Apostol Petru, a fost prinsă de cei ce pândeau pe creştini şi dusă la judecată, unde, fiind silită să aducă tămâie idolului Aris nu s-a supus. Pentru aceea a fost aruncată în temniţă întunecoasă şi acolo a fost chinuită cu foame şase zile. După această a fost scoasă şi spânzurata de păr, deasupra unui fum ce ieşea din gunoi şi, astfel, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, iar trupul ei a fost aruncat în Tibru. Sfânta Zoe s-a arătat în vedenie Sfântului Sebastian şi i-a spus despre sfârşitul său; iar el, dacă a spus aceasta lui Tracvilin, acesta a strigat: "Iată femeile ne întrec! Deci, pentru ce să mai trăim noi?" Apoi a mers în acelaşi loc, la mormântul Apostolului şi acolo a fost ucis de pagini cu pietre şi aruncat în Tibru. Nicostrat şi Castorie, împreună cu Claudie, cu Victorin şi cu Simforian, au fost prinşi şi aduşi la eparhul cetăţii, cel cu numele Favian, pe când căutau trupurile sfinţilor pe malul Tibrului. Pe aceştia, eparhul silindu-i către jertfă zece zile, pe de o parte cu momeli, pe de alta cu îngroziri şi munci şi nesporind nimic, a poruncit să-i înece în râu, legându-le câte o piatră mare de grumaji.

    Pe Sfântul tânăr Tiburtie l-a arătat, pe ascuns, păgânilor un mincinos creştin, cu numele Curtuat, care era lup îmbrăcat în piele de oaie; şi, prinzându-l, l-a adus legat la judecată, la acelaşi eparh Favian, împreună cu Curtuat cel ce părea creştin. Deci Curtuat, venind la judecată, îndată s-a arătat vicleşugul său, căci numai cu chipul se arăta a fi creştin, iar înăuntru era plin de păgânătate. Acesta a fost martor şi văditor al lui Tiburtie, cum că el numea diavoli pe zeii romanilor. Dar sfântul se arăta adevărat şi cu mare bărbăţie mărturisitor al numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Şi a zis către dânsul judecătorul: "Nu face aşa de mare ruşine neamului tău, atât de cinstit, că eşti fecior de părinte slăvit şi ţi-ai ales viaţa creştinească necurată şi urâtă, căreia îi urmează ocară şi munci, moarte şi defăimare".

    Sfântul Tiburtie a răspuns: "O! preaînţelepte bărbat şi judecător al Romei! De vreme ce nu voiesc a cinsti şi a avea între zei pe desfrânata Venera şi pe amestecătorul de sânge Die, pe mincinosul Ermis şi pe mâncătorul de fii Cron, de aceea îmi zici că ocărăsc neamul meu? Dar eu îţi spun că am înmulţit cinstea neamului meu, cinstind pe unul adevărat Dumnezeu, care împărăţeşte în ceruri, închinându-mă şi numindu-mă rob al lui. Tu mă îngrozeşti cu munci? Ce lucru înfricoşat ne este nouă creştinilor a pătimi pentru Dumnezeul nostru prin sabie? Dar prin aceea ne vom dezlega de temniţa cea trupească şi vom dobândi cereasca libertate. Sau prin foc? Dar noi, mai mare văpaie poftind, am stins văpaia în trupurile noastre şi apoi de acestea să ne temem? Sau de surghiunie? Dar Dumnezeul nostru este pretutindeni şi oriunde suntem noi cu Dumnezeu, acolo este locul nostru".

    Atunci Favian a poruncit să aducă mulţime de cărbuni aprinşi să-l pună desculţ pe sfânt deasupra lor; apoi a zis către dânsul: "Sau adu tămâie zeilor noştri pe aceşti cărbuni sau te suie desculţ pe ei". Iar Sfântul Tiburtie, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, s-a suit deasupra lor desculţ şi umbla pe dânşii ca pe nişte flori roşii şi moi şi a zis către judecător: "Lasă necredinţa ta şi cunoaşte că Dumnezeul meu este adevărat, Care porunceşte stihiilor şi tuturor zidirilor; iar tu de poţi, în numele lui Die al tău, pune mâna în apă fiartă şi să vezi nu vei primi arsuri? Iată eu, în numele Domnului meu Iisus Hristos, umblu pe acest foc ca pe nişte flori rourate, precum vezi, pentru că Ziditorului nostru toată făptura Îi slujeşte". Judecătorul zise: "Cine nu ştie că Hristos al vostru va învăţat meşteşug de vrăjitorie?" Sfântul răspunse: "Taci, ticălosule, nu îndrăzni a pomeni cu hulă, prin buzele tale cele purtătoare de venin numele cel atât de mare şi înfricoşat; nu face urechilor mele atâta necaz, ca să te aud lătrând asupra numelui Domnului meu".

    Atunci Favian, mâniindu-se, l-a osândit la moarte şi a fost dus la drumul ce se numea Lavicansc, departe ca de trei stadii de cetate. Şi acolo, rugându-se lui Dumnezeu, a fost tăiat şi îngropat în acelaşi loc de un creştin oarecare, unde s-a arătat poporului mare dar dumnezeiesc, prin rugăciunile Sfântului Tiburtie.

    După aceasta, acelaşi Curtuat, care numai cu chipul era creştin, a vestit paginilor despre Castul, Marchelin şi Marcu. Deci, Sfântul Castul, după cea de a treia întrebare şi de trei ori spânzurare şi muncire, fiind aruncat într-o groapă şi astupat cu pământ de viu s-a săvârşit; iar pe Marchelin şi pe Marcu i-a pus Favian la butuc, le-a pironit picioarele cu cuie de fier şi le-a zis: "Veţi sta astfel până când veţi aduce închinare zeilor". Dar pironiţi fiind pe un lemn, cântau: Iată ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună. Şi au stat aşa o zi şi o noapte, cântând şi rugându-se; iar a doua zi au fost împunşi cu suliţele în coaste, chiar în acelaşi loc; şi aşa şi-au primit sfârşitul muceniciei.

    Săvârşindu-şi aceşti sfinţi pătimirea lor, s-a aflat şi de Sfântul Sebastian, despre care a spus eparhul împăratului. Deci, chemându-l la sine Diocleţian, i-a zis: "Eu totdeauna te-am avut între cei dintâi în palatele mele, iar tu, cugetând cele împotriva sănătăţii mele, te-ai făcut vrăjmaş mie şi duşman zeilor mei, deşi până acum ai tăinuit această răutate". Sfântul Sebastian a zis: "Eu pentru sănătatea ta am rugat totdeauna pe Hristos şi am cerut pace împărăţiei romanilor şi m-am închinat împăratului ceresc, socotind că este lucru cu nedreptate a se închina cineva pietrii şi a căuta ajutor de la dânsa, că aceea este lucru arătat cum că este lucru al celor fără de minte".

    Atunci, mâniindu-se Diocleţian, a poruncit să-l ducă afară din cetate şi să-l lege de stâlp gol, în mijlocul unui câmp şi să-l străpungă cu săgeţi. Deci fiind pus el acolo, ca o ţintă, mulţime de ostaşi au săgetat cinstitul său trup şi înconjurându-l unii de o parte şi alţii de alta i-au umplut tot trupul de săgeţi; apoi, părîndu-li-se că a murit, s-au dus lăsându-l aşa legat şi plin de săgeţi. Când femeia Sfântului mucenic Castul, cu numele Irina, s-a dus noaptea să ia şi să îngroape trupul Sfântului Sebastian, l-a găsit viu şi l-a dus în casa sa; apoi în puţine zile s-a tămăduit de răni şi s-a făcut cu totul sănătos. Şi, adunându-se la dânsul creştinii în taină, îl rugau să iasă din Roma, precum au făcut şi alţi creştini, ca să nu cadă iarăşi în mâinile păgânilor. Iar el, făcând rugăciune, s-a dus şi a stat pe scările palatului Eliogavalilor, şi când treceau pe acolo împăraţii, văzându-i sfântul, a strigat: "Popii zeilor voştri o, împăraţilor, vă tulbură pe voi cu vrăjile lor cele necurate, dându-vă ştiri mincinoase despre creştini, care ar fi potrivnici împărăţiei romanilor. Dar vedeţi că mult vă folosesc creştinii, pentru că se roagă în rugăciunile lor pentru cetatea aceasta; căci nu încetează a se ruga pentru împărăţia voastră şi pentru sănătatea tuturor ostaşilor romani".

    Acestea grăind sfântul, a căutat spre dânsul Diocleţian şi a zis: "Oare tu eşti Sebastian pe care nu demult am poruncit să te omoare cu săgeţi?" Sfântul a răspuns: "Pentru aceasta a binevoit a mă învia Domnul meu Iisus Hristos ca să fiu viu către voi şi înaintea întregului popor să fiu martor nedreptăţii voastre, căci cu judecată nedreaptă aţi ridicat prigoană asupra creştinilor, robii lui Hristos". Atunci Diocleţian a poruncit să-l prindă şi să-l ducă la hipodrom.

    Acolo sfântul răbdător de chinuri, cu mare glas proslăvind pe Hristos, iar pe idoli şi rătăcirea romanilor ocărându-le, a fost bătut cu beţe până la moarte şi a trecut în glasul bucuriei către Hristos, puitorul de nevoinţe, ca să primească cununa biruinţei, pentru nevoinţa sa cea bună. Iar sfântul lui trup l-au aruncat paginii noaptea în groapă adâncă cu noroi, ca să nu-l afle creştinii şi să-l ia. Dar sfântul s-a arătat în vedenie Luchiniei, femeia cea dreptcredincioasă şi a zis: "Să te duci la groapa cea cu noroi, care este aproape de Chirca şi vei găsi acolo trupul meu spânzurat în cuie şi, luându-l, să-l duci în catacombe şi să se îngroape în uşa peşterii, lângă mormintele apostoleşti". Şi îndată acea fericită femeie, luând slugile sale, s-a dus în miezul nopţii la groapa cea arătată şi, luând cu bună cucernicie trupul cel mucenicesc, l-a îngropat cu cinste, la locul unde i se poruncise, lăudând pe Hristos, Dumnezeul nostru, a cărui slavă este în veci. Amin.