Sunday, January 29, 2017

Din Problemele vieţii Sf Ioan Gură de aur




 Virtuoşii sunt pedepsiţi aici pentru puţinele lor păcate, şi în felul acesta nu vor fi lipsiţi de rai. Ceilalţi sunt răsplătiţi aici pentru puţinele lor fapte bune, şi vor fi pedepsiţi veşnic pentru multa lor răutate.
Aici este treapta nevoinţelor. Premiile şi cununile se vor da în viaţa de dincolo.
Ce-mi spuneţi, scrie Apostolul, despre răni, călăi, pedepse, foamete, lipsuri, temniţe şi lanţuri? Toate acestea şi încă pe atâtea nu pot să egaleze slava, răsplata şi cununile noastre. Căci încercările se sting odată cu viaţa aceasta, în vreme ce fericirea cerească este infinită. Necazurile pământeşti sunt trecătoare, pe când bunătăţile cereşti sunt veşnice.
Fără probleme, fără necazuri, fără boli, fără întristări, ce-ar face omul? S-ar deda desfrâului şi beţiei, s-ar târî prin mocirlă ca porcul, ar uita cu desăvârşire de Dumnezeu şi de poruncile Lui. Aşa însă, nevoinţele şi temerile, necazurile şi încercările îl menţin într-o oarecare stare de veghe, îi devin şcoli de filozofie, exerciţii ale sufletului.
... de obicei în închipuirile viselor nopţii sunt întipărite poftele zilei.
Înfrânarea nu este grea, e de-ajuns să o doreşti şi să te ţii departe de cauzele păcatului.
Dacă cel furios ar putea să se observe pe el în ceasul în care izbucneşte şi se  poartă urât, nu i-ar mai trebui nici un sfat. Căci ce este mai respingător ca faţa lui mânioasă? Mânia este mai rea decât beţia şi mai mizerabilă decât diavolul. Adevărat, beat şi demonizat la un loc este cel stăpânit de această patimă. Faţa i se umflă, limba îi tremură, vocea i se sălbăticeşte, ochii i se înroşesc, urechile îi aud alte lucruri, tâmplele i se zbat, mintea i-o ia razna, judecata îi piere... Ameţeală, tulburare şi întuneric pe dinăuntru; exaltare, violenţă şi ţipete pe dinafară.
Uneori însă mânia este de folos. Când? Când o întoarcem împotriva vrăjmaşilor noştri închipuiţi. Dacă poţi stăpâni mânia, atunci n-o omorî. Păstreaz-o vie, dar legată. Îţi va fi folositoare ca un câine, care nu latră la oi sau la stăpânul lui, ci la tâlhari, la străini, la hoţi.
Plăcerea păcatului este ca o umbră şi ca un vis. Se stinge înainte ca omul să guste bine din ea. Însă pedepsele care o urmează nu au sfârşit. Puţină este dulceaţa pe care i-o dăruieşte omului, dar veşnică amărăciunea. Ceea ce este un vis de o clipă în faţa întregii vieţi, la fel sunt şi desfătările pământeşti în faţa chinurilor iadului. Şi adevărat, cine ar vrea să aibă un vis plăcut din cauza căruia ar urma să fie pedepsit toată viaţa?
Şi auzind despre foc, să nu crezi că e vorba de un foc asemănător celui material. Căci focul material îl arde şi-l nimiceşte pe om, care, după aceea, murind, încetează să mai simtă arsurile. Focul iadului, însă, pe cei care-i cuprinde, îi va arde neîncetat, veşnic. De aceea se şi numeşte „focul cel nestins” (Marcu 9, 43).
Arzi de flacăra poftei trupeşti? Bagă-te cu mintea în flacăra veşnică a iadului şi focul trupului se va stinge imediat.
Vrei să spui ceva necuviincios? Adu-ţi aminte de scrâşnirea dinţilor, şi gura îţi va rămâne închisă.
Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! Intră în biserică pentru pocăinţă. Ai păcătuit? Spune-I lui Dumnezeu: „Am păcătuit!”. E chiar atât de greu să-ţi mărturiseşti păcatul? Dar dacă nu te osândeşti singur pe tine, îl vei avea osânditor pe diavol. Grăbeşte-te şi răpeşte-i această lucrare; căci, adevărat, lucrarea lui este să osândească. Grăbeşte-te şi stinge păcatul; căci ai un osânditor care nu poate să tacă.
... moralitatea nu este plăsmuită de vârstă, ci este izbânda voinţei.
Să te rogi în fiecare ceas. N-o întrerupe. Nu fi nesârguincios. Nu înceta să chemi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Iar Acela, dacă stăruieşti, nu te va nesocoti, ci îţi va ierta păcatele şi îţi va da tot ceea ce îi ceri. Dacă te ascultă, mulţumeşte-I şi continuă să te rogi. Dacă iarăşi nu te ascultă, nu numai că nu trebuie să deznădăjduieşti, ci trebuie să te rogi şi mai stăruitor. Nu spune: „Am făcut multe rugăciuni şi nu s-a întâmplat nimic”, căci şi asta spre binele tău se face. Adică, deoarece Dumnezeu ştie că eşti nesârguincios şi nepăsător şi că, dacă vei dobândi prin rugăciune cele de care ai nevoie, vei înceta să te mai rogi, amână să-ţi dea ceea ce-I ceri, pentru a te face stăruitor în rugăciune şi pentru a comunica mai des cu El. Întrucât dacă nu te rogi atunci când te afli într-o situaţie grea, ce vei face când toate-ţi vor merge bine? Aşadar Dumnezeu se preface că nu te aude, spre binele tău, ca să te facă să nu părăseşti rugăciunea. De aceea, continuă să te rogi, nu fi nesârguincios. Nu subaprecia puterea rugăciunii, care poate izbândi multe. Şi faptul că ea contribuie la iertarea păcatelor, află-l din Sfânta Evanghelie.
Cu lacrimile tale şterge şi tu toate păcatele pe care le-ai săvârşit. Plângi nu simplu, nu pe dinafară, ci amarnic, ca Petru. Din străfundul sufletului tău să-ţi izvorască lacrimile, ca să se milostivească de tine Stăpânul iubitor de oameni şi să te ierte. Căci El Însuşi a spus: „Oare voiesc Eu cu tot dinadinsul moartea nelegiuitului, sau mai degrabă să se abată de la calea lui cea rea şi să fie viu?” (Iezechiel 18, 23). De la tine cere ceva mic, pe când El ţi le dă pe cele mari. Cere o pricină pentru a-ţi dărui comoara mântuirii. În schimbul câtorva lacrimi de pocăinţă îţi dăruieşte iertarea păcatelor.
Biserica este spital nu tribunal.
Vezi cum o rudă de-a ta a plecat din această lume? Nu te înspăimânta, nu jeli, nu-ţi zdrobi inima. Adună-ţi mintea, cercetează-ţi conştiinţa şi gândeşte-te că peste puţină vreme te va aştepta şi pe tine acelaşi sfârşit.
Ia priveşte cât de tăcuţi şi reţinuţi sunt în faţa morţilor chiar şi cei mai mândri, chiar şi cei mai făloşi oameni! Se aude cuvântul „moarte” şi inima tuturor este zdrobită de frică. Şi filozofăm în jurul mormintelor şi cugetăm unde o să ajungem şi pălăvrăgim despre zădărnicia celor lumeşti, dar îndată ce ne depărtăm, uităm de neputinţa noastră.
Să ne întoarcem însă la tema noastră. Spune-mi, din ce motiv îl plângi cu atâta durere pe cel care a murit? Pentru că era rău? Atunci nu numai că nu trebuie să plângi, ci să-I şi mulţumeşti lui Dumnezeu, Care a oprit răutatea lui. Nu cumva, dimpotrivă, a fost bun? Şi în cazul acesta trebuie să te bucuri, pentru că a murit „ca nu cumva răutatea să-i strâmbe înţelepciunea, ca nu cumva înşelarea să-i amăgească sufletul” (Înţelepciunea lui Solomon 4, 11). Nu cumva era tânăr? Chiar şi pentru aceasta să-I mulţumeşti lui Dumnezeu şi să-L slăveşti, fiindcă l-a luat lângă Dânsul. Aşa cum pe cei care merg să primească vreun rang, îi conducem cu bucurie şi mulţumire, la fel trebuie să ne luăm rămas bun şi de la cei care pleacă din viaţa aceasta, pentru că se duc aproape de Dumnezeu, unde vor primi mare cinstire şi fericire.
Te-ai născut om, prin urmare muritor. De ce suferi pentru ceva atât de firesc, cum este moartea? ... Şi chiar şi pe copilul tău dacă l-ar lua, de fapt nu-l ia pe copilul tău, ci o făptura de-a Lui.
Aşadar dacă noi nu aparţinem nouă înşine, cum ne vor aparţine nouă cele ce aparţin Aceluia? Dacă sufletul tău nu este al tău, cum sunt ai tăi banii pe care-i ai? Şi dacă nu sunt ai tăi, cum cheltuieşti fără rost sau fără cuviinţă ceea ce aparţine altuia? Nu zice: „Cheltuiesc banii mei, din banii mei mă distrez”; căci cheltuieşti şi te distrezi din cele străine. Şi le numesc străine, pentru că Dumnezeu le consideră ale Lui pe cele care ţi le-a dat, dacă nu le împarţi cu cei săraci. Doar atunci cele străine devin ale tale. Dacă le cheltuieşti pentru tine, atunci cele ale tale devin străine.
„Dacă noi am primit din mâna Domnului pe cele bune, nu le vom primi şi pe cele rele?” (Iov 2, 10).
„Şi cum să nu plâng”, vei spune, „nu vezi că nu mai sunt tată?” Ce cuvinte sunt acestea? Nu cumva ţi-ai pierdut copilul? Nu l-ai pierdut, ci poate că acum a devenit şi mai sigur al tău. N-ai încetat să fii tată. Acum eşti ceva mai mult – nu mai eşti tatăl unui copil muritor, ci al unei fiinţe nemuritoare! Să nu crezi că ţi-ai pierdut cu adevărat copilul pentru că nu mai este lângă tine. Aşa cum ar fi continuat să fie copilul tău dacă ar fi plecat într-o ţară îndepărtată, la fel şi acum, când a plecat spre cer. Văzând aşadar ochii lui închişi, gura amuţită şi trupul nemişcat, nu te gândi: „Gura aceasta nu va mai vorbi, ochii aceştia nu vor mai vedea, picioarele acestea nu vor mai umbla”. Ci să te gândeşti: „Această gură va rosti cuvinte mai înţelepte, aceşti ochi vor vedea lucruri mai frumoase, aceste picioare vor umbla prin ceruri, acest trup va învia nestricăcios şi-l voi lua înapoi pe copilul meu mai strălucitor de cum a fost”.
„Dar nu ştiu unde s-a dus”, poate că-mi vei spune. Cum nu ştii? Fie că a trăit făcându-se plăcut lui Dumnezeu, fie că nu, este ştiut unde va merge. „Tocmai de aceea plâng”, îmi vei explica, „pentru că a plecat împovărat de păcate”. Dar şi dacă n-ar fi avut păcate, nu cumva n-ai fi plâns şi n-ai fi jelit? Acum te vaiţi către Dumnezeu şi-I spui: „De ce l-ai luat pe copilul meu plin de păcate?”. Atunci i-ai fi spus: „De ce ai luat un copil atât de bun?”. În ambele cazuri, însă, trebuie să te bucuri. Dacă copilul era păcătos, să te bucuri că a încetat să mai păcătuiască şi n-a adăugat o mai mare povară de răutate în sufletul său. De vreme ce n-ai putut să-l ajuţi cât trăia, pentru că n-a ascultat de poveţele tale, acum îl poţi ajuta; nu cu lacrimi şi jale, ci cu rugăciuni şi milostenii şi prescuri. Acestea au fost stabilite de Sfinţii Apostoli nu întâmplător, ci cu iluminarea Sfântului Duh. Preotul, în faţa sfântului jertfelnic, când săvârşeşte înfricoşătoarele Taine ale lui Hristos, îi pomeneşte nu numai pe cei vii, ci şi pe cei morţi, aşa încât sufletele lor se uşurează. Şi când noi aducem pentru ei prescuri la biserică sau dăm milostenie săracilor, le oferim o mângâiere, oricât de păcătoşi ar fi fost. Dacă, iarăşi, copilul tău a fost bun şi virtuos, cu atât mai mult nu trebuie să-ţi pară rău. Căci, aşa cum soarele curat şi strălucitor urcă pe cer, la fel şi sufletul curat care părăseşte trupul urcă în strălucire, însoţit de îngeri, la împărăţia lui Dumnezeu.
Cel ce se teme mereu de iad nu se va teme niciodată de moarte. Să nu aveţi deci cugetele unui prunc, ci lipsa de răutate a lui.
Să-i plângem, da, însă nu într-un fel isteric şi necuvios, nu trăgându-ne de păr, nu sfâşiindu-ne faţa, nu urlând şi ţipând, ci cu cumpătare, lăsând lacrimile să ne curgă liniştite din ochi. Asta ne foloseşte şi nouă. Căci plângându-l în felul acesta pe mort, ne vom strădui mult mai mult să nu cădem şi noi în păcate asemănătoare. Prin tragerea de păr şi prin ţipete mintea ni se întunecă, pe când prin plânsetul liniştit ea îşi păstrează limpezimea şi poate cugeta cu folos despre moarte.
Să te gândeşti atunci că viaţa şi lucrurile lumii acesteia n-au nici o valoare şi nu se deosebesc de umbre şi de vise.
Nu-ţi sunt de ajuns acestea? Cugetă, atunci, care este valoarea ta atunci când dormi? Atunci şi o gânganie mică te poate omorî. Da, mulţi au murit în somn. Adevărat, viaţa ta atârnă de un fir de aţă! Aţa se rupe şi toate se sfârşesc.
Arată-mi un domnitor neînfricat sau un bogat îmbrăcat în veşminte strălucitoare, atunci când este chinuit de febră sau când se află pe patul de moarte, şi atunci te voi întreba: „Unde este cel care trecea prin piaţă mândru şi fălos, urmat de însoţitori şi paznici? Unde este cel care purta haine scumpe? Unde este măreţia vieţii lui, luxul adunărilor sale, distracţiile, râsetele, comodităţile, multele cheltuieli? Toate au plecat şi au zburat. Ce s-a întâmplat cu trupul care s-a desfătat în atâtea plăceri? Apropie-te de mormânt şi uită-te la ţărână, la putregaiuri, la viermi. Priveşte şi oftează cu amar. Şi măcar ca răul să se fi limitat la această ţărână pe care o vezi. De la mormânt şi de la viermi întoarce-ţi gândul la viermele cel neadormit al vieţii de dincolo, la scrâşnirea dinţilor, la întunericul veşnic, la focul nestins, la pedepsele acelea amarnice şi nesuferite care nu vor avea sfârşit. Aici pe pământ, şi bunele şi relele odată, mai devreme sau mai târziu, se vor sfârşit; acolo însă amândouă durează în veci. Iar calitatea lor se deosebeşte de bunele şi de relele lumii acesteia, încât nu e cu putinţă ca cineva să le exprime în cuvinte.
„Bărbatul este cap femeii (adică cârmuitor), aşa cum şi Hristos îi este cap Bisericii, El Mântuitorul trupului. Dar aşa cum Biserica I se supune lui Hristos, tot astfel şi femeile să le fie întru toate bărbaţilor lor” (Efeseni 5, 23-24)... „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea” (Efeseni 5, 25). Şi dacă trebuie să-ţi jertfeşti viaţa pentru ea, să fii făcut bucăţi de o mie de ori, să le suferi şi să le rabzi pe toate, nu refuza s-o faci... Şi dacă păţeşti ceva datorită ei, să nu i-o reproşezi... nu cere de la femeie cele ce nu sunt ale ei... Să nu simţi respingere faţă de femeie pentru că s-a nimerit să nu fie frumoasă. Ascultă ce zice Scriptura: „Albina e mică printre zburătoare, dar rodul muncii ei întrece orice dulceaţă”... Admiraţia pentru una şi nesocotirea celeilalte arată că omul acela e desfrânat. Frumuseţea trupească, dincolo de faptul că este plină de mândrie, provoacă gelozie, şi deseori chiar bănuieli neîntemeiate. ... Iată de ce de la femeie trebuie să cerem bunătate, cumpătare, responsabilitate şi sinceritate. Acestea sunt însuşirile frumuseţii sufleteşti. Frumuseţe trupească să nu cerem... De la femeie, deci, să nu ceri bani, ci virtuţi. ... „Aşa sunt datori bărbaţii să-şi iubească femeile”, continuă Apostolul, „ca pe propriile lor trupuri. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte. Că nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl hrăneşte şi-l îngrijeşte, precum şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5, 28-30)... Dar nici bărbatul nu trebuie să-şi nesocotească femeia pentru că aceasta i se supune, căci ea este trupul; şi dacă capul nesocoteşte trupul, va pieri şi el împreună cu acela. De aceea bărbatul trebuie să-i ofere femeii iubirea lui ca o răsplată a supunerii ei. Şi capul este necesar, şi trupul... Nu există lucru mai bun precum căsnicia şi conlucrarea de acest fel: respect din partea femeii, iubire din partea bărbatului. Desigur, femeia care-l respectă pe bărbat îl şi iubeşte. Îl respectă ca pe capul ei şi-l iubeşte ca pe un mădular, de vreme ce şi capul este tot un mădular al trupului.
Iar dacă la prima vedere poziţia femeii pare dezavantajată, deoarece i-a fost poruncit să arate respect faţă de bărbatul ei, în realitate poziţia este avantajată, căci bărbatului i s-a poruncit să fie înzestrat cu ce-i mai important, cu iubirea.
Ce trebuie să se întâmple, însă, dacă femeia nu-l respectă pe bărbat? Şi într-o asemenea împrejurare, acesta are datoria s-o iubească. Dacă ceilalţi nu-şi fac îndatoririle lor, noi trebuie să le facem. Zice, de pildă, „să vă supuneţi unul altuia întru frica lui Hristos” (Efeseni 5, 21). Porunca se referă la amândoi. Ce însemnătate are, aşadar, dacă unul nu se supune? Tu să asculţi de legea lui Dumnezeu. Femeia, chiar dacă soţul său n-o iubeşte, este datoare să-l respecte, ca să nu încalce îndatorirea ei... firea femeiască este oarecum mai slabă şi are nevoie de ajutor, ocrotire, blândeţe, purtare de grijă. Pe toate să i le oferi, pe toate să le faci de dragul ei, chiar şi la chinuri să te supui.
„Bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (I Corinteni 7, 4).
Trebuie, aşadar, ca părinţii să se îngrijească nu de cum vor dobândi bani copiii lor, ci de cum vor dobândi evlavie şi bogăţie sufletească. Trebuie să-i educe astfel încât să nu aibă nevoie de multe lucruri, să nu se dedea dorinţelor vremurilor de astăzi. Trebuie încă să cerceteze cu atenţie când ies copiii lor din casă şi când se întorc, unde se duc şi cu cine se întovărăşesc. Dacă nesocotesc aceste îndatoriri ale lor, vor da răspuns la Dumnezeu.
Mari necazuri păţesc părinţii aceia care nu vor să-şi bată copiii, nici să-i mustre, nici să-i supere cumva, cu toate că trăiesc o viaţă dezordonată şi imorală.
„cel ce cruţă nuiaua îşi urăşte fiul, dar cel care-l iubeşte îl mustră cu grijă” (cu blândeţe dar şi cu severitate) (Proverbe 13, 25).
Părinţii care nu se îngrijesc de buna creştere a copiilor lor sunt mai răi chiar decât ucigaşii de prunci; pentru că primii omoară sufletul nepieritor, iar ultimii doar trupul muritor. De aceea, precum caii care aleargă necugetat către prăpastie, şi îi ţinem în frâu şi-i pedepsim lovindu-i – şi pedeapsa aceasta este spre izbăvirea lor –, aşa şi pe copii trebuie să-i ţinem în frâu, să-i strunim şi să-i pedepsim pentru greşelile lor. Pentru că, dacă nu-i pedepsim noi, îi aşteaptă alte pedepse, pedepse veşnice, ca şi pe noi.
Părinte nu este cel care doar l-a născut pe copil, ci acela care şi după naştere îl iubeşte. Şi dacă iubirea este necesară acolo unde există din fire, cu atât mai mult e trebuincioasă acolo unde a fost sădită de Dumnezeu. Adică, dacă cineva trebuie să-i iubească pe copiii lui naturali pentru a se numi părinte drept, cu atât mai mult pe copiii harismatici, duhovniceşti, botezaţi, având grijă să nu ajungă în iad.
„Omul neşcolit priveşte, dar nu vede”. I se pare că vede, dar este orb, fiindcă nu are cunoaştere, şi îndeosebi cunoaşterea adevărurilor şi a dogmelor credinţei – ce este sufletul, cerul, Dumnezeu Cel în trei ipostasuri, învierea, botezul, îngerii, Sfânta Liturghie, preoţia etc.
...iubirea care-L are ca pricină şi temelie pe Hristos, este statornică şi nepieritoare. Nimic n-o poate destrăma, nici calomnii, nici primejdii, nici chiar ameninţările cu moartea. Cel ce are dragoste creştină, oricâte neplăceri ar suferi de la un om, nu încetează să-l iubească; căci nu este influenţat de patimile sale, ci este insuflat de Iubire, de Hristos. Tocmai de aceea iubirea creştină, cum spunea Pavel, nicicând nu va pieri... cel care are iubire adevărată continuă să-l iubească pe aproapele, chiar dacă acesta îl urăşte sau îl înjură sau îl ameninţă, cu mulţumirea că iubeşte pentru Hristos şi deci Îl şi urmează pe Hristos, Care asemenea iubire a arătat vrăjmaşilor Săi. Nu numai că S-a jertfit pentru cei care L-au urât şi L-au răstignit, dar L-a şi rugat pe Tatăl Lui să-i ierte: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).
Aşadar una din două se cere, dragostea sau virtutea. Cel ce o are pe una, o deţine negreşit şi pe cealaltă. Şi invers: cel care nu iubeşte şi răul îl va săvârşi; şi cel ce face răul nu iubeşte.
Însuşi Hristos ne-a încredinţat că toată legea şi învăţătura proorocilor se cuprind în iubire (Matei 22, 40). Şi iată cât de sus a aşezat-o: a stabilit două porunci de iubire şi hotarele fiecăreia. Prima, zice, este să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău; iar a doua, la fel de importantă, este să-l iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22, 37-39).
„Nimănui cu nimic să nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul” (Romani 13, 8)... Iubirea este o datorie care rămâne, cum am spus, mereu neachitată. Fiindcă această datorie este cea care mai presus de orice ne alcătuieşte viaţa şi ne leagă mai strâns între noi.
„De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar dacă n-am iubire făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Şi de-aş avea darul profeţiei şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de-aş avea credinţa toată să pot muta şi munţii, dar dacă n-am iubire, nimic nu sunt” (I Corinteni 13, 1-2). Şi nu s-a oprit aici, ci a adăugat că, chiar moartea pentru credinţă ar fi nefolositoare, dacă lipseşte iubirea (I Corinteni 13, 3).
Iubirea ţi-l arată pe aproapele ca pe un alt sine al tău, te învaţă să te bucuri pentru fericirea lui, ca şi cum ar fi fericirea ta, şi să te întristezi la necazurile lui, ca şi cum ar fi necazurile tale.
Deoarece iubirea este însuşirea principală a sfinţilor şi temelia virtuţii. Prin aceasta ne mântuim toţi, ea naşte lucrători ai lui Hristos, ea încântă sufletele, ea aduce oile pierdute în staulul Bisericii.
Cel ce-l iubeşte pe aproapele său îl vede pe acela ca pe un alt sine.
Iubirea însă, dincolo de alte foloase ale sale, provoacă o dispoziţie foarte plăcută şi niciodată trudă. Aşa cum albina adună sucul de nectar din diferite flori şi-l duce în stup, la fel şi iubirea adună de pretutindeni bunătăţile şi le aduce în suflet, unde locuieşte. Şi rob dacă este cel ce are iubire în suflet, robia lui i se pare mai plăcută ca libertatea, pentru că se bucură să i se dea porunci decât să dea porunci, să slujească decât să fie slujit, să ajute decât să fie ajutat.
... iubirea adevărată nu este cea lumească, cea josnică, care are în ea răutate şi viciu, ci cea creştină, cea duhovnicească, cea pe care ne-o cere Pavel, cea care urmăreşte interesul aproapelui. Această iubire o avea Apostolul, care spunea: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se poticneşte şi eu să nu ard?” (II Corinteni 11, 29).
... iubirea este calea mântuirii. Pe această cale să umblăm, ca să moştenim viaţa veşnică.
... omul cuvântător, cel cinstit cu chipul lui Dumnezeu, devine necuvântător, depăşind măsura. Tot el, desigur, dacă are animale, nu le sileşte niciodată să mănânce ori să bea mai mult decât vor. Şi dacă-l întrebi de ce, îţi va răspunde: „Ca să nu păţească vreun rău şi să sufere”. Pentru sine însuşi, însă, nu ia această măsură.
nu este rău să mâncăm. Nicidecum. Îmbuibarea este rea. Nu este, de asemenea, rău să bem vin. Vinul fără măsură, care duce la beţie, este rău. Domnul ne-a dat trup material, care nu se poate întreţine altfel, decât cu hrană. Dar când ne hrănim, trebuie s-o facem cu măsură, ca să rămânem sănătoşi şi ageri.
Vai, cât de mare este nesimţirea noastră! Ne dorim bunătăţi trecătoare şi suntem ataşaţi de lucrurile pământeşti! Nu ne dăm seama de viclenia diavolului, care ni le dă pe cele mici şi ni le ia pe cele mari. Ne oferă noroi şi ne răpeşte cerul. Ne târăşte în umbră şi ne depărtează de lumină. Ne atrage în amăgire şi ne ascunde adevărul. Ne înşeală cu visuri – căci vis este bogăţia lumii acesteia – şi ne arată, când soseşte ceasul morţii noastre, mai săraci decât ultimul sărac. Fiindcă atunci omul nu ia nimic cu el, în afară de virtuţile şi de faptele sale bune.
cel ce consideră că bogăţia sa este a tuturor, nu numai a lui, şi o împarte cu ceilalţi, deţine şi averea străină, căci va lua de la toţi cele de trebuinţă. Pe când cel care se consideră pe sine stăpân peste lucrurile pe care le are şi nu dă nimănui nimic, nu numai că nu va lua câtuşi de puţin de la ceilalţi, dar nici peste ale sale nu este stăpân, de vreme ce acestea în cele din urmă nu-i aparţin lui, ci tâlharilor şi datornicilor şi moştenitorilor.
Nimeni nu este mai lipsit de minte decât robul banilor. Crede că are putere peste ei, în vreme ce ei au putere peste el. Pe când în realitate s-a înrobit pe sine, este mulţumit ca şi când ar fi stăpân. În vreme ce vede un câine turbat aruncându-se asupra sufletului său, în loc să-l lege şi să-l istovească de foame, îi dă din ce în ce mai multă hrană, ca să devină şi mai înfricoşător şi să-l atace cu şi mai multă furie.
Necuviinţele actorilor le privim ceasuri întregi, fără să ne plictisim. Şi doar atunci când vorbeşte Dumnezeu, prin gura proorocilor şi a apostolilor, căscăm, ne scărpinăm şi ne ia cu ameţeală. Dar şi pe hipodromuri, cu toate că nu există acoperiş pentru a-i adăposti de ploaie pe privitori, mulţi aleargă ca turbaţii, chiar şi când plouă torenţial, chiar şi când vântul le răvăşeşte pe toate. Nu socotesc nici vremea rea, nici gerul, nici distanţa. Nimic nu-i poate ţine acasă. Însă când e vorba să meargă la biserică, atunci şi o ploaie măruntă le devine piedică.
Dacă conştiinţa te înştiinţează că te-ai străduit îndeajuns pentru vindecarea rănilor tale sufleteşti, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtăşeşte-te cu frică de Dumnezeu. Altfel, stai departe de Preacuratele Taine. Şi când te vei curăţa de toate păcatele tale, atunci să te apropii. Căci cel care nu posteşte este firesc să fie iertat, aducând ca justificare boala sau slăbiciunea trupească. Însă cel care nu şi-a îndreptat păcatele, e cu neputinţă să găsească justificare.
Aşa cum trupurile nespălate sunt pline de mizerie şi duhoare, la fel şi sufletele care nu se curăţesc prin spovedanie, prin sfânta împărtăşanie şi prin învăţătură duhovnicească, sunt pătate de păcat. Aşa cum ogoarele nearate se umplu de buruieni, la fel şi sufletele necultivate duhovniceşte se umplu de mărăcinii răutăţii.
Privind desenul unei pâini, oricât ţi-ar fi de foame, nu te vei putea sătura. La fel de mincinoase sunt toate bunătăţile vieţii de aici, în comparaţie cu cele din viaţa de dincolo. Cei care spun că au gustat toate desfătările vieţii de aici vor fi lipsiţi de toate desfătările cereşti.
Ceea ce sunt piroanele pentru întărirea unei case, aşa sunt şi conducătorii pentru buna funcţionare a unei societăţi şi a unei cetăţi organizate.
Dacă tu însuţi nu asculţi rugăciunea pe care o rosteşti, cum vrei să o asculte Dumnezeu? Cu gura rosteai rugăciunea, iar cu mintea socoteai dobânzi, încheiai contracte, vindeai mărfuri, cumpărai proprietăţi, te întâlneai cu prietenii tăi.
Dacă ne-am pierdut atenţia, să spunem rugăciunea din nou, de la capăt, şi dacă iarăşi gândul nostru se îndepărtează, să spunem rugăciunea şi a treia oară, şi a patra oară. Să nu ne oprim din rugăciune până când nu am reuşit să o spunem toată, de la un capăt la celălalt, având cuget treaz şi netulburat. Iar când diavolul va înţelege că nu depunem armele, atunci va renunţa şi el să mai lupte cu noi.
Dacă ne rugăm cu rugăciuni scurte şi dese, este mai uşor să ne concentrăm atenţia şi să ne îndreptăm gândul spre Dumnezeu.
Să zicem că nu poţi să te duci la biserică. Însă oriunde te-ai afla, nimic nu te împiedică să ridici în sufletul tău jertfelnic Domnului. Nu te împiedică nici locul, nici ora. Şi chiar dacă nu îngenunchezi, nu plângi şi nu-ţi ridici mâinile spre cer, rugăciunea va fi desăvârşită dacă gândul tău este îndreptat cu totul spre Dumnezeu. Dacă nu poţi merge la biserică, atunci când mergi pe drum, când te afli la piaţă, când călătoreşti pe mare, când eşti la lucrul tău, când pregăteşti de mâncare, când cultivi pământul sau orice altă treabă faci, roagă-te cu stăruinţă şi neîmprăştiere a cugetului. Lui Dumnezeu nu Îi pasă de locul unde suntem. Ajunge ca inima să fie lipită de rugăciune şi gândul să fie curat.
„Miluieşte-mă, Doamne!” să spui şi tu. „Sufletul meu este chinuit de demon”, pentru că păcatul este un mare demon.
Strigă la Dumnezeu cu gândul tău, fără să-ţi mişti buzele. Dumnezeu ne aude şi atunci când tăcem. Nu este atât de important unde, ci cum ne rugăm. Chiar şi când te afli în baie să te rogi. Să te rogi oriunde ai fi. Întreaga zidire este biserica lui Dumnezeu. Tu însuţi eşti biserica lui Dumnezeu şi cauţi loc unde să te rogi?
Ce faci, omule? Îi ceri lui Dumnezeu să aibă milă de tine, iar tu îl blestemi pe celălalt? Nu te lăsa înşelat. Dacă nu vei ierta, nu vei fi iertat.
Uită de păcatele altora, ca şi Dumnezeu să le uite pe ale tale.
Tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui, ca floarea câmpului! (Isaia 40, 6). Pentru ce se trufeşte cel ce este pământ şi cenuşă? (Eccl. 10, 9)
Ai putere peste mulţi oameni? Şi la ce-ţi foloseşte să ai putere peste mulţi oameni, dacă patimile au putere asupra ta?
Orice izbândă este fără valoare dacă nu este însoţită de smerenie.
Cel care a ajuns să înţeleagă că nu valorează nimic, acela a ajuns la deplina cunoştinţă a propriei persoane.
...smerenia nu trebuie să fie numai în purtarea ta, ci mai ales în inimă.
Se spune despre un filosof închinător la idoli că intrând în casele unui mare dregător şi văzând pereţii îmbrăcaţi în marmură strălucitoare, tavanul poleit cu aur şi podeaua acoperită cu covoare scumpe, s-a întors spre stăpânul casei şi l-a scuipat în ochi. Când a fost întrebat de ce a făcut asta, el a răspuns că nu era cu putinţă să scuipe în altă parte, deoarece casa era împodobită atât de strălucit, aşa că a fost nevoit să-l scuipe pe stăpân în ochi.
Dacă pierzi bani, poţi să-i faci înapoi. La fel se întâmplă dacă îţi pierzi casa sau orice alt lucru pe care îl ai. Dar dacă îţi pierzi sufletul, un alt suflet nu vei putea dobândi. Şi dacă toată lumea ar fi a ta, dacă ai fi stăpân peste tot pământul, chiar şi dând tot ce ai, nu ai putea cumpăra un suflet.
Ce creşte pe pământul care nu este cultivat? Spini şi buruieni. Ce creşte în sufletul care nu este cultivat duhovniceşte? Fapte necurate şi viclene.
Oricât de păcătos ar fi omul, el nu poate să închidă gura conştiinţei care îl mustră. Conştiinţa este un lucru firesc, pe care Dumnezeu l-a pus în om încă de atunci de când l-a creat. Oricât de mult am încerca să nu o ascultăm şi să luptăm cu ea, conştiinţa ne apare mereu dinaintea noastră şi ne strigă, ne osândeşte şi ne pedepseşte.
Adevărul este că atunci când aduni avere, îţi îngraşi două din patimile tale cele mai înfricoşătoare: slava deşartă şi înclinaţia spre plăceri trupeşti.
Şi chiar dacă ţi-ai câştigat cinstit averea, vei fi aspru pedepsit dacă o vei cheltui pe plăceri trupeşti. Gândeşte-te atunci care va fi pedeapsa ta dacă îţi câştigi averea necinstit.
Aşa cum scarabeul se hrăneşte cu murdărie, la fel se hrăneşte şi omul invidios cu suferinţele altora.
Nu te deosebeşti cu nimic de închinătorii la idoli, dacă îi iubeşti pe cei care te iubesc.
Nu-ţi murdări, dar, sufletul cu răutate, ci împodobeşte-l cu virtuţi. Nu arunca în semenul tău cu noroi, ci împleteşte-i cununi prin cuvinte de laudă.
Să nu zicem: „Cutare m-a enervat” sau „Cutare m-a făcut să spun cuvinte grele”. În toate cazurile, noi suntem vinovaţi pentru păcatele noastre. Căci dacă am fi oameni smeriţi, nu numai oamenii, dar nici măcar diavolii nu ar putea să ne înfurie.
Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 7-8).
Te nedreptăţeşte cineva? Nu te certa cu el, ci cu diavolul, care îl îndeamnă la rău. De omul care păcătuieşte să-ţi pară rău. Să te gândeşti că dacă nu se pocăieşte, va fi pedepsit în iad pe vecie. În felul acesta, nu numai că nu te vei mânia, dar îţi şi va părea rău pentru el.
Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele (Rom. 12, 17-21).
Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele? (Iov 2, 10).
La ce îţi foloseşte postul dacă eşti un om fără milă? La ce-ţi foloseşte rugăciunea, dacă nu iubeşti? La ce îţi foloseşte să ai trupul curat, dacă inima ta este de piatră? De aceea, nevoinţele noastre sunt primite de Dumnezeu atunci când sunt însoţite de milostenie.
Vrei să te iubească Dumnezeu? Atunci fă-L datornicul tău, împrumutându-I cele ce dai săracilor.
Ce fel de om eşti tu să cercetezi întreaga sa viaţa pentru un bănuţ pe care vrei să i-l dai?
Pentru că adevărata avere o dobândeşti nu atunci când te îmbogăţeşti, ci atunci când nu vrei să te îmbogăţeşti.
Nu poţi să dai banii tăi săracilor? Atunci măcar nu răpi ce este al altora. Nu poţi posti? Atunci măcar nu te deda plăcerilor trupeşti. Nu poţi să te rogi pentru cei care te batjocoresc? Atunci măcar îndură răutăţile lor în tăcere şi cu răbdare. Nu poţi face bine celor care te nedreptăţesc? Atunci măcar nu te răzbuna pe ei.
Nenorocirea nu este să fii nedreptăţit, ci să nedreptăţeşti.
Nici măcar diavolul nu ne poate împiedica să păşim pe drumul virtuţii, dacă noi nu vrem să îl urmăm. Diavolul ne poate înşela şi ne poate răpune dacă suntem cu nebăgare de seamă, dar nu îi poate împiedica pe cei care caută virtutea şi nu îi poate obliga să săvârşească păcate.
Moise a biruit firea, în vreme ce David a biruit voirea... David a depăşit limitele strâmte ale legii vechi nedesăvârşite, împlinind înainte de vreme şi chiar profetic, aş putea spune, legea desăvârşită a Evangheliei, care până astăzi domneşte asupra noastră: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (Matei 5, 44).
Cu toţii ne gândim cum să prelungim viaţa noastră pământească, dar nimeni nu se gândeşte să-şi mântuiască sufletul. Cu toţii ne temem de nefericirea de pe pământ, dar nimeni nu tremură gândindu-se la chinurile iadului.
Pe cel care a căzut în păcat, deznădejdea nu-l lasă să se ridice, iar pe cel care este în picioare, nepăsarea îl face să cadă. Deznădejdea îl lipseşte pe om de bunătăţile pe care le-a dobândit, iar nepăsarea nu-l lasă să scape de relele care îl apasă. Nepăsarea îl coboară din ceruri, pe când deznădejdea îl coboară de tot în prăpastia răutăţii.
Dacă cei care ţin toate poruncile lui Dumnezeu sunt datori să fie smeriţi, cu atât mai mult cel păcătos trebuie să-şi zdrobească inima, să plângă şi să se socotească pe sine mai prejos decât toţi.
... *despre post* ... pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16)...  postul are grijă de sănătatea trupului...  întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul.
...ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folo-sul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească.
Nimic nu umple mai mult sufletul de desfătare decât faptul de a iubi şi de a fi iubit.
Să ne doară sufletul pentru cei care ne fac rău, mai mult decât ne doare pentru noi înşine; căci rana pe care vor să ne-o facă nouă, o primesc, de fapt, ei. Aşa cum cei care dau cu piciorul în cuie şi se laudă cu aceasta sunt vrednici de plâns, la fel şi cei care îi nedreptăţesc pe alţii sunt vrednici de mila noastră, deoarece îşi rănesc propriile lor suflete.
Acesta este scopul luptei noastre *a ortodocşilor*: să îi ajutăm şi pe vrăşmaşii noştri să se mântuiască.
Duhul Sfânt nu locuieşte în suflete căldicele.
Să-I încredinţăm toate problemele noastre lui Dumnezeu şi să credem că nimic nu este al nostru, să rămânem indiferenţi la slava oamenilor şi să dorim să-I plăcem numai Domnului, şi astfel vom fi liniştiţi chiar şi când asupra noastră se va abate cea mai îngrozitoare vijelie.
Nu este cu putinţă ca omul să se mântuiască dacă nu face nimic pentru mântuirea aproapelui.
Oamenii sunt chinuiţi cel mai mult de desfrânare şi de lăcomie.
Tristeţea, neliniştea, mânia şi grijile multe întunecă mintea şi nu o lasă să gândească raţional.
Păcatele sunt rădăcina tuturor relelor. Din cauza păcatelor îndurăm supărări, tulburări, ispite şi boli.
Lipsa măsurii în privinţa poftelor noastre este pricina tuturor relelor ... să nu căutăm să avem mai mult decât ceea ce ne trebuie cu adevărat.
Copacul necredinţei este plantat de curiozitatea cea rea a gândului, este udat de orgoliu şi este îngrăşat de patima ambiţiei.
Cine nu se cunoaşte pe sine însuşi este un om mândru.
Chiar dacă preoţii ar fi vinovaţi de cele mai grele păcate, tot nu ai dreptul în faţa lui Dumnezeu să-i judeci.
Crezând că nu ai nevoie de ajutor, eşti cel mai nebun şi mai slab dintre toţi oamenii.
Să avem în casă cărţi duhovniceşti. Atunci când le citim, îndepărtăm de la noi lucrarea diavolului, suntem mângâiaţi sufleteşte şi prindem curaj ca să mergem pe calea virtuţii.
Atunci când bărbatul se ceartă cu femeia, familia lor este în aceeaşi situaţie ca un vapor aflat în mijlocul furtunii, când căpitanul se ceartă cu timonierul[1].
Poţi să faci multe lucruri ca să depărtezi de la tine pofta trupească. Care sunt acestea? Nevoinţe, studiu, privegheri, posturi. Unii întreabă: „De ce ne spui toate acestea nouă, care nu suntem călugări?” Nu le spun eu, ci Apostolul Pavel: Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii (Efes. 6, 18) şi Îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte (Rom. 13, 14). Acestea nu au fost scrise numai pentru călugări, ci şi pentru oamenii trăitori în lume.
Acolo unde domnesc „al meu” şi „al tău”, orice părere este pricină de scandal şi de ceartă. Acolo unde aceste cuvinte nu există, domnesc pacea şi înţelegerea.
Tânărul este ca un cal nărăvaş şi ca o fiară sălbatică. Dar dacă de mic îl insuflăm principii bune, nu va fi nevoie după aceea să ne ostenim prea mult.
A răbda şi a-I mulţumi lui Dumnezeu la vreme de încercare sunt cele mai minunate izbânzi ale creştinului.
Nu vă împiedic să petreceţi, dar să o faceţi cu demnitate şi să nu săvârşiţi păcate.
... (Teognosia) zidirea ne uimeşte prin frumuseţea ei, amintindu-ne de Creator, iar pe de altă parte, glasul conştiinţei răsună în noi şi ne informează ce trebuie să facem şi de ce trebuie să ne ferim, ce este rău şi ce este bine.
Crezi că prin vopsele şi alifii poţi să adaugi ceva la frumuseţea ta naturală sau poţi schimba urâţenia chipului tău? Nu numai că nu vei reuşi nimic din acestea, dar îţi vei urâţi şi sufletul. Această ocupaţie nefolositoare este semnul superficialităţii tale. De altfel, prin sulimenirile tale, atragi privirile neînfrânaţilor, făcându-i să păcătuiască. Domnul a spus: Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28). În felul acesta, te faci vinovată în faţa lui Dumnezeu pentru căderea acelora în păcat. De aceea, este bine să renunţi cu totul la înfrumuseţare. Dar dacă acest obicei prost te-a luat cu totul în stăpânire şi nu vrei să renunţi la el, atunci măcar nu te vopsi când vii la biserică. Dacă nu faci astfel, este ca şi cum ai ajunge la port, dar ai naufragia, sau te-ai duce la doctor şi ai pleca de la el mai bolnavă ca înainte.
... în orice situaţie, trebuie să avem măsură şi să ne ferim de exagerări.
Nu trebuie să ne intereseze părerea celor mulţi şi răi, ci a celor buni şi puţini.
Omul lui Dumnezeu trebuie să fie simplu şi lipsit de răutate sau viclenie ... PRECUM UN PRUNC.
Nimic nu te ajută mai mult să dobândeşti prieteni decât vorbirea frumoasă ş sufletul smerit.

Ce trebuie să facă un creştin ca să moştenească Împărăţia cerurilor­?

Ce trebuie să facă un creştin ca să moştenească Împărăţia cerurilor­?
1.     Să-L iubească pe Dumnezeu din tot sufletul său şi să ţină poruncile sfinte. De asemenea, să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi.
2.     Să-şi smerească sufletul dinaintea lui Dumnezeu ... şi niciodată să nu-şi umilească aproapele. Să jelească pentru păcatele sale. Să se întristeze pentru păcatele aproapelui său. Să se bucure atunci când aproapele său este fericit şi să nu-l invidieze pentru fericirea lui. Să aibă răbdare faţă de cei care îi sunt împotrivă şi să-i sfătuiască cu bunătate. Să săvârşească mereu fapte bune.
3.     Să fie milos... Să slujească pacea... Să nu îşi piardă cumpătul nicicând.
4.     Să lupte împotriva oricărei învăţături eretice şi să primească învăţătura dreaptă a Bisericii despre Dumnezeul Treimic.
5.     Să iubească adevărul şi să nu-şi murdărească nicicând limba cu minciuni. Să nu facă niciodată rău semenului său.
6.     Să nu judece pe nimeni. Să nu batjocorească pe nimeni niciodată.
7.     Să facă milostenie, măcar din ce îi prisoseşte.
8.     Să se roage pentru cei care îl blestemă. Dacă cineva îl sileşte să meargă cu el o milă, el să meargă două (Matei 5, 41). Să nu se jure niciodată, ci să facă aşa cum spune Domnul: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu (Matei 5, 37).
9.     Să-L slăvească pe Dumnezeu şi să se roage Lui cu evlavie.
10.                       Să se gândească mereu la moarte, la judecata viitoare şi la răspunsul pe care îl va da pentru faptele sale. Să se gândească tot timpul la păcatele sale, rugându-L pe Dumnezeu să i le ierte.
11.                       Să săvârşească mereu fapte bune, fără să se laude cu ele, ca fariseul.
12.                        Să se ferească de lăcomie, de beţie, de a jura, de a vorbi fără rost, de invidie, de neînţelegeri, de răutate, de câştigul necuvenit, de desfrânare şi, în general, de poftele necuviincioase.
13.                       Să nu aibă nici o legătură cu magia... Să se păstreze curat, ca să fie vrednic de împărtăşirea cu Trupul lui Hristos.
14.                       Să aibă grijă de orfani, de văduve şi de străini. Să dea ajutor celor care au nevoie. Să dea cu împrumut fără dobândă celor care îi cer, căci tot ce are este de la Dumnezeu şi aparţine lui Dumnezeu.
15. Să îi fie milă de duşmanii credinţei, ca de nişte orbi duhovniceşte şi să se lupte din toată puterea pentru luminarea lor, dar să fugă departe de cei care îl pot duce şi pe el la orbire.
16. Să fie tot timpul bun, evlavios, curat la suflet şi dedicat lui Dumnezeu. Să facă totul după voia lui Dumnezeu, aşa cum spune psalmul: Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururi (Psalmii 15, 8).
17. Să nu ţină răutate în sufletul său, ci să-l ierte imediat pe cel care i-a greşit, căci Domnul a spus: De veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc (Matei 6, 14).
18. Să judece lucrurile cu dreptate şi cu frica lui Dumnezeu. Să nu judece pe nimeni şi să nu-şi dispreţuiască aproapele pentru păcatele sale, pentru că Domnul a spus: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi (Matei 7, 1).
19.  Să îl certe cu dragoste pe aproapele său, atunci când greşeşte. Să-l apere pe cel nedreptăţit şi pe cel slab. Să-l ajute pe cel neputincios. Să-l povăţuiască pe cel rătăcit.
20.  Să citească din cărţi sfinte, să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să poarte discuţii de suflet folositoare.
21. Să-şi cinstească părinţii şi să nu vorbească niciodată rău despre ei.
22.                       Să meargă la sfintele slujbe care se săvârşesc în biserică. Să nu se îndoiască de minunile pe care le face Dumnezeu în toate epocile.

Saturday, January 28, 2017

CUM ÎNSEALĂ DIAVOLUL PE OM




În cele ce urmează, vom vorbi despre sfatul dracilor; cum îi învată dracii pe oameni sa amâne pocainta.

Era un calugar pustnic, ascet mare în pustie în partile Alexandriei, cu numele Ilarion, mare sihastru. Avea aproape o suta de ani.

S-a rugat lui Dumnezeu câtiva ani de zile: "Doamne, sa-mi arati mie care este sfatul dracilor cu care ei câstiga cele mai multe suflete pentru împaratia iadului! Care-i mestesugul lor si metoda de a-i întoarce pe oameni de la calea cea buna, pentru a-i face robi pacatului, si a-i duce în iad. Cum câstiga ei mai multe suflete pentru iad, decât îngerii pazitori pentru împaratia cerului?" S-a rugat parintele un an, doi, trei si nu i-a raspuns Dumnezeu.

Într-o noapte, stând el la rugaciune, în puterea noptii fiind, afara era luna ca ziua, aude un glas: "Avva Ilarioane!" "Ce este, Doamne?" "Ia Sfânta Cruce în mâna, ia toiagul tau, fa semnul Sfintei Cruci, iesi din chilie si mergi pâna în poiana din apropiere si, când vei ajunge în poiana, stai lânga un copac, acolo. Dar sa nu te temi de ce vei vedea! Stai acolo si uita-te în mijlocul poienii pâna voi veni".

El, când a auzit ca l-a învatat sa se înarmeze cu semnul Sfintei Cruci, a cunoscut ca este de la Dumnezeu chemarea. S-a dus batrânul, zicând în minte rugaciuni, si a ajuns în poiana. Era liniste mare; nu batea vântul în noaptea aceea. Numai luna si stelele se vedeau. S-a dus batrânul calugar lânga un copac si statea luând aminte.

Deodata, vede ca în mijlocul poienii apare un jilt, un tron împaratesc. Parca era de fulgere, ca para focului. Întâi scaunul a aparut si s-a minunat. Dupa aceea vede ca vine satana si se asaza pe scaun. Avea umerii ca nicovala. Pielea lui era ca cerneala, cu peri ca de urs, cu gheare puternice. Avea o coroana facuta numai din serpi, si tinea în mâna un toiag în chip de balaur.

Când l-a vazut, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci. Satana s-a asezat pe scaunul acela si a batut de trei ori din palme. Când a batut, s-a umplut vazduhul de cete dracesti. Polcuri de draci, mii si milioane. Unii, care pareau sa fie cei mai mari, boieri de-ai iadului, stateau aproape de el. Altii, deasupra padurii si altii, prin vazduh; cât vedeai, numai cete dracesti.

Când a vazut calugarul atâta amar de iad acolo si atâtia diavoli, si-a adus aminte de cuvântul din chilie, care i-a zis "sa nu te temi", s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci si statea atent.

Atunci, dupa ce s-au adunat cat nisipul marii, în toate partile nu se vedeau decât cete de diavoli, s-a sculat satana în picioare si a zis:
- V-am adunat în noaptea asta, în miezul noptii aici, ca vreau sa fac un examen cu voi. Trebuie sa dati un examen greu. Stiti voi de ce v-am chemat?
Si a zis unul:
- Stapâne, nu stim!
- Iata de ce v-am chemat aici. Sa iasa la raport fiecare din voi, care stie cel mai bun mestesug de a însela oamenii si a-i aduce în împaratia mea. Si sa-mi arate cum înseala el lumea si cum îl prosteste pe om si-l înseala de-l aduce la munca cea vesnica si la împaratia noastra. Care-i metoda, care-i mestesugul vostru, ca voi în toata lumea, aceasta treaba aveti, sa înselati sufletele oamenilor? Sa va vad cât de iscusiti sunteti voi în a însela sufletele oamenilor!

Cel ce ma loveste în gândire, daca are sa-mi spuna un sfat cum înseala lumea asa cum gândesc eu, iata îi voi da sa conduca trei minute iadul, îl voi pune împarat trei minute în locul meu, si-l voi face mare general peste ceilalti.

Atunci a iesit unul din multime si a zis:
- Sa traiesti, întunecimea ta! Am venit sa dau raport, cum însel eu pe oameni!
- Ei, sa vedem! - Eu, zice el, îi spun omului asa: "Mai omule, mai du-te la biserica, mai posteste, mai roaga-te, mai fa chiar si milostenie, si alte fapte bune. Mai, dar nici cu dracul nu te strica! Mai du-te la restaurant, mai mergi la crâsma, la jocuri, la petreceri, la jocuri de noroc, ca si cu lumea asta sa te mai veselesti!"

Cu aceasta metoda am înselat pe foarte multi. Le dau în gând, ca alta putere n-am! Din iad alta putere nu ni s-a dat noua. Îngerii din rai au putere de la Dumnezeu numai sa-i dea în gând omului sa faca bine. Noi avem putere numai sa-i dam în gând omului sa faca rau. Da ca sa-l silim, nu putem, ca omul are de sine stapânirea lui data de Dumnezeu. Nu putem cu sila sa-l facem sa pacatuiasca; numai daca-i prost si ne asculta ce-i dam în gând.

Si asa am amagit pe foarte multi. Când ies de la biserica, unii se opresc la cârciuma. Acolo fiecare se întâneste cu neamuri, cu prieteni. Mai ia o tuica, mai ia un pahar; unul mai ia o tigara, mai vine un lautar sa-i mai cânte. Din cauza asta omul s-a împiedicat, nu i-a mai folosit nimic ca a fost dimineata la biserica, caci seara s-a întors de la slujba noastra. Si tot asa fac cu fiecare.

Si a întrebat satana:
- Pe multi ai înselat?
- Sa traiesti, întunecimea ta, pe multi!
- Ai înselat pe cei mai prosti decât tine, dar n-ai facut nici o isprava.
- De ce, întunecimea ta? - Tu îi spui omului sa mai mearga si la biserica, sa mai mearga si la cârciuma, sa mearga si la petreceri, sa se mai roage, pe urma sa mearga la distractii nepermise, dar Hristos îi spune în Evanghelie: Nimeni nu poate sluji la doi domni! adica si mie si Lui.

L-ai îndemnat tu, poate omul n-a fost pregatit sufleteste si se duce de câteva ori, dar dupa o vreme vine îngerul si-i da în gând: "Mai omule, nu poti umbla pe doua carari; ori cu dracul, ori cu Dumnezeu". Si omul, fiind certat de frica de Dumnezeu, se lasa. "Mai, ma tin de una, ca nu este mântuire umblând pe doua cai!"
- Ai patit asa?
- Am patit si asa!
- Vezi! Ti-am spus eu ca tu ai înselat pe cei mai prosti decât tine. Deci sa stii ca n-ai raspuns bine.

Si a chemat pe un comandant, de acei mari, un capitan si i-a zis:
- Ia-l în spate, du-l în adunare si da-i zece toiege la spinare si sa-l trimiti în fundul iadului ca-i prost!

L-a batut, în loc sa-i multumeasca! Nu i-a placut sfatul lui. Cauta altul mai bun.

Iese altul la raport:
- Sa traiesti, întunecimea ta! Daca nu te-oi multumi eu, altul nu te multumeste.
- Sa te vad, viteazule! Cum te cheama?
- Scarabuta ma cheama.
- Cum înseli tu pe oameni?
- Iata cum, maria ta. Eu îi spun omului asa: Mai omule, nu este Dumnezeu, nu este drac, nu este înger, nu este iad, nu este rai, nu este munca vesnica, nu este slava vesnica, totul este aici în lumea asta! Daca ai ce mânca si ce bea si ai femei si bani multi, daca ai cinste de la oameni, casa si bogatii multe, aici este raiul. Si daca n-ai, aici este iadul. Deci atâta-i, cât îi omul pe lumea asta.
- Si ai înselat multi?
- Multi am înselat!
- Si tu ai înselat pe cei mai prosti decât tine. Stiu eu ca ai înselat, dar pe cei prosti, ca pe cei ce stiu Scripturile nu poti sa-i înseli. Pentru ca Scriptura îi spune omului ca este Dumnezeu, ca este drac, ca este înger, este iad, este rai, este munca vesnica, este pedeapsa pentru pacat, este rasplata pentru fapta buna în ceruri. Scriptura este plina de acest fel de învataturi si cei care o citesc, nu te cred pe tine.

Ba si mai mult. Dumnezeu, când l-a sadit pe om a pus în sufletul si trupul lui simtirea de Dumnezeu. Cât de pagân ar fi cineva, simte ca este o putere nevazuta în sufletul lui si aceasta este constiinta. Constiinta îl mustra când face rau si-l bucura când face bine. Si glasul constiintei nu poate fi un reflex al materiei, ceva material, ca-i de natura nevazuta.

Constiinta este glasul lui Dumnezeu în om si, îndata ce a gretit, îl mustra: "De ce ai facut asa? Poate sa nu-l mustre nimeni când face pacatul. Oricând greseste, aceasta lege pusa de Dumnezeu lui Adam întâi, numita si legea firii sau a constiintei, îl mustra imediat.

Uneori asa de tare în mustra, daca este pacatul mare, încât îl da aproape în deznadejde. Se împlinelte atunci cuvântul care spune în psalmi: Întru mustrari pentru faradelege ai pedepsit pe om si ai subtiat ca pânza de paianjen sufletul sau (Psalm 38, 14-15). Adica se subtie nadejdea ca pânza unui paianjen si, de mare mustrare de cuget, mai ca-si pierde nadejdea.

Constiinta, daca se pateaza cu multe pacate, asa de tare îl mustra pe om uneori, ca se face lui aceasta mustrare chinuirea chinuirilor. Din cauza constiintei nici nu poate mânca bine, nici nu mai poate dormi, nici pace nu mai are, nici nu se poate ruga. Constiinta roade, roade ca si cariul în lemn. "De ce ai facut si de ce ai mâniat pe Dumnezeu cu asemenea pacate?"

Deci, degeaba îi spui tu ca nu-i Dumnezeu, caci constiinta îi spune si, dupa constiinta, îi spune si Scriptura. Tu zici ca-l înveti pe om ca nu-i Dumnezeu, ca nu-i drac, ca nu-i înger, ca nu-i iad, ca nu-i rai, dar constiinta îi spune ca este si Scriptura este plina de marturii din care se arata ca exista Dumnezeu, ca este înger, este munca vesnica, este slava vesnica. Deci si tu - i-a zis satana la acel cu raportul, care se lauda ca prin acest sfat înseala multa lume - esti prost si nu aduci mare aport pentru împaratia iadului; nu aduci mare folos!

Asa a patit si acest drac care a venit cu al doilea raport înaintea satanei, cum a patit si cel dintâi care se lauda ca a facut mare isprava. Adica în loc sa-l laude, sa-l faca mai mare peste multe cete de draci, l-a batut si cu rusine l-a trimis în fundul iadului, ca-i prost si nu stie sa însele pe oameni.

A înselat, dar a înselat prea putin si prea putine suflete a dus la iad! A patit si acest diavol ca si cel dintâi care învata pe om sa mearga si la biserica si la crâsma si sa faca si de-ale lui Dumnezeu ti de-ale satanei. Deci si acesta a iesit rau.

Si acum dintre cetele dracilor care erau de fata a chemat pe altul la raport. Si era o tacere între polcurile dracilor, ca erau milioane de demoni în jurul padurii si a poienii aceleia, si nu iesea nici unul, ca se temeau ca vor pati ce au patit ceilalti, ca, în loc de lauda, îi bate si îi trimite în fundul iadului.

Satana statea pe scaun si astepta sa mai iasa vreo unul la raport, zicând:
- Daca cel ce iese a treia oara, ma loveste în gândire, adica îmi spune un plan de a câstiga suflete pentru împaratia iadului, mai bun decât al celor doi care mi-au dat raportul mai înainte, atunci eu pe acela îl voi face general peste multe ostiri dracesti si-l voi pune sa stea pe scaunul meu de împarat al iadului trei minute.

Dupa ce-a zis satana asa, din polcurile cele nenumarate de draci n-a vrut sa mai iasa nimeni, pentru ca se temeau sa nu pateasca ce au patit ceilalti doi, care au raportat mai înainte si nu i-a placut lui.

Totusi dupa un timp iese unul ghebos, cu patru rânduri de coarne, un picior de rata, unul era de cal. Avea semnele iadului pe fruntea lui, coada era lunga, de nu stiu câti metri în urma. Si când a iesit, s-a dus înaintea satanei, cum statea pe scaun acolo în mijlocul poienii, si i-a spus:
- Sa traiesti, întunecimea ta! Satana îl întreaba:
- Cum te cheama?
- Sarsaila, ma cheama!
- Ehei, te vad batrân si grebanos. Mi se pare ca stii tu ceva mestesuguri de a însela suflete, sa le aduci la împaratia mea. Sarsaila a spus:
- Nici întunecimea ta nu stii ce stiu eu!
- Sa te vad! Mi se pare ca esti mare mester de a câstiga suflete.
- Nici tu nu stii ce stiu eu! Eu am un mestesug, ca am îmbatrânit în lupta cu sufletele oamenilor de atâtea mii de ani, prin care multe suflete duc la iad. Cum cad primavara fulgii de zapada, asa cobor suflete în iad în fiecare zi.
- Si cum ai reusit sa aduci atâtea suflete la împaratia mea?
- Eu n-am sa spun nici ca diavolul cel dintâi, care a iesit la raport, pentru ca se întâmpla cum ai zis întunecimea ta. Omul stie ca nu poate sluji la doi domni si îndata îl câstiga îngerul de partea lui. Dar, nici n-am sa-i spun omului, ca celalalt prost, ca nu-i Dumnezeu, nu-i drac, nu-i înger, nu-i iad, nu-i rai. Nu! Pentru ca Scriptura spune ca este si Dumnezeu si drac si înger si iad.

Eu atât îi spun omului: "Mai omule, este Dumnezeu, este drac, este înger, este munca vesnica pentru pacat si slava vesnica pentru fapta buna, dar mai ai vreme! Esti prost? Chiar de azi începi fapta buna?"

Daca-i copil îi spun: "Mai baiete, tu de acum ai de trait! Vine tineretea, trebuie sa te casatoresti, trebuie sa petreci în lume! Nu cumva sa-ti pierzi tineretea asa degeaba, doar viata trebuie traita!"

Iar daca-i tânar îi spun: "Dupa ce te vei casatori si îti vei face o gospodarie, dupa aceea ai sa începi fapta buna. Acum manânca, bea, distreaza-te, fa toate rautatile, ca doar esti tânar. Te va ierta Dumnezeu, ca El stie neputinta omului. Pentru pocainta mai lasa pe mâine, lasa pe poimâine, lasa pe la anul, mai încolo!"

Îl învat pe om sa amâne pocainta de azi pe mâine, de mâine pe poimâine! "Ce milostenie vrei sa faci acum? Taci din gura! Te pocaiesti aproape de moarte! Vrei sa postesti acum, sa-ti cheltuiesti sanatatea trupului? Lasa la batrânete, ca postul este pentru cei batrâni! Vrei sa te rogi? Sa pierzi tu atâtea ceasuri rugându-te lui Dumnezeu? Apoi acum ai treaba. Iata, ai sa cresti copii, ai de facut casa si zestre la fete, ai de însurat si maritat. Ai atâtea!"

Si-l încurc cu grijile vietii si tot îi spun: "Lasa pe alta data". Cand vine îngerul si-i spune: "Mai, omule, fa un praznic pentru morti!" Eu îi spun: "Dar esti prost? Acum ai de îmbracat copiii, ai de facut nunta, ai de facut cutare!" Îngerul vine si-i spune: "Mai, omule, ia începe a posti posturile de peste an, miercurea si vinerea!" Eu îi spun: "Nu posti ca îti pierzi sanatatea! Tu trebuie sa muncesti, sa aduni averi, ai de crescut copii!"

Sau vine îngerul si-i spune: "Mai omule, spovedeste-te si lasa pacatul, lasa desfrâul, lasa betia, lasa tutunul, lasa înjuraturile!" "Ei, dar de pe acum? Mai încolo, aproape de moarte, m-oi spovedi la un preot, ma va dezlega si gata. Doar cartea spune sa te apuce sfârsitul cel bun, dar pâna atunci poti petrece asa!"

Cu aceasta ma asculta toti, zice diavolul, si fapta buna tot o amâna de azi pe mâine.

Sfânta Scriptura spune altfel. Duhul Sfânt îi trezeste pe oameni, zicând: Astazi de veti auzi glasul Lui, sa nu va învârtosati inimile voastre (Evrei 37,8). Si cum am spus, glasul lui Dumnezeu în om este constiinta, care-l mustra pentru pacat si-i spune: "Omule, paraseste pacatul! Lasa-te de furat, lasa-te de curvit, lasa-te de înjurat, lasa-te de betie, lasa-te de fumat, lasa-te de lucruri rele, de zavistie, de pizma, de cearta". Dumnezeu îi porunceste azi, iar noi îi spunem lui: "Nu astazi, ci mâine, poimâine, la batrânete!"

Si-i zicem asa: "Da-mi mie ziua de azi si tu ia-o pe cea de mâine!" Si asa, zice, este pacatul la om cum, ai lua un cui mare si cu o barda începi a-l bate într-un lemn de stejar uscat. Daca-i dai un ciocan, dpua, trei, cuiul îl poti scoate usor. Daca-l bati pe jumatate, este mai greu, iar daca îl bati de tot, trebuie sa crapi lemnul!

Asa-i si pacatul! Se bate în fire prin obisnuinta. Si daca omul nu lasa azi pacatul, când este proaspat, cu cât se învecheste, cu atât mai greu se poate dezobisnui de dânsul.

Vazut-ai în arama rugina verde? Arama daca o curatai în fiecare zi, stralucea ca aurul! Însa, daca s-a lasat ani de zile, a prins rugina verde, n-o mai poti spala cu nimic în lume, numai daca o topesti. Asa-i sufletul când îmbatrâneste în pacat. Daca nu a lasat azi pacatul, sa nu creada ca mâine sau poimâine îl lasa mai usor. Ca, pe masura ce trece vremea, pacatul se învecheste, se bate în fire si obiceiul devine o a doua natura; obisnuinta se face a doua fire si omul face pacatul vrând-nevrând, si cu mare nevoie se mai dezbara omul de pacat, dupa ce s-a învechit în el!

Obisnuinta, dupa legile canonice ale Bisericii, este a zecea treapta a pacatului, ca de aici urmeaza deznadejdea, penultima treapta. Si când l-am vazut pe om ca s-a obisnuit cu pacatul, un an, doi, zece, nu stiu câti, este al meu pentru totdeauna! Si asa reusesc eu sa-i însel, ca mii si milioane de oameni amâna pocainta de azi pe mâine, si toti se robesc de pacat; caci pacatul care nu l-a lasat azi, mâine-poimâine tot prinde radacini si este tot mai greu. Iar când vrea omul sa lase pacatul, pacatul se ridica cu mare putere asupra lui: "Esti prost, mai? Cu mine ai trait! Cum sa te lasi de mine? Ce mai este? Sa traiesti cum te învat eu si cum te-ai obisnuit cu mine!"

Asa, cum ti-am spus mai înainte, am învatat si înselat atâtea suflete, încât acestea cad în iad cum cad fulgii când ninge, cu un singur sfat: "Oameni buni, pentru fapta buna mai este vreme; nu fiti prosti sa începeti chiar de azi sau chiar din ceasul acesta!"

Deci, va spun întunecimea ta, acesta-i sfatul si mestesugul meu si am o ceata în iad de mii si sute de mii de ucenici de-ai mei, pe care i-am învasat asa, si-i trimit în tot pamântul sa sopteasca omului la ureche: "Omule, pentru fapta buna mai este vreme. Mâine, poimâine, peste un an, peste doi, la batrânete". Si am reusit si reusesc. Du-te si vezi în iad câti am pogorât si pogor cu acest sfat!

Atunci satana a zis:
- Bravo! Cel mai bun sfat, sa-l înveti pe om sa amâne pocainta de azi pe mâine: "Chiar azi vrei sa te spovedesti? Chiar azi vrei sa te împartasesti? Chiar azi vrei sa faci milostenie? Nu vezi ca n-ai timp? Lasa pe mâine!"

Acum, pentru ca m-ai lovit în gândire, îti voi da coroana si toiagul meu, sa stapânesti trei minute iadul, si toti sa învatati de la el acest viclesug, ca sa aduceti cât mai multe suflete în împaratia mea, ca sa se chinuiasca cu noi în vecii vecilor.

Calugarul, dupa ce-a vazut si auzit toate acestea, a vazut pe satana ca a batut de trei ori din palme si ca o scânteie s-a stins în vazduh si n-a mai vazut nimic, nici nu s-a mai auzit nimic. Si el a ramas uimit de cele ce a auzit, cum instruieste satana pe ucenicii lui si pe cei fara numar draci în iad, ca sa-i învete pe oameni sa amâne pocainta.

Atunci a venit îngerul Domnului si i-a zis:
- Avva Ilarioane!
- Ce este, Doamne?
- De trei ani de zile te rogi lui Dumnezeu ca sa-ti arate cum înseala dracii pe oameni si cum îi duc în împaratia iadului! Iata ai vazut cu ochii tai si ai auzit cu urechile tale cum!

Du-te la chilia ta, ia un caiet, pune mâna pe condei si scrie tot ce-ai vazut, tot ce-ai auzit cu urechile tale, sa ramâna pentru neamurile ce vor veni, pentru cele din urma, acest mestesug al satanei. Caci trebuie sa stie toata lumea, ca cel mai bun sfat al dracilor de-a câstiga suflete pentru împaratia iadului, este de a-l învata pe om sa amâne fapta buna de azi pe mâine, de mâine pe poimâine, de la tinerete la batrânete, pe patul mortii, si asa sa-i duca pe toti în iad! Amin!

Să nu bârfești niciodată un preot


Să nu bârfești niciodată un preot, nici dacă e caterisit! Poveste reală care te va pune pe gânduri

In Pireu, cu destui ani in urma, un preot a fost caterisit si pentru ca avea o dubla pregatire, a lucrat dupa aceea ca profesor.

Desigur a cerut transferul, si a plecat in alta parte. De sarbatori venea in Pireu ca sa-i vada pe ai sai si pe prieteni. O doamna l-a recunoscut si i-a zis alteia:

-Il cunosti? A fost preot ”Si l-au tuns”, l-au caterisit. Cealalta cand a auzit, fiind si slaba de minte, cand fostul preot a trecut pe langa ea, ”i-a pus coarne” si s-a strambat in spatele lui. N-a trecut un an, si femeia a murit si au inmormantat-o in Cimitirul Invierii. S-au incheiat trei ani (n.n. acesta era termenul legal acceptat pentru deshumare), dupa care au deshumat-o, si au gasit-o putrezita, in afara de maini care erau intregi, de parca atunci ar fi fost puse in mormant si negre ca si cum ar fi fost vopsite, cu unghii mari cumplite la vedere. Au chemat pe preotul cimitirului care i-a facut slujba si i-a citit rugaciunile de iertare de trei ori, dar nu s-a intamplat nimic! Atunci l-au instiintat pe mitropolitul Hrisostom, care a venit imediat, si-a pus epitrahilul si omoforul si a citit rugaciunea arhiereasca de iertare, dar tot nu s-a intamplat nimic. Printre rudele si cunoscutii care se sflau la deshumare era si doamna aceea care -i aratase moartei pe preotul caterisit. Era vecina ei si ruda mai indepartata. Aceasta se gandea:
-Ceva pacate trebuie sa fi facut mainile, daca acestea n-au putrezit. Si si-a adus aminte de acea intamplare, a priceput care este cauza si a povestit mitropolitului. Acesta a dispus sa-l gaseasca imediat pe acel preot caterisit. Pentru ca aceasta se intampla in perioada vacantei scolare, l-au gasit in Pireu. In dupa-amiaza acelei zile, el a mers cu mitropolitul la cimitir. Intre timp separasera oasele moartei, iar mainile le pusesera intr-un colt. Mitropolitul l-a pus in tema pe fostul preot si i-a zis:

Vino s-a vezi, fiule, harul preotiei nu te-a parasit, ci a ramas lipit de tine. Iart-o, spune ”Dumnezeu s-o ierte”, atinge-ti mainile de mainile ei si minunea se va intampla. Cand preotul a rostit acele cuvinte si i-a atins mainile, ele s-au facut tarana.

(”Explicarea Dumnezeiestii Liturghii” – Pr. Stefanos Anagnostopoulos)

Friday, January 27, 2017

VREAU SĂ MOR, DAR NU POT

Istorisirea următoare constituie descrierea unei întâmplări adevărate petrecute cu cunoscutul scriitor și pictor Fotie Kontoglu.

„Într-o noapte, în Lunea Paștilor a anului 1964,  după miezul nopții, înainte de a mă culca, am ieșit în mica grădină pe care o aveam în spatele casei noastre și m-am oprit puțin, privind cerul întunecat plin de stele. Un stareț sfințit îmi spusese odată că în jurul acestor ceasuri se deschid Cerurile. Aș fi stat acolo singur până dimineața ca unul fără de trup și fără nici o legătură cu pământul, dar m-am gândit că s-ar putea să se trezească cineva din casă și să se neliniștească văzând că lipsesc; de aceea am intrat în casă și m-am întins în pat.



Nu am apucat să adorm de-a binelea – nu știu dacă eram treaz sau adormit – când, deodată, am văzut înaintea mea un om cu o înfățișare ciudată. Era galben la față ca un mort, însă ochii îi avea deschiși și mă privea plin de frică. Fața sa era ca o mască, ca cea a unei mumii, cu pielea lucioasă, de un verde închis și lipită de cap, ce semăna cu unul de mort, având toate adânciturile. Gâfâia ca și cum ar fi alergat. Într-o mână ținea un lucru ciudat, neputându-mi sa seama ce este, iar pe cealaltă o ținea strânsă de piept, de parcă l-ar fi durut ceva.

Această făptură ciudată m-a făcut să mă înfiorez. Îl priveam, mă privea și el fără să vorbească, ca și cum aștepta să-l cunosc. Și într-adevăr, cu toate că era atât de ciudat, un glas parcă mi-a spus în minte:

–    Este cutare…

De îndată ce am auzit glasul, l-am cunoscut cine este. Atunci și acela și-a deschis gura și a suspinat. Dar glasul său parcă venea de foarte departe, ca și cum ar ieși dintr-o fântână adâncă. Vedeam că se afla într-o mare agonie. Mâinile, picioarele, ochii, toate arătau că se chinuia. Deși eram înfricoșat, am vrut să merg spre el ca să-l ajut, însă acela mi-a făcut semn cu mâna să mă opresc și să nu mă apropii de el.

–  


VREAU SĂ MOR, DAR NU POT, a spus acela și a început să geamă atât de înfricoșător, încât am înghețat de groază.
Apoi mi-a spus:

–    Nu am venit eu, ci „m-au trimis” aici. Tremur neîncetat și mă aflu într-o mare durere. Roagă-L pe Dumnezeu să I se facă milă de mine. Vreau să mor, dar nu pot. Ah, Fotie, toate pe care le-ai spus au ieșit adevărate. Îți aduci aminte când, cu trei zile înainte de a muri, ai venit la mine și mi-ai vorbit despre cele ale credinței? Erau la mine și alți doi prieteni de-ai mei, necredincioși și aceia ca și mine. În timp ce tu vorbeai, aceia râdeau. După ce ai plecat, prietenii mei mi-au spus: „Păcat de Fotie, să aibă o astfel de minte și să creadă în prostiile în care cred babele!”.

Într-o altă zi ți-am spus, ca de altfel de atâtea ori: „Fotie, adună bani, căci vei muri pe rogojină! Vezi, eu am atâția bani și încă mai vreau”. Dar tu mi-ai spus: „Ai făcut contract cu moartea cum că vei trăi atâția ani cât ai vrea tu, ca să trăiești bine la bătrânețea ta?”. Atunci eu ți-am răspuns: „Vei vedea câți ani voi trăi. Acum am 75. Voi trece de 100. Mi-am asigurat copii, fiul meu câștigă mulți bani, pe fiica mea am măritat-o cu un bogat din Etiopia, iar eu și femeia mea avem din belșug. Nu ca tine care asculți cele pe care le spun preoții…

Sfârșit creștinesc vieții noastre. Ce vei câștiga din sfârșit creștinesc? Totul este să ai bani în buzunar și de nimic să nu te intereseze. Eu să dau milostenie? Pentru ce i-a făcut pe săraci Dumnezeul tău cel mult-milostiv? Ca să-i hrănesc eu? Vă pune pe voi să-i hrăniți pe trântori, ca să mergeți în Rai… Ha, ha, ha! Eu sunt fiu de preot și cunosc bine aceste înșelătorii. Acestea să le creadă cei cu puțină minte, însă nu tu, Fotie, care ai o astfel de cultură, să te pierzi cu astfel de lucruri. Tu, așa cum mergi, vei muri înaintea mea și-ți vei păgubi și familia. Eu îți spun și îți dau și în scris, ca medic ce sunt, că voi trăi o sută zece ani”.
Spunând acestea, se răsucea încolo și încoace, ca și cum se prăjea pe grătar, scoțând din gură niște sunete ca mugetele:

–    Ah! Ah! Oh!…

S-a liniștit pentru puțin apoi a spus iarăși:

–    Acestea le spuneam, dar după puține zile am murit. Am murit și am pierdut pariul. Ce tulburare, ce frică am tras! Năucit, când mă afundam, când mă ridicam deasupra și strigam: „Milă! Milă!”. Dar nimeni nu mă auzea. Eram cuprins de un râu care mă învârtea ca pe un șoarece mort. Ce am tras până acum și ce trag! Ce agonie este aceasta? Toate pe care le-ai spus au ieșit adevărate. Tu ai câștigat pariul.

Eu, atunci când mă aflam în lumea în care trăiești tu, eram deștept. Eram medic și învățasem să vorbesc și să mă asculte toți, să-mi bat joc de credință, să discut despre lucruri palpabile…

ACOLO VA FI SCRÂȘNIREA DINȚILOR (Matei 13, 42).

Acum văd cât de palpabile sunt cele despre care spuneam atunci că sunt basme. Palpabilă este și agonia în care mă aflu. Ah, aceasta va fi viermele cel neadormit, aceasta va fi scrâșnirea dinților…

Spunând acestea, a dispărut de dinaintea ochilor mei și am auzit numai gemetele lui, care și ele se stingeau încet. M-a luat puțin somnul și la un moment dat am simțit cum mă împinge o mână rece. Am deschis ochii și-l văd iarăși înaintea mea. De data aceasta însă era mai înfricoșător și mai mic la trup. Era ca un copil mic, cu un cap mare de bătrân pe care-l mișca într-o parte și în alta. Și-a deschis gura și mi-a spus:

–    Peste puțin se va lumina de ziuă și vor veni să mă ia cei care m-au trimis.

Atunci eu l-am întrebat:

–    Cine te-a trimis?

Acela a spus niște cuvinte încurcate din care nu am înțeles nimic. După care mi-a zis:

–    Acolo unde mă aflu, sunt și alții mulți din cei care își băteau joc de tine pentru credința ta. Acum au înțeles și ei că deșteptăciunea nu merge mai departe de cimitir. Mai sunt și alții, cărora le-ai făcut bine, însă ei te vorbeau de rău. Și cu cât îi iertai, cu atât aceia deveneau mai răi. Pentru că pe omul viclean bunătatea în loc să-l facă să se bucure, el se amărăște, deoarece îl face să se simtă biruit. Aceștia se află într-o stare și mai rea decât mine și nu pot ieși din închisoarea lor întunecoasă și să vină să te vadă, așa cum am făcut eu. Sunt chinuiți cu asprime, pentru că sunt loviți cu biciul dragostei, așa cum spunea un Sfânt…

Cât de diferită este lumea față de cum o vedeam noi. Cu totul invers față de percepția noastră inteligentă. Acum am înțeles că deșteptăciunea noastră a fost o prostie, cuvintele noastre niște banalități neînsemnate, iar bucuriile noastre mincinoase și înșelătoare.

Voi care Îl aveți pe Hristos în inimile voastre și pentru care cuvântul Său este adevărul, singurul adevăr, voi ați câștigat marele Pariu, care se face între credincioși și necredincioși, acest pariu pe care l-am pierdut eu, vrednicul de milă, și pentru care tremur și suspin și nu aflu liniște.
sursa marturieathonita

Thursday, January 26, 2017

Viaţa Sfîntului Xenofont, a soţiei lui, Maria, şi a fiilor lor, Ioan şi Arcadie







Sfîntul Xenofont era unul din cei mai de frunte boieri ai Constantinopolului, bogat cu averile cele din afară, dar mai bogat cu cele dinăuntru, adică cu credinţa, binecuvîntarea şi cu paza cea osîrdnică a tuturor poruncilor lui Dumnezeu, slăvit pentru dregătoria şi neamul său bun, dar mai slăvit pentru obiceiurile şi pentru lucrurile cele bune; pentru că, pe cît era de înalt cu slava, pe atît era de smerit cu mintea, neînălţîndu-se cu inima, neîndoindu-se pentru vremelnica slavă a lumii acesteia, ci îşi ascundea lui comoară în cer, trimiţînd acolo înainte bogăţiile sale, prin mîinile săracilor.

Apoi avea ca soţie pe Maria, următoare a tuturor faptelor lui celor bune, şi în toate de un obicei cu dînsul, cu care vieţuind Xenofont cu cinste, plăcea lui Dumnezeu, umblînd în toate poruncile şi îndreptările Domnului, fără de prihană. Cu ea a născut doi fii, pe Ioan şi pe Arcadie. Şi i-au crescut în învăţături bune, nu numai în înţelegerea cărţii, ci şi în frica lui Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, învăţîndu-i la toată fapta bună; pentru că doreau, ca nu numai averilor lor să-i aibă moştenitori, ci mai ales să fie următori vieţii lor celei plăcute lui Dumnezeu. Apoi, i-au trimis în Berit, cetatea Feniciei, ca să înveţe elineasca înţelepciune, căci în aceea vreme era acolo o vestită învăţătură.

Deci, acolo petrecînd la învăţătură cîtăva vreme, s-a întîmplat că s-a îmbolnăvit Xenofont foarte rău, şi aştepta să moară. Iar Maria nenădăjduind ca el să fie mai mult între cei vii, a trimis în Berit la fiii săi, scriindu-le despre boala cea grea a tatălui lor şi poruncindu-le ca degrabă să vină acasă pînă ce tatăl lor nu se duce din cele de aici, şi astfel să se învrednicească de părinteasca binecuvîntare cea de pe urmă şi să fie şi ei la îngropare. Ei, silindu-se, au venit degrabă, şi văzîndu-i tatăl lor, s-a veselit şi i s-a uşurat boala de bucurie. Apoi, poruncindu-le ca să şadă lîngă patul său, a început a-i învăţa, zicîndu-le: "Eu, fiii mei, precum mi se pare, mă apropii de sfîrşitul vieţii mele, iar voi, dacă mă iubiţi pe mine, tatăl vostru, să faceţi cele ce vă învăţ: întîi să vă temeţi de Dumnezeu şi viaţa voastră s-o îndreptaţi după ale Sale sfinte porunci. Căci cele ce vă grăiesc vouă acum, nu din deşartă slavă vă grăiesc, ci ca să vă îndemn la fapta bună; pentru că de veţi avea viaţa mea ca pildă, socotesc că nu vă va fi de trebuinţă alt învăţător; căci învăţătura cea din casă prin cuvinte şi închipuită prin fapte mai folositoare este decît învăţătura cea din afară.

Deci, ştiţi cum am vieţuit pînă acum, în toată cucernicia şi dreptatea inimii mele, cum de toţi am fost cinstit şi iubit, nu pentru dregătoria cea mare, ci pentru blîndeţile şi bunele obiceiuri; pentru că pe nimeni n-am năpăstuit cu ceva, nici am ocărît pe cineva, nici am clevetit, nici am urît, nici m-am mîniat în zadar, nici am vrăjmăşit pe cineva, ci pe toţi i-am iubit, cu toţi am vieţuit în pace, nu am părăsit bisericile lui Dumnezeu seara şi dimineaţa; n-am defăimat pe sărac, nici pe străin, nici pe mîhnit, ci pe fiecare cu cuvîntul şi cu lucrul l-am mîngîiat, pe cei ce sînt în temniţă i-am cercetat totdeauna; apoi pe mulţi robiţi am răscumpărat şi liberi i-am lăsat, şi precum am pus pază gurii mele ca să nu grăiesc ceva rău şi viclean, aşa şi ochilor mei le-am pus aşezămînt ca să nu caute la frumuseţe străină, nici să o poftească pe dînsa.

Păzindu-mă pe mine Dumnezeu, n-am cunoscut altă femeie, afară de maica voastră; dar şi cu dînsa numai atîta am fost împreună pînă ce v-am născut pe voi, iar după naştere, ne-am sfătuit ca să ne deosebim şi ne-am păzit pînă acum în curăţia trupească pentru Domnul.

Deci, urmaţi, o! fiilor, vieţii părinţilor, urmaţi credinţei, răbdării şi blîndeţilor noastre şi aşa vieţuiţi, ca să placeţi lui Dumnezeu, căci vă va învrednici pe voi Dumnezeu să trăiţi mulţi ani. La săraci să dăruiţi milostenie, pe văduve şi pe sărmani să-i ajutaţi, pe bolnavi şi pe cei din temniţă să-i cercetaţi şi pe cei năpăstuiţi şi cu nedreptate osîndiţi să-i izbăviţi; şi să aveţi pace cu toţi. Prietenilor voştri să fiţi credincioşi, iar vrăjmaşilor bine să le faceţi, nerăsplătindu-le rău pentru rău.

Către toţi să fiţi buni, blînzi, iubitori şi smeriţi; curăţia voastră cea sufletească şi trupească s-o feriţi neprihănită. Bisericilor lui Dumnezeu şi mînăstirilor bine să le faceţi, pe preoţi şi pe monahi să-i cinstiţi, că pentru aceia Dumnezeu arată milostivire la toată lumea. Iar mai ales să nu uitaţi pe cei ce rătăcesc pentru Dumnezeu în pustietăţi, prin munţi, în peşteri şi în prăpăstiile pămîntului, ci să le daţi cele de trebuinţă. Pe cei săraci să-i hrăniţi din destul, că nu vă veţi lipsi. Căci ştiţi aceasta: casa mea niciodată nu s-a lipsit de cele trebuincioase, deşi multe se puneau înaintea săracilor.

Rugaţi-vă adeseori şi la învăţăturile săracilor luaţi aminte. Maicii voastre să-i daţi cuvenita cinste, şi s-o ascultaţi, totdeauna voia făcîndu-i, şi niciodată porunca Domnului să n-o lepădaţi; cu slugile să fiţi milostivi, iubindu-i ca pe fii; pe cei bătrîni în libertate să-i lăsaţi, dîndu-le hrană şi cele trebuincioase lor pînă la sfîrşit; precum m-aţi văzut pe mine făcînd, aşa şi voi să faceţi, căci vă veţi învrednici cinstei şi slavei sfinţilor. Şi să vă aduceţi aminte de acestea totdeauna, că degrab va trece lumea aceasta şi slava ei întru nimic va fi. Fiilor, poruncile Domnului şi ale mele să le păziţi, iar Dumnezeul păcii să fie cu voi".

Acestea auzindu-le Ioan şi Arcadie, au plîns şi ziceau: "Să nu ne laşi pe noi, tată, ci te roagă lui Dumnezeu ca să-ţi facă parte să mai petreci puţin cu noi; căci ştim că de-L vei ruga, ca un milostiv te ascultă Dumnezeu. Şi de foarte multă trebuinţă este nouă celor tineri viaţa aceea, ca desăvîrşit să ne povăţuieşti pe noi la lucruri bune şi singur să rînduieşti pentru viaţa noastră, precum se cade". Iar tatăl suspinînd şi lăcrimînd, a zis: "De cînd m-a cercetat Dumnezeu cu această boală şi m-am culcat pe pat, mult m-am rugat de aceasta şi mă rog lui Dumnezeu ca pentru tinereţile voastre să-mi dea mie ca puţin să mai petrec aici, pînă ce vă voi vedea în toate desăvîrşiţi".

În noaptea următoare i s-a făcut lui Xenofont încredinţare, prin vis, cum că Dumnezeu îi porunceşte ca încă să mai fie în viaţa aceasta; şi a spus despre aceasta soţiei sale şi fiilor, şi toţi s-au bucurat, slăvind pe Dumnezeu. Apoi, a început bolnavul cu încetul a veni la sănătate, şi a zis fiilor săi: "Fiilor, mergeţi ca să vă sfîrşiţi învăţătura voastră, şi sfîrşind-o, degrabă să vă întoarceţi ca să vă însoţesc cu nunta cea legiuită". Punîndu-i pe ei în corabie, cu toate cele de trebuinţă, i-au pornit iarăşi la Berit (Beirut).

Plecînd ei şi vîntul suflînd uşor, deodată s-a ridicat un vînt puternic, care a produs o furtună fără de veste, apoi corăbierii, dînd drumul la pînze, se purta corabia de furtună şi se afunda cu valurile, încît toţi cei din corabie se deznădăjduiau de viaţă şi fiind în primejdie, frica morţii îi cuprinsese; şi plîngeau amîndoi fraţii, Ioan şi Arcadie, rugîndu-se lui Dumnezeu şi zicînd: "Stăpîne, Preabunule, a toată făptura Ziditorule, să nu treci cu vederea făptura Ta, adu-ţi aminte de lucrurile bune ale părinţilor noştri şi pentru aceea nu ne lăsa şi nu face ca mai înainte de vreme să murim în anii cei tineri ai înfloritelor frumoase tinereţi, să nu ne înece viforul apelor, nici să ne înghită adîncul mării; adu-ţi aminte de mila Ta şi de îndurările Tale, caută din înălţimea slavei Tale sfinte şi vezi primejdia noastră, ascultă suspinul şi strigarea noastră; cu inima frîntă şi cu duh smerit ne rugăm, întinde nouă dreapta Ta cea atotputernică şi ne păzeşte din gheara morţii; nu ne da la moarte pentru numele Tău, ci fă cu noi după mila Ta şi după mulţimea milostivirii Tale. Izbăveşte-ne de înecare, spre slava Ta; pentru că nu morţii te vor lăuda, nici toţi cei ce se pogoară în iad, ci noi cei vii preamărim numele Tău cel înfricoşat."

Deci, văzînd corăbierii că nu încetează învăluirea cea mare, ci mai mult se ridică şi nu puteau să se izbăvească de înecare, au intrat într-o corăbioară mică, (ca şi cum ar fi vrut să ajute cu ceva corabiei ce se primejduia) care era deasupra acoperită; apoi de afundare netemîndu-se, plutea încotro o purtau valurile, aşteptînd ca undeva la mal să fie aduşi. Iar tinerii cei ce rămăseseră în corabie, Ioan şi Arcadie cu slugile lor, văzînd fuga corăbierilor şi pierderea corabiei, pentru că acum se spărgea şi se umplea de apă, se deznădăjduiau cu totul de viaţă; deci, s-au dezbrăcat de hainele de pe ei, pentru a înota mai cu înlesnire, ca nu cumva afundîndu-se, în noian să piară.

Aşteptînd desăvîrşită despărţire şi moarte, cu umilite glasuri strigau cu tînguire către părinţii lor cei ce erau departe, acasă, ca şi cum ar fi fost acolo, zicînd: "Fii sănătos prea iubite tată, fii şi tu prea iubită maică; nu ne veţi mai vedea pe noi, nici noi pe voi, nu ne vom mai îndulci de pămînteştile bunătăţi în casă împreună cu voi". Apoi, ziceau unul către altul: "Vai, iubite frate, vai lumina ochilor mei, cît de cu amar ne despărţim! Unde sînt acum rugăciunile părinţilor, unde este facerea lor de bine către săraci, unde sînt îndurările şi milosteniile lor cele făcute pentru monahi, au doară nici una din rugăciunile acelora nu s-a suit pentru noi la Dumnezeu? Sau suindu-se, nimic n-a putut, biruind-o mulţimea păcatelor noastre, pentru care nu sîntem vrednici a trăi.

Vai nouă celor ce nu de mult am plîns pentru tatăl nostru, care era să moară, iar acum avem să fim pricinuitori părinţilor noştri de plînsul cel nemîngîiat şi de tînguirea cea nesfîrşită. O! tată, cel ce te-ai îngrijit cu dinadinsul de creşterea şi de cîrmuirea vieţii noastre, iată de acum nici morţi nu ne vei mai vedea pe noi. O! maică, nădăjduiai ca să vezi nunta fiilor tăi, pregătind cămară frumoasă înainte de vreme, acum nici mormîntul fiilor tăi nu vei vedea. Durere este cu adevărat părinţilor, ca să-şi vadă pe fiii lor murind şi să-i îngroape. O! dulci părinţi ai noştri, mare este durerea voastră, lipsindu-vă de fiii voştri şi nevăzînd nici moartea lor şi nici avînd înştiinţare de sfîrşitul lor. Voi nădăjduiaţi ca în bătrîneţe fericite de noi să fiţi îngropaţi, iar acum nici noi nu ne învrednicim îngropării de către voi".

Apoi, unul pe altul cuprinzîndu-se şi dîndu-şi cea mai de pe urmă sărutare unul altuia, ziceau: "Mîntuieşte-te, frate şi mă iartă". Iar către Dumnezeu strigînd iarăşi, ziceau: "O! Împărate şi Stăpîne a toate, ce fel de moarte ne-ai dat nouă, - din care de nu se va putea cu negrăitele judecăţile Tale, să ne izbăvim, apoi chiar murind noi să nu ne desparţi, ci un val să ne acopere pe noi amîndoi, şi un pîntece al fiarei mării să ne fie amîndurora mormînt". Apoi, ziceau şi către slugile lor: "Mîntuiţi-vă, bunilor fraţi şi prieteni, mîntuiţi-vă şi ne iertaţi şi pe noi".

Deci, spărgîndu-se corabia cu totul, s-a apucat fiecare din-tr-înşii de cîte o scîndură ce s-a întîmplat şi aşa i-au dus apele osebiţi unul de altul, dar cu darul lui Dumnezeu toţi au scăpat de înecare şi de moarte, dar în diferite ţări au fost duşi; slugile de valuri s-au aruncat la uscat în Tir, Ioan la un loc ce se numea Melfitan, iar Arcadie în Tetrapirghia; şi fiecare dintr-înşii, neştiind despre izbăvirea de înecare a fratelul său, nu atîta se bucura de a sa viaţă, pe cît se întrista de moartea fratelui său.

După ieşirea din mare, Ioan gîndea întru sine: "Unde mă voi duce acum? Mă ruşinez, fiind gol, să mă arăt înaintea oamenilor; mă voi duce într-o mînăstire, unde locuiesc monahi cucernici, şi acolo lui Dumnezeu Celui ce m-a mîntuit de moarte, voi sluji în sărăcie şi în smerenie, mai bine decît în bogăţia lumii acesteia, căci socotesc că pentru aceea nu ne-a ascultat Dumnezeu în corabie, cînd ne-am rugat către Dînsul, de vreme ce părinţii noştri voiau să ne unească în căsătorie şi să ne lase nouă bogăţii; şi atunci am fi pierit întru deşertăciunea lumii acesteia, decît în mare; deci, cele mai bune rînduindu-ne Atotvăzătorul, a trimis un vifor ca acesta asupra noastră şi precum El a voit, aşa a şi făcut; pentru că El fiind bun, ştie toate cele spre folosul nostru, iar noi nimic din cele ce au să fie nu ştim, pe cînd El toate le ştie şi face precum voieşte, pregătind fiecărui suflet mîntuire".

Apoi, ridicîndu-şi mîinile spre Dumnezeu, se ruga, zicînd: "Dumnezeul meu, Cel ce m-ai mîntuit din valurile mării şi din primejdia morţii, mîntuieşte şi pe robul tău Arcadie, fratele meu, izbăveşte-l de moartea cea amară, precum m-ai izbăvit şi pe mine cu mila Ta; şi de l-ai păzit viu şi la uscat l-ai scos, apoi deschide-i lui mintea ca să gîndească şi să voiască viaţa monahicească şi-l învredniceşte ca să-Ţi placă Tie; mîntuieşte şi pe tinerii care au fost cu noi, ca nici unul dintr-înşii să piară în mare, ci pentru mîntuirea tuturor să preamărească sfîntul Tău nume". Şi iarăşi, mergînd, se ruga: "Doamne, Iisuse Hristoase, Unule născut, Cuvinte al Tatălui, caută spre rugăciunea robului Tău şi îndreptează paşii mei spre lucrarea poruncilor Tale, povăţuieşte-mă spre a Ta sfîntă voie; căci ştii, Stăpîne, că alt ajutor afară de Tine nu am în ceasul acesta".

Deci, mergînd destulă cale, a aflat o mînăstire şi a bătut la poartă, iar portarul deschizînd, l-a văzut pe el gol, şi dezbrăcîndu-se de haină, i-a dat să se îmbrace; apoi ducîndu-l în chilia sa, a pus pe masă pîine şi linte şi, după scularea de la masă, i-a zis lui monahul, care era portar: "De unde eşti, frate?" Iar el a răspuns: "Sînt străin şi sărac, mîntuit de înecare, pentru că pe mare, spărgîndu-se corabia şi pierind, m-am apucat de o scîndură şi mă purtam pe valuri; dar Dumnezeu cu rugăciunile voastre m-a păzit viu şi am fost scos în părţile acestea".

Monahul portar auzind aceasta, s-a umilit de dînsul şi a proslăvit pe Dumnezeu, care a mîntuit pe cei ce nădăjduiesc spre El. Şi a grăit către Ioan: "Unde voieşti să mergi, frate ?" Zis-a Ioan lui: "Unde va voi Dumnezeu; aş voi să fiu monah, de ar trece cu vederea păcatele mele milostivul Stăpîn şi de m-ar învrednici să iau jugul Lui cel bun". Grăit-a lui monahul: "Cu adevărat, fiule, bun lucru doreşti şi fericit vei fi, de vei sluji Lui Dumnezeu cu toată osîrdia". Zis-a Ioan lui: "Deci, mă rog ţie, părinte, să-mi spui, oare aş putea ca să petrec aici cu voi?" Răspuns-a monahul: "Îngăduieşte puţin, pînă ce voi spune despre tine părintelui nostru, adică egumenului, doar cumva i se va descoperi lui de la Dumnezeu despre tine, şi ceea ce îţi va porunci, aceea vei face, şi te vei mîntui".

Deci, mergînd portarul la egumen, i-a spus cu de-amănuntul toate cele despre tînăr, iar egumenul a poruncit ca să-l aducă la sine; şi văzînd pe tînărul, a cunoscut într-însul dumnezeiasca chemare şi viaţa lui cea bună, apoi i-a zis: "Bine este cuvîntat Dumnezeul tatălui şi al maicii tale, Cel ce te-a mîntuit din mare şi te-a adus aici". Şi învăţîndu-l pe el mult despre mîntuitoarea viaţă monahicească, l-a însemnat cu semnul Crucii, şi a poruncit ca să rămînă în mînăstire; apoi în scurtă vreme l-a tuns în chipul monahicesc cel îngeresc. Şi se nevoia fericitul Ioan cu rugăciunea, cu postul şi cu toate ostenelile mînăstireşti întru ascultări. Dar se mîhnea neîncetat pentru fratele său Arcadie, căci îl socotea mort şi afundat în mare.

Iar Arcadie, asemenea, prin rînduiala lui Dumnezeu, păzindu-se viu, a ieşit la pămînt în Tetrapirghia şi, căzînd cu faţa la pămînt, se ruga lui Dumnezeu, zicînd:

"Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov, Dumnezeul tatălui nostru, mulţumesc Ţie că m-ai izbăvit de învăluire şi de viscol şi m-ai scos din moarte la viaţa cea neaşteptată şi pe uscat ai pus picioarele mele. Ci precum pe mine m-ai mîntuit de înecare, Preamilostivule, astfel mîntuieşte şi pe robul tău, fratele meu Ioan, rogu-mă Ţie, păzeşte-l cu milostivirea Ta, să nu-l înece valurile şi viforul şi să nu-l înghită adîncul; auzi-mă Doamne, căci bună este mila Ta, şi mă învredniceşte a vedea faţa fratelui meu; adu-ţi aminte de faptele tatălui nostru şi să nu pogori pe Ioan în cele mai dedesubt adîncuri ale mării, nici să dai pe tînărul copil la moartea cea mai înainte de vreme şi neaşteptată; dă-mi parte ca să-l văd şi să mor".

Astfel grăind, a plîns mult, încît a şi slăbit de plîngere. După aceasta, sculîndu-se, a mers în satul ce se întîmplase aproape, unde, luînd de la un iubitor de Hristos, care l-a întîmpinat pe el, o haină veche, s-a acoperit, apoi cerînd puţină pîine, a mîncat şi şi-a întărit trupul cel slăbit. Apoi a mers la biserica ce era acolo, iarăşi rugîndu-se pentru fratele său cu lacrimi, după aceea, s-a culcat pe un scaun ce era lîngă biserică şi a adormit; atunci, îndată a văzut în vis pe fratele său Ioan, zicînd către dînsul: "Frate, Arcadie, de ce plîngi astfel cu amar pentru mine şi-ţi zdrobeşti inima ta? Iată, eu cu darul lui Hristos sînt viu; deci, nu fi mîhnit pentru mine!".

Iar Arcadie, deşteptîndu-se, şi, crezînd că vedenia cea din vis este adevărată, s-a umplut de bucurie şi mulţumea lui Dumnezeu, apoi gîndea în sine ce va face, zicînd: "Să mă duc la părinţi? Dar, nefiind fratele meu cu mine, le voi face mîhnire prin venirea mea, sau iarăşi la şcoală să mă întorc, şi sfîrşind învăţătura filosofiei să mă duc la părinţi? Însă nu-i voi înveseli, căci văzîndu-mă numai pe mine singur, cu amar se vor tîngui. Deci, ce voi face, nu ştiu; îmi aduc aminte că tatăl meu totdeauna fericea foarte mult viaţa monahicească, care este liniştită şi apropiată de Dumnezeu; mă voi duce într-o mînăstire şi mă voi face monah".

Astfel gîndind Arcadie în sine şi făcînd rugăciune, s-a dus la Ierusalim şi acolo, la Sfintele Locuri, unde a lucrat Domnul mîntuirea lumii, închinîndu-se, a ieşit de acolo, vrînd să intre în orice mînăstire i s-ar întîmpla în cale. Şi mergînd, a întîmpinat un monah cinstit, împodobit cu cărunteţile, cu viaţa sfîntă şi înainte-văzător, la acela alergînd, i-a căzut la picioare şi, sărutîndu-le, i-a zis: "Roagă-te pentru mine, sfinte părinte, căci de multă mîhnire şi necaz sînt plin". Iar bătrînul i-a zis: "Fiule, să nu te mîhneşti, căci fratele tău, pentru care te întristezi, este viu ca şi tine, cum şi toţi cei ce au fost cu voi în corabie, păziţi fiind de Dumnezeu, s-au mîntuit de înecare şi în mînăstire au intrat la călugărie, iar Ioan, fratele tău, acum a primit începătura monahicească şi va veni vremea cînd cu ochii tăi îţi vei vedea fratele, pentru că rugăciunea ta este auzită".

Arcadie, auzind acestea de la marele bătrîn, sta uimit, mirîndu-se de proorocia sfîntului. Apoi, iarăşi căzînd la picioarele lui, zicea: "Precum nu ţi-a ascuns Dumnezeu nimic din cele pentru mine, astfel şi tu nu mă lepăda din faţa ta, rogu-mă ţie, ci, precum ştii, mîntuieşte săracul meu suflet şi mă du la rînduiala monahicească". Bătrînul i-a zis: "Bine este cuvîntat Dumnezeu; urmează după mine, fiule". Şi l-a dus în lavra Sfîntului Hariton, care în limba siriană se numea Suchia; acolo l-a tuns şi i-a dat chilie, în care mai înainte, unul din părinţii cei mari s-a nevoit 50 de ani.

A petrecut Arcadie cu bătrînul acela, mai înainte-văzător, un an, povăţuindu-l în viaţa monahicească şi deprinzîndu-l la război împotriva nevăzuţilor vrăjmaşi. Iar după anul acela, s-a dus în pustie, lăsînd în chilie pe Arcadie singur, căruia i-a făgăduit că după trei ani se va vedea cu dînsul. Iar Arcadie luînd porunca de la bătrînul, fără de lenevire o săvîrşea, ziua şi noaptea slujind lui Dumnezeu.

Trecînd doi ani după înecarea corabiei, şi Xenofont neştiind ce s-a întîmplat pe mare fiilor lui, a trimis pe una din slugile sale la Berit, să vadă pe Ioan şi pe Arcadie şi să afle toate cele despre dînşii cu încredinţare, dacă sînt sănătoşi şi dacă vor săvîrşi curînd învăţătura lor; pentru că se mirau tatăl şi mama că fiii lor de atîta vreme niciodată nu i-au înştiinţat despre ei, nici au cercetat prin scrisoare pe părinţii lor. Iar sluga mergînd în Berit şi înştiinţîndu-se că n-au venit în cetatea aceea fiii lui Xenofont, stăpînul său, gîndea în sine, zicînd: "Nu cumva sfătuindu-se s-au dus la Atena? Şi a mers la Atena spre căutarea lor, dar, neaflîndu-i nici acolo şi nici auzind de dînşii undeva, s-a întors tulburat iarăşi spre Bizanţ.

Odihnindu-se la o gazdă în cale, a stat acolo şi un monah să se odihnească, şi întrebîndu-l pe el, spunea că merge la Ierusalim, ca să se închine la Sfintele Locuri. Iar sluga lui Xenofont privind cu dinadinsul spre monah, a început a-l cunoaşte că era unul din cei ce au mers cu fiii stăpînului în Berit, şi i-a zis: "Nu cumva eşti sluga stăpînului Xenofont, care ai mers cu Ioan şi Arcadie la Berit?" Iar monahul a răspuns: "Eu sînt cu adevărat, şi tu îmi eşti prieten, de vreme ce sîntem slugi ai aceluiaşi stăpîn". Sluga i-a zis: "Ce ţi s-a întîmplat de te-ai îmbrăcat în chipul monahicesc şi unde sînt stăpînii noştri, Ioan şi Arcadie, spune-mi, te rog? Pentru că multă osteneală am suferit căutîndu-i şi nu i-am aflat".

Monahul suspinînd greu, şi ochii de lacrimi umplîndu-şi, a început a-i spune: "Să ştii cu adevărat, o! prietene, că stăpînii noştri s-au înecat în mare, ca şi toţi cei ce erau cu dînşii; iar eu, precum mi se pare, numai singur m-am mîntuit de înecare şi am voit mai bine să mă tăinuiesc în viaţa monahicească, decît să mă întorc acasă şi să aduc veste rea stăpînului nostru, stăpînei şi tuturor casnicilor; şi astfel sînt monah şi mă duc la Ierusalim, să mă închin". Iar sluga auzind acestea, şi-a ridicat glasul şi a început a plînge cu amar şi cu jale a striga, bătîndu-se în piept şi zicînd:

"O! amar mie, stăpînii mei, ce s-a întîmplat vouă! Ce aud de voi! Cum aţi pătimit, cît de cumplit sfîrşit v-a ajuns, cine va spune tatălui şi maicii voastre acestea, ce fel de ochi vor suferi să pri-vească lacrimile părinteşti, suspinarea maicii şi plîngerea, tînguirea şi strigarea cea mare să o audă! Vai mie, stăpînii mei cei buni! A pierit nădejdea noastră; pentru că noi nădăjduiam că, mergînd pe urma părinţilor, veţi veseli pe fraţii noştri, veţi îndestula cu facerile voastre de bine pe cei ce au trebuinţă, veţi odihni străinii, veţi milui săracii, veţi împodobi bisericile lui Dumnezeu şi veţi da mînăstirilor cele trebuincioase. Dar acum, o! vai mie, toate nădejdile acelea sînt nimic şi nu ştiu ce voi face: De mă voi întoarce la stăpînul meu, nu voi îndrăzni să-i spun o veste atît de tristă, căci cînd voi spune tatălui şi maicii că fiii lor s-au înecat în mare, oare auzind acestea, nu vor cădea îndată morţi, slăbind de durerea inimii? Deci, nu mă voi mai întoarce, ca nu prin o veste rea ca aceasta, adusă de mine, să moară mai înainte de vreme şi să fiu stăpînului şi stăpînei pricinuitor de moarte".

Aşa plîngînd sluga aceea şi nevrînd să se întoarcă la Xeno-font, oamenii care se întîmplaseră acolo, străini şi locuitori, l-au rugat să înceteze din plîns; apoi l-au sfătuit să se întoarcă la stăpîn şi să-i spună; ca nu cumva să te blesteme dacă nu vei spune, şi vei pieri fără veste, şi atunci nu va fi ţie mîntuire. Ascultînd sluga sfatul lor, s-a întors în Bizanţ, şi intrînd în casa stăpînului său, şedea uitîndu-se în jos, întristat la faţă; şi fiind tulburat, tăcea.

Doamna Maria, auzind că s-a întors sluga lor care fusese trimisă la fii, degrab l-a chemat la dînsa şi l-a întrebat: "Cum se află fiii noştri?" Sluga răspunse: "Sînt sănătoşi". Grăit-a stăpîna: "Unde sînt scrisorile de la dînşii?" Sluga răspunse: "Le-am pierdut pe drum". Atunci inima ei a început a se tulbura şi a zis către slugă: "Te jur pe frica lui Dumnezeu, să-mi spui adevărul, pentru că mi s-a tulburat foarte mult sufletul şi a slăbit tăria mea". Iar el ridicîndu-şi glasul, plîngea cu amar şi a început a spune adevărul: "Vai mie, stăpîna mea, amîndoi luminătorii noştri au pierit în mare; pentru că s-a spart corabia şi toţi s-au înecat". Stăpîna, auzind acestea, s-a arătat mai presus de fire, nădăjduind spre Dumnezeu cu tărie; pentru că în loc să cadă îndată la pămînt de jale şi să se tînguiască cumplit, tăcînd puţin, a zis cu mirare: Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce a rînduit ca acestea să fie aşa; precum I-a plăcut, aşa a şi făcut; fie numele Domnului binecuvîntat de acum şi pînă-n veac. Iar către sluga ce venise a zis: "Să taci, să nu spui nimănui de aceasta, pentru că Domnul a dat, Domnul a şi luat, El ştie cele ce ne sînt de folos".

Apoi, trecînd trei ceasuri şi fiind acum spre seară, a venit Xenofont de la palatele împărăteşti, cu slavă mare, mergînd şi urmînd mulţi înaintea lui, apoi intrînd în casă şi eliberînd pe oamenii care veniseră cu dînsul, a stat să mănînce pîine, căci mînca numai o dată pe zi şi aceea spre seară.

Pe cînd stătea el la masă, Maria, soţia lui, a zis către dînsul: "Stăpîne, ştii că a venit sluga de la Berit?" Xenofont a răspuns: "Bine este cuvîntat Dumnezeu". Apoi a zis: "Unde este sluga care a venit?" Grăit-a soţia: "Este obosit şi se odihneşte". Xenofont zise: "Mi-a adus scrisoare de la copii?" Ea a răspuns: "Lasă acum, stăpîne, să mîncăm bucate, iar dimineaţa vei vedea scrisoarea; căci are să ne spună şi din gură multe de la dînşii". Iar Xenofont a zis către dînsa: "Să mi se aducă îndată scrisoarea ca s-o citesc, să aflu dacă fiii noştri sînt sănătoşi, iar cele ce are sluga să grăiască din gură, să le spună dimineaţă".

Dar doamna Maria, neputînd să-şi ţie jalea inimii, s-a umplut cu totul de lacrimi, nu putea de plîns să răspundă nimic. Xenofont văzînd-o plîngînd aşa, s-a mirat şi a întrebat-o: "Ce este aceasta, Marie, doamna mea, de ce plîngi aşa? Au doară bolesc fiii noştri?" Iar ea abia a răspuns, zicînd: "Mai bine ar fi fost dacă ar fi bolit, dar iubiţii noştri fii au pierit în mare". Xenofont suspinînd şi lăcrimînd, a zis: "Fie binecuvîntat numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, în veci. Amin; nu te mîhni soţia mea, căci cred că nu va lăsa să piară cu totul fiii noştri, şi nădăjduiesc că milostiva Lui purtare de grijă nu va voi să mîhnească cărunteţile; că nici eu n-am îndrăznit vreodată să mîhnesc bunătatea Lui; să ne rugăm toată noaptea aceasta de milostivirea Lui şi să nădăjduim că Dumnezeu ne va descoperi pe fiii noştri de sînt vii sau nu".

Sculîndu-se îndată, s-au închis în casa lor de rugăciune şi toată noaptea aceea au petrecut-o cu multe lacrimi şi cu credinţă neîndoită, rugîndu-se lui Dumnezeu. Dar începînd a se lumina de ziuă, s-au culcat să se odihnească, fiecare deosebit pe aşternuturi aspre de păr, apoi li s-a arătat la amîndoi o vedenie în vis: li se părea că văd pe amîndoi fiii lor stînd înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, în mare slavă: Ioan avea un scaun pregătit, sceptru şi cunună împărătească cu mărgăritare de mare preţ şi împodobită cu pietre scumpe; iar cununa lui Arcadie era de stele, avînd o cruce în dreapta şi un pat luminat aşternut spre odihnă.

Deşteptîndu-se ei din somn, au spus unul altuia vedenia, şi înţelegînd că fiii lor sînt între cei vii şi acoperiţi de mila lui Dumnezeu, s-au mîngîiat foarte; şi a zis Xenofont către soţia sa: "Doamnă Marie, socotesc că la Ierusalim sînt fiii noştri, deci, să mergem acolo şi să ne închinăm la Sfintele Locuri, poate cumva vom afla şi pe fiii noştri".

Aşa sfătuindu-se dînşii, Xenofont şi Maria s-au gătit de drum; şi poruncind rînduitorilor casei toate cele pentru casă şi pentru averi şi făcînd multe milostenii, au luat cu dînşii aur destul, pe cît le era de trebuinţă şi pe cît putea să le fie destul, pentru împărţirea milosteniilor şi spre facerea de bine la Sfintele Locuri; apoi au luat drumul spre Ierusalim. Ajungînd ei acolo, au înconjurat Sfintele Locuri, rugîndu-se şi făcînd milostenii, apoi au început a înconjura toate mînăstirile dimprejurul Ierusalimului, căutîndu-şi fiii, dar nu i-au aflat nicăieri.

Deci, s-au întîmplat lor undeva în cale, de au întîmpinat pe unul din slugile lor, care fusese în corabie cu fiii lor, fiind acum monah; cuprinzîndu-l, l-au sărutat şi căzînd, i s-au închinat, asemenea şi monahul acela căzînd înaintea lor, li s-a închinat şi zicea: "Mă rog pentru Domnul nu vă plecaţi mie, că nu se cuvine, fiindu-mi mie stăpîni, ca să vă plecaţi slugii voastre". Şi Xenofont i-a zis: "Cinstim şi ne închinăm chipului celui sfînt monahicesc, iar tu de aceasta să nu te mîhneşti; ci te rugăm să ne spui unde sînt fiii noştri, spune-ne pentru Domnul, spune". Iar monahul lăcrimînd, a zis: "Spărgîndu-se pe mare corabia, fiecare din noi apucînd cîte o scîndură am înotat cum puteam prin vifor, purtîndu-ne în multe părţi; şi nu ştiu după aceea de a scăpat cineva de la înecare, sau nu, ci numai eu cred că am fost scos la uscat în părţile Tirului".

Acestea auzindu-le Xenofont şi Maria, au eliberat pe monah în drumul său, dîndu-i milostenie, ca să se roage pentru dînşii şi pentru fiii lor. Apoi s-au dus în părţile Iordanului, vrînd să se roage acolo şi să împartă aurul ce rămăsese. Deci, mergînd pe drumul care era înaintea lor, după rînduiala lui Dumnezeu, au întîmpinat pe sfîntul bătrîn mai înainte-văzător, care l-a îmbrăcat pe Arcadie, fiul lor, în chipul monahicesc; şi căzînd la piciorele sfîntului părinte, cereau rugăciuni la Dumnezeu pentru dînsul. Şi i se descoperise de la Dumnezeu acelui sfînt bătrîn toate cele despre dînşii; apoi făcînd rugăciuni, a zis către dînşii: "Cine a adus pe Xenofont şi pe Maria? Nimeni, numai dragostea cea către fii, dar nu vă mîhniţi, pentru că sînt vii fiii voştri; şi Dumnezeu v-a descoperit vouă în vis slava cea pregătită lor în cer; deci, mergeţi lucrătorii viei Domnului unde vă duceţi acum, săvîrşind acolo rugăciunea voastră, cînd vă veţi întoarce în sfînta cetate, veţi vedea pe fiii voştri". Acestea zicînd, s-au despărţit; Xenofont cu Maria s-au dus la Iordan, iar mai înainte-văzătorul bătrîn a mers la sfînta cetate şi în biserica Învierii lui Hristos a stat aproape de Golgota şi se odihnea.

Şezînd acolo sfîntul bătrîn, iată că tînărul monah Ioan, fiul lui Xenofont, de la Mînăstirea Melfitanului, a venit la Ierusalim pentru închinăciune şi, văzînd pe sfîntul bătrîn, i s-a închinat pînă la pămînt. Iar bătrînul cu dragoste primindu-l şi binecuvîntîndu-l, i-a zis: "Unde ai fost pînă acum, fiule Ioan, că iată tatăl tău şi maica te caută şi tu ai venit căutînd pe fratele tău". Iar Ioan se mira, că toate le ştia acel bătrîn şi, cunoscîndu-l că este mai înainte-văzător, a căzut la picioarele lui şi i-a zis: "Rogu-mă ţie, părinte, spune-mi pentru Domnul, unde este fratele meu, că foarte mult slăbeşte sufletul meu, dorind ca să-l văd şi foarte mult m-am nevoit, rugîndu-mă lui Dumnezeu, ca să-mi spună despre dînsul, de este viu sau nu, şi n-a binevoit Domnul să-mi descopere pînă acum, fără numai prin tine, voi afla, o! sfinte părinte".

Răspuns-a lui bătrînul: "Şezi lîngă mine şi vei vedea degrabă pe fratele tău". Şezînd ei puţin, iată celălalt monah tînăr Arcadie a venit, obosit cu trupul, uscat la faţă şi ochii lui abia se puteau vedea, de postul cel nemăsurat şi de înfrînare. Apoi, închinîndu-se la Sfintele Locuri, a văzut pe bătrînul său şezînd şi degrabă alergînd, a căzut la piciorele lui, zicînd: "O! părinte, ai părăsit holda ta, iată acum al treilea an de cînd n-ai cercetat-o şi mulţi spini şi pălămidă au crescut fără tine, şi ai să te osteneşti puţin, pînă ce o vei curăţi pe ea".

Bătrînul i-a zis: "Să ştii, fiule, că am cercetat-o din zi în zi, şi cred în Domnul, că nici spini nu are, nici pălămidă, ci grîu copt, vrednic de masa Împăratului împăraţilor; dar şezi lîngă mine". Deci, a şezut Arcadie; iar bătrînul tăcînd puţin, a zis către Ioan: "Din ce loc eşti, frate?" Iar Ioan a zis: "Eu, părinte, sînt om sărac şi străin, numai cu dorirea inimii mele, cerînd mila Domnului şi a sfintelor tale rugăciuni". Iar bătrînul i-a zis lui: "Adevărat, aşa este; dar să-mi spui neamul tău, cetatea moştenirii tale şi viaţa ta, ca să se preamărească numele Domnului". Şi a început Ioan să spună toate pe rînd: că este de neam din Constantinopol, fiu al unui boier, şi a avut un frate, Arcadie, cu care era trimis la învăţătură; pe mare făcîndu-se furtună, s-a spart corabia şi toţi s-au înecat, afară de el".

Arcadie, ascultînd pînă aici povestirea lui, şi cu dinadinsul căutînd la el, a cunoscut pe fratele său; şi din fireasca dragoste, neputînd suferi mai mult povestirea aceea, ce i spunea, a strigat zicînd: "Cu adevărat, părinte, acesta este Ioan, fratele meu". Grăit-a bătrînul: "Ştiu şi eu, dar am tăcut, ca singuri să vă cunoaşteţi". Atunci au căzut unul la altul pe grumaji, apoi, cuprinzîndu-se cu bucurie şi cu lacrimi, s-au sărutat. Şi sculîndu-se, au preamărit pe Dumnezeu, cel ce i-a învrednicit a se vedea vii unul pe altul, fiind în sfîntul chip monahicesc şi într-o viaţă bună ca aceea, după Dumnezeu.

După două zile, au venit Xenofont şi Maria de la Iordan, apoi rugîndu-se la Golgota şi închinîndu-se purtătorului de viaţă Mormînt al Domnului nostru, mult aur au dăruit la acel sfînt loc, pentru slava lui Dumnezeu. Văzînd acolo şi pe sfîntul bătrîn, mai înainte-văzător, l-au cunoscut pe dînsul, şi la picioarele lui căzînd, cereau binecuvîntare, iar după rugăciune au zis către bătrîn: "Pentru Domnul, părinte, împlineşte-ţi făgăduinţa ta şi ne arată pe fiii noştri".

Atunci stăteau lîngă bătrîn amîndoi fiii lor, Ioan şi Arcadie, dar le poruncise bătrînul să nu grăiască nimic mai înainte, nici în faţă să nu caute, ci în jos, ca să nu fie cunoscuţi. Însă fiii cunoşteau pe părinţii lor, bucurîndu-se cu inima, dar părinţii pe fii nu puteau să-i cunoască, pe de o parte că erau în rînduială monahicească, iar pe de alta, că se veştejise frumuseţea feţei lor, de înfrînarea cea mare. Şi a grăit sfîntul bătrîn către Xenofont şi Maria: "Mergînd la gazda voastră, să ne puneţi la masă, ca venind cu ucenicii mei, să primim hrană împreună cu voi şi după aceea vă voi spune despre fiii voştri unde sînt".

Bucurîndu-se foarte mult părinţii, căci le-a făgăduit sfîntul părinte că le va arăta pe fiii lor, au mers degrab şi au gătit masă bună. Deci, a zis bătrînul către ucenici: "Să mergeţi unde găzduiesc părinţii voştri şi să vă ţineţi, să nu grăiţi nimic, pînă ce nu voi porunci eu". Deci, i-au zis lui amîndoi fraţii: "Precum porunceşti, părinte, aşa să fie". Iar bătrînul le-a zis iarăşi: "Să ne împărtăşim de ospăţ şi la vorbă să stăm cu dînşii, că nu va fi spre vătămarea mîntuirii voastre, ci spre folos; credeţi-mă pe mine că orice fel de osteneală veţi suferi pentru fapta bună, la măsura tatălui vostru şi a maicii nu veţi ajunge".

Mergînd în casa lui Xenofont, au şezut şi din masa cea pusă înainte mîncau împreună, vorbind cuvinte folositoare. Deci, ziceau fericitul Xenofont şi Maria către bătrînul: "Sfinte părinte, cum vieţuiesc copiii noştri?" Iar bătrînul a răspuns: "Bine se odihnesc, pentru mîntuirea lor". Iar părinţii au răspuns: "Dumnezeu, cel ce rînduieşte mîntuirea tuturor, să le dea şi lor ca să fie adevăraţi lucrători ai viei lui Hristos". Şi iarăşi Xenofont a zis către acel bătrîn: "O! părinte, cît de buni sînt aceşti ucenici ai tăi! O! de ar fi şi copiii noştri ca aceştia; căci foarte mult au iubit sufletele noastre pe aceşti monahi tineri, că de cînd i-am văzut, s-a veselit inima noastră, ca şi cum am vedea pe fiii noştri".

Deci, a grăit bătrînul către Arcadie: "Fiule, să ne spui unde te-ai născut, cum ai trăit, şi de unde ai venit în locurile acestea?" Iar Arcadie a început a spune, zicînd: "Eu, părinte, şi acest frate al meu sîntem de neam din Bizanţ, fii ai unui boier din cei mai de frunte din palatul împărătesc; sîntem crescuţi în dreapta credinţă şi ne-au trimis părinţii la Berit, ca să învăţăm elineasca înţelepciune, dar plutind noi, s-a spart corabia de învăluire şi de vifor, şi fiecare dintre noi, apucînd cîte o scîndură din corabia ce s-a sfărîmat, am plutit unde ne ducea repeziciunea valurilor; dar cu dumnezeiasca milostivire, ne-am păzit vii şi la uscat ne-a aruncat marea". Apoi, el încă grăind aceasta, cunoscură părinţii că aceştia sînt fiii lor şi îndată strigară: "Aceştia sînt fiii noştri, aceştia sînt rodul pîntecelui nostru, aceştia sînt luminătorii ochilor noştri". Şi căzînd pe grumajii lor, îi sărutau cu dragoste şi plîngeau de bucurie; atunci au lăcrimat şi toţi sculîndu-se, au dat slavă şi mulţumire lui Dumnezeu, mărind purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu pentru dînşii.

Apoi, Xenofont cu soţia sa au rugat pe sfîntul bătrîn ca să-i tundă în rînduiala monahicească. Deci, părintele cel mai înainte-văzător a tuns pe Xenofont şi pe Maria cu mîna sa şi i-a învăţat rînduiala monahicească. Apoi le-a poruncit bătrînul, ca nu împreună, ci fiecare deosebit să petreacă; şi după puţină vreme, s-au despărţit toţi, doamna Maria a fost dată într-o mînăstire de fecioare, Ioan şi Arcadie, sărutînd pe părinţii lor, s-au dus cu bătrînul în pustie, iar Xenofont, trimiţînd oameni în Bizanţ, a vîndut casa şi toate averile şi le-a împărţit la cei ce aveau trebuinţă, iar pe robi i-a eliberat. Apoi în pustie aflînd o chilie, se liniştea.

Toţi au plăcut lui Dumnezeu desăvîrşit şi de mari daruri s-au învrednicit de la El; Ioan şi Arcadie au strălucit între vieţuitorii pustiei ca nişte luminători şi vieţuind ani destui, mai înainte şi-au văzut sfîrşitul lor şi către Domnul au trecut. Cuvioasa Maria a făcut multe minuni: orbi a luminat, diavoli a izgonit şi prin fericit sfîrşit a trecut de la cele pămînteşti la cele cereşti; iar Cuviosul Xenofont, aşijderea a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi al mai înaintei vederi, şi proorocind înainte, spunea cele ce vor să fie, şi de mari taine era văzător; după aceea, a trecut să vadă cele ce ochiul nu le-a văzut şi să se sature cu vederea de faţa lui Dumnezeu.

Astfel Cuviosul Xenofont, fericita Maria şi sfinţii lor fii, Ioan şi Arcadie, cei ce cu osîrdie au iubit pe Dumnezeu, bine au slujit Domnului prin viaţă dreaptă şi de Dumnezeu plăcută, şi în ceata sfinţilor sînt număraţi de preasfîntul Stăpîn Hristos, Mîntuitorul nostru, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh se cuvine slavă, cinste şi închinăciune, în veci. Amin.

Pe Sfîntul Ioan, fiul lui Xenofont şi al Mariei, fratele lui Arcadie, unii îl socotesc că este Ioan Scărarul, precum în cartea aceluia la început se vede, pentru că cel ce tîlcuieşte viaţa Sfîntului Ioan Scărarul, scrisă de Daniil monahul din Rait, zice despre dînsul aşa: "Aici naşterea şi cetatea sfîntului o acopere scriitorul". Iar unii zic că el este fiul lui Xenofont şi că fratele lui este Gheorghe Arselaitul, care s-a numit din naştere Arcadie; însă acesta nu şi-a schimbat numele, pentru că se numea Ioan Xenofont era în Constantinopol.