Saturday, May 27, 2017

Un baston!


Un baston!
Cel ce merge in biserica ce adaposteste Moastele Sfantului Ioan Rusul vede acolo un dar simplu si saracacios : un baston !
Este agatat la locul de inchinaciune din fata Raclei Sfantului .
Bastonul este al batranei Maria Siaca din Frenaro (Cipru), care timp de 18 ani a avut de suportat o boala asa de grava la coloana , incat era nevoita sa umble cu fata foarte apropiata de pamant .
La 11 august 1978 aproape o suta de locuitori din Cipru organizeaza un pelerinaj la Sfantul Ioan Rusul si este adusa Maria Siaca de catre rudele ei .
Aici , la Racla Sfantului , este ridicata de ceilalti pe brate pentru a se putea inchina Sfintelor Moaste . Indurerata , batrana priveste Fericitul Trup al Sfintului si plange , cerand putin Ajutor Dumnezeiesc mult chinuitelor ei batraneti .
I-a Vazut Sfantul durerea , i-a Vazut maretia sufletelui , i-a Vazut si Credinta .
In fata ochilor tuturor , ceva asemeni unei maini nevazute a apucat-o cu putere de umeri si , incet a inceput sa-i indrepte trupul . Ii trosneste mijlocul si iata ! – batrana sta acum dreapta !
Consatenii ei plang .
Se trag clopotele bisericii .
Se face o rugaciune de multumire de catre toti cipriotii , care nu-si mai pot stapani lacrimile .
Numai cel ce s-a intamplat sa fie acolo in ceasul in care s-a petrecut Minunea poate intelege cu adevarat aceste clipe .
La sfarsit se aude glasul batranei : “Feciorul meu , Sfantul meu , nu am ce sa-Ti dau , sunt saraca . Iti las bastonul meu , ca nu-mi mai trebuie pan’ la moarte !”
In Cipru ziarele au zis : “Maria Siaca , dupa pelerinajul facut in Grecia la Sfantul Ioan Rusul poate sa-si priveasca acum consatenii in fata , pentru ca de aproape 20 de ani era garbovita si nu vedea decat pamantul .
Prin Minunea Sfantului Ioan Rusul insa , s-a indreptat , iar acum este cu desavarsire bine !”
Apoi Moise a pus toiegele inaintea Domnului , in cortul Marturiei . (Numerii 17 ,7)

Rugaciune catre Sfantul Ioan Rusul


Rugaciune catre Sfantul Ioan Rusul
O , Sfinte Ioane , intru tot Laudate si de Minuni Facatorule , Primeste aceasta umila rugaciune de la noi , nevrednicii Tai robi , caci catre Tine ca la Un Grabnic Folositor alergam noi , Chemandu-Te cu evlavie :
Vino , Sfinte , si Vezi ranile si durerile noastre .
Ia aminte la suspinele noastre , ca stim , Sfinte al lui DUMNEZEU , ca desi ai Patimit greu pentru Dragostea lui Hristos , dar prin Vietuirea Ta ai Aflat Dar de la DUMNEZEU , fiindca ne-am incredintat ca si dupa Mutarea Ta la Viata cea Vesnica cine a nazuit la Ajutorul Tau si Ti s-a rugat cu Credinta , nu a ramas neajutat .
Ca cine Te-a chemat si Tu l-ai trecut cu vederea ? Sau cine s-a rugat Tie si nu l-ai auzit ?
Minunile si Ajutorul Tau , Sfinte , ne-au facut si pe noi , pacatosii , sa alergam la Ajutorul Tau .
Am auzit de Minunea pe care ai facut-o Trimitand prin Rugaciune o farfurie de mancare din Procopie pana la Mecca .
Am aflat de Vindecarile Tale Minunate , de multimea de bolnavi care au aflat izbavire din suferintele lor .
Credem ca DUMNEZEU Te-a Proslavit prin Minuni fara de numar .
Oare pe noi ne vei lasa fara Ajutor ?
Sa nu fim noi lepadati de la Dragostea Ta , Sfinte , chiar daca vietile noastre sunt pline de faradelegi.
Aducandu-ne aminte de Mijlocirile Tale Binecuvantate , credem ca Tu Acelasi Esti , Sfinte , astazi ca si atunci , si ca nimeni din cei ce se roaga Tie nu ramane fara Ajutor .
Pentru aceea si noi , fiind scarbiti si in pagube , alergam la Tine cu Credinta si lacrimi , ingenunchind , si ne rugam Tie , Sfinte Ioane , sa Te Rogi pentru noi lui Hristos , Fiul lui DUMNEZEU, Celui Ce n-a trecut cu vederea Rugaciunea Ta cea jertfelnica , ci Te-a Ascultat si Te-a Intarit si Te-a Primit in Cerestile Locasuri ,
Roaga-L sa Departeze de la noi Dreapta Sa Manie , sa Apere orasele , satele si toata tara noastra de seceta , de foamete , de furtuni napraznice , de cutremur , de boli si rani aducatoare de moarte , de navalirea asupra noastra a altor neamuri si de razboiul cel dintre noi .
Mijloceste , Sfinte Ioane , pastoritilor nostri Ravna fierbinte catre DUMNEZEU ,
Purtare de Grija pentru Mantuirea sufleteasca a pastoritilor ,
Intelepciune in purtare si invatatura ,
Cucernicie si tarie in ispite ;
tuturor carmuitorilor purtare de grija fata de supusi ,
iar supusilor indeplinirea cu sarguinta a tuturor indatoririlor lor ,
ca astfel , in Pace si cu Cucernicie , sa Petrecem veacul acesta .
Sa ne Invrednicim de Impartasirea Bunatatilor celor Vesnice in Imparatia Mantuitorului nostru Iisus Hristos , Caruia I se Cuvine Cinste si Inchinaciune , Impreuna cu Tatal Cel Fara de Inceput si cu Preasfantul Duh , acum si pururea si in vecii vecilor .
Amin !




Friday, May 26, 2017

R U G Ă C I U N E A ,, M U L Ț U M I R I L O R "

R U G Ă C I U N E A
,, M U L Ț U M I R I L O R "

Î Ț I M U L Ț U M E S C , D O A M N E ,
ÎȚI MULȚUMESC   A Z I , C Ă   S U N T ,
P E N T R U   Z I U A   D E M Â I N E !

Î Ț I M U L Ț U M E S C , CĂ AM PE MASĂ O PÂINE !

Î ȚI M U L Ț U M E S C , PENTRU STROPII DE PLOAIE ,
PENTRU FRUCTE , PĂSĂRI , FLORI ,
PENTRU  SOARELE  CARE  RĂSARE  ÎN ZORI
PENTRU  CERUL  CU  LICĂR   DE  STELE ,
PENTRU  T O A T E   Z I L E L E
V I E Ț I I M E L E ,
PENTRU  FIRUL  DE  APĂ  IZVORÂT  DIN
FÂNTÂNĂ ,
PENTRU  HARUL  CE-MI  POARTĂ  A  MEA  MÂNĂ
PE-ARCUȘ  DE  VIOARĂ ,  PE  PÂNZĂ ,  PE PIATRĂ ,
PENTRU  VIERSUL  CE  CURGE  DIN  MINE  SPRE  CER !

M U L Ț U M E S C ,
P E N T R U   O M U L   B L A J I N
Ș I  S I N C E R ,

M U L Ț U M E S C ,  PENTRU  HAINA  PE  CARE  O  PORT ,
P E N T R U   T O T  C E  M Ă  D O A R E
ȘI  TOTUȘI  SUPORT !

Î Ț I   M U L Ț U M E S C ,  PENTRU   CÂNTECUL  DE   PĂSĂRELE ,
P E N T R U   T O A T E   ÎNCERCĂRILE   VIEȚII   MELE !

M U L Ț U M E S C ,  PENTRU  PUIUL  DE  OM  CE  SE  VA  NAȘTE !

Î Ț I   M U L Ț U M E S C ,
C Ă  A I  Î N V I A T   Î N   N O A P T E A
D E   P A Ș T E !

A M   ATÂTEA   L U C R U R I   PENTRU  CARE  SĂ - Ț I   M U L Ț U M E S C ,

CĂ   N U   A R   F I  D E A J U N S
O  M I E   D E A N I   SĂ TRĂIESC !!!

Tuesday, May 23, 2017

Pilda celor doi lupi.


Pilda celor doi lupi.

Odată un bătrân indian i-a destăinuit nepotului său un adevăr din viață.

– Fiecare om duce mereu o luptă interioară. Aceasta se întâmplă din cauză că în interiorul nostru există doi lupi – a început înțeleptul indian.

– Cum doi lupi? – a întrebat băiețelul cu fața inocentă, care-i strălucea de o curiozitate autentică…

– Primul lup reprezintă răul: frica, furia, invidia, resentimentele, mândria, lăcomia, aroganța. Al doilea lup însă reprezintă binele: bucuria, pacea, iubirea, speranța, blândețea, bunătatea, generozitatea, adevărul și credința – a spus înțeleptul bătrân.

– Și… care dintre ei iese învingător, bunele? – a întrebat nepotul cu ochii plini de emoții.

– Va învinge acel lup pe care tu îl vei hrăni mai mult! – zâmbind, a spus înțeleptul indian.

Sunday, May 21, 2017

"Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu!


După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:
- Iartă-mă, Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă, Doamne, că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine!
În timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:
- Bucură-te, omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat?
- Sigur că da, zise omul cu nerăbdare, sigur că m-am schimbat!
- Bine! A mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici.
Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.
- Ce faceţi ?! Strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi ?! Ţipa omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele. În clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.
- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!
- Nu se poate! I-a răspuns îngerul.
- Cum aşa? Doar n-am nicio vină, firul s-a rupt din cauza lor!
- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt.
În viaţă nu va reuşi cel rău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoana. Poate că va strânge averi, dar în sufletul său cu ce se va alege? Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni.

"Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu! Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi!"

Viața Sfântului Serghie de Radonej





Sf. Serghie din Radonej
Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Serghie s-a născut în cetatea Rostovului, din părinți binecredincioși, pe nume Chiril și Maria. Deci, l-a ales pe el Dumnezeu pentru slujba Sa încă din pîntecele mamei sale, căci, intrând oarecând mama lui după obiceiul său în Biserică, la Sfânta Liturghie, și având în pântece pe acest prunc, când au vrut să înceapă a citi Sf. Evanghelie pruncul a glăsuit, încât au auzit toți cei ce erau aproape de maica sa. De-asemenea, în vremea cântării heruvicului, a doua oară a strigat pruncul. Și când preotul a glăsuit „Sfintele sfinților”, a treia oară s-a auzit, glasul pruncului din pântecele mamei. Din aceasta au, înțeles toți că o să se arate mare luminător lumii și slujitor Sfintei Treimi. Căci, precum Sfântul Ioan Botezătorul a săltat cu bucurie în pântece înaintea Maicii Domnului, așa și acesta a săltat înaintea Domnului în sfânta biserică. Deci s-a cuprins de frică și de spaimă mama lui de minunea aceea, și toți cei ce auziseră se mirau foarte. Iar după acestea s-au împlinit zilele nașterii și a născut fiu și i-a pus numele Vartolomeu. Și, de când s-a născut, nu sugea Miercurea și Vinerea niciodată și nici altceva nu gusta. Iar aceasta era începătura a înfrânării și a postirii lui celei mari, pe care mai pe urmă a arătat-o în vârsta cea desăvârșită. Iar fiind de șapte ani a fost dat la învățătura cărții, dar nu învăța lesne, căci era zăbavnic la minte. Și cu multă silință îl învăța pe el dascălul, însă cu greu sporea ceva. Aceasta era însă după rânduiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfânt, iar nu de la oameni, să se dea copilului înțelegerea cărții.

Într-o zi umblând singur printr-o dumbrava - căci iubea din tinerețe liniștea și de multe ori se preumbla singur prin locuri liniștite - a găsit un călugăr, sau mai curând un înger în chip călugăresc, trimis de Dumnezeu, stând acolo și făcând rugăciuni. Iar el, apropiindu-se, a așteptat sfârșitul rugăciunii, și apoi i-a făcut închinăciune. Iar călugărul l-a întrebat: „Ce-ți trebuie, fiule?” A răspuns copilul, zicând: „M-au dat, părinte, să învăț carte și nu pot să înțeleg nimic; din cele ce-mi spune dascălul meu, de care lucru tare mă necăjesc și nu știu ce să fac. Mă rog sfinției tale, roagă-te Lui Dumnezeu pentru mine ca să mă înțelepțească cu sfintele tale rugăciuni”. Iar călugărul, făcând rugăciune, l-a binecuvântat, zicându-i: „Iată, de acum, fiule, îți dăruiește Dumnezeu să înțelegi cele ce-ți trebuie, încât să poți și pe alții să-i ajuți!”

Din vremea aceea fericitul copil, precum pământul adăpat din destul de ploaie se face roditor, luând binecuvântare de la sfântul acela călugăr - mai bine zis de la înger - s-a făcut lesnicios spre învățătura a toată înțelepciunea cărții fără de osteneală. Pentru că, Dumnezeu i-a deschis lui mintea să înțeleagă scripturile”.

Și creștea copilul cu anii, cu înțelegerea și cu faptele bune, căci iubea postul și înfrânarea, fugea de jucăriile cele obișnuite copilărești; iar la citirea dumnezeieștilor cărți șezând, învăța acea înțelepciune, a cărei începătură este frica Domnului. Și așa, din treapta în treapta mergând, creștea spre bărbăția cea desăvârșită.

După aceasta, părinții lui s-au mutat din cetatea Rostovului la locul ce se chema Radonej, nu pentru că era acel loc mai mare sau mai vestit, ci pentru că Dumnezeu așa a binevoit, ca la acel loc să proslăvească pe plăcutul său, despre care ne este nouă acum cuvântul. Drept aceea, mutându-se acolo părinții fericitului, nu după multă vreme s-au mutat și din viața aceasta la locurile cele luminoase și răcoroase, lăsându-și toată averea moștenitorului lor, Vartolomeu. Iar el se gândea întru sine la moartea părinților săi, zicând: „Și eu sunt muritor, și cu adevărat voi muri și eu ca și părinții mei”. Deci binecunoscătorul copil, socotind viața aceasta scurtă, a împărțit averea ce rămăsese după părinți, nelăsându-și lui nimic spre hrana cea de nevoie, căci nădăjduia spre Dumnezeu Cel ce dă hrană celor flămânzi.

Apoi s-a dus în pustie și, făcându-și o chiliuță, petrecea acolo nevoindu-se și rugându-se Lui Dumnezeu neîncetat. Iar după o vreme a venit la dânsul un sfințit călugăr, anume Mitrofan, de către care fericitul Vartolomeu s-a tuns în călugărească rânduială, având de la nașterea sa douăzeci și trei de ani, și l-a chemat din călugărie cu numele de Serghie. Deci a petrecut acel sfânt călugăr cu Serghie puține zile și după aceasta i-a zis lui: „Eu, fiule, mă duc în calea mea, iar pe tine te dau în mâinile Lui Dumnezeu”. Și a proorocit, zicând: „Va face Dumnezeu la locul acesta o mănăstire mare și preamărită”. Și făcând rugăciune s-a dus.

Iar Sfântul Serghie a rămas la locul acela și se ostenea, zdrobindu-și trupul sau cu privegherea, cu postul și cu multe feluri de osteneli, în vreme de iarnă, crăpând pământul de ger, el răbda într-o haina, ca unul fără de trup arătându-se. Iar diavolii, nesuferind nevoințele lui, se sârguiau să-l alunge de la locul acela, închipuindu-se uneori în fiare, alteori în șerpi, înfricoșând pe sfântul și repezindu-se la dânsul cu sălbăticie. Iar el, cu rugăciunea, precum cu o armă, îi alunga pe ei și înfierbântările lor le rupea ca păianjenul, prin vitejia sufletului. Odată, într-o noapte, a năpădit aievea o tabără drăcească asupra lui, ca o oaste oarecare și cu mânie mare striga: „Ieși din locul acesta, ieși, să mori ca un rău!”

Și acestea zicându-le, o văpaie mare ieșea din gurile lor. Iar el, cu rugăciunea înarmându-se, îndată a alungat tabăra drăcească și fără de temere a rămas, cântând și lăudând pe Dumnezeu. Acestea făcându-se așa, a început a străbate pretutindeni slava despre dânsul și se adunau la el mulți din cetățile și ținuturile dimprejur pentru folos sufletesc. Alții voiau să locuiască împreună cu dânsul și să fie povățuiți de el la calea mântuirii; iar el cu dragoste-i primea pe cei ce veneau. Și a zidit mai întâi o biserică mica, din porunca lui Teognost, care atunci era arhiereu, s-a sfințit în numele Preasfintei Treimi, apoi și mănăstire cinstită a ridicat, care este și astăzi cu darul lui Hristos.

Deci, rugat fiind de frați, a luat preoția, prin hirotonire de către episcopul Atanasie, și păștea binecuvântătoarea turmă cea încredințată lui, povățuind-o la pășunea cea duhovnicească, iar pe lupii cei rău gânditori îi alunga cu rugăciunea.

Dar după puțină vreme iar se sculară diavolii, nesuferind a fi alungați de sfântul. Și, închipuindu-se în șerpi, au intrat în chilia lui, încât era chilia plină de șerpi. Iar sfântul, degrabă s-a întors la rugăciune și îndată diavolii cu nălucirile lor s-au stins ca fumul. Din acea vreme i s-a dat de la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, încât nici nu îndrăzneau a se mai apropia de dânsul. Iar ducându-se vestea despre dânsul pretutindeni și mulți din părțile dimprejur adunându-se, a venit un arhimandrit de la Smolensc, anume Simon, care s-a dat pe sine în supunere sfântului și multă avere aducând a dat-o în mâinile lui, ca să zidească o biserică mai mare.

Și ajutând Dumnezeu, Cuv. Serghie degrabă a ridicat, cu acea avere, o biserica mai mare și mănăstirea a lărgit-o și viețuia îngerește, ca în cer, cu ceata fraților săi, ziua și noaptea lăudând pe Dumnezeu. Deci s-a întâmplat oarecând în mănăstirea lui a fi lipsă de hrană și erau frații în mâhnire mare, petrecând flămânzi fără de hrană trei zile. Iar rânduiala cuviosului era ca să nu iasă călugării din mănăstire să ceara la mireni pâine, ci să-și pună nădejdea spre Dumnezeu Cel ce hrănește toată suflarea, și de la Acela cu credință sa-și ceară cele trebuincioase.

În timpul acela nu era viața de obște în mănăstirea cuviosului. Deci frații fiind strâmtorați de foamete, au început a cârti împotriva sfântului, zicând: „Până când ne oprești pe noi a merge la lume și a cere cele de trebuință? Vom mai răbda încă această noapte, iar dimineața vom ieși din locul acesta, ca să nu murim de foame”. Iar sfântul îi mângâia pe ei, spunându-le din viețile sfinților părinți, cum au răbdat multe necazuri, foame și sete și lipsă de îmbrăcăminte pentru Domnul și le grăia lor cuvintele lui Hristos: „Căutați la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl Ceresc le hrănește pe ele. Și dacă hrănește păsările, oare pe noi nu poate să ne hrănească? Iată acum este vremea răbdării, iar noi ne-am arătat nerăbdători, nevrând a suferi puțină vreme ispita ce ni s-a întâmplat, pe care de am fi primit-o cu mulțumire, mare folos ni s-ar fi socotit nouă, căci fără de lămurire aurul nu se săvârșește!” Și a proorocit, zicând: „Acum puțină vreme ni s-a întâmplat lipsa, iar dimineață va fi îndestulare de toate bunătățile.”

Și s-a împlinit proorocirea sfântului, căci a doua zi s-au adus în mănăstire mulțime de pâini proaspete și pește mult și alte feluri de bucate de curând gătite, de la un om neștiut, care le zicea: „Un iubitor de Hristos a trimis acestea lui Avva Serghie și fraților celor ce locuiesc cu dânsul?” Deci rugau frații pe aceia ce le aduseseră, ca să mănânce cu dânșii bucate, iar ei n-au vrut, spunând ca li s-a poruncit ca degrabă să se întoarcă și, grăbindu-se, au ieșit din mănăstire. Apoi frații văzând mulțimea de bucate, au înțeles că o cercetare cerească este, și făcură ospăț, mulțumind lui Dumnezeu.

Deci au fost acele bucate pentru multe zile fraților, și le-a zis cuviosul: „Vedeți, fraților, și vă minunați ce fel de răsplătire dă Dumnezeu răbdării, pentru că nu va uita pe săracii Săi pană în sfârșit. Niciodată nu va trece cu vederea locul acesta sfânt și pe robii Săi cei ce locuiesc într-însul și îi slujesc Lui ziua și noaptea.”

Încă se cade a pomeni și aceasta: „La începutul venirii sale în pustie, Cuviosul părinte Serghie s-a sălășluit la un loc fără de apă și aceasta spre adăugarea ostenelii; ca, de departe aducând apa, să-și ostenească trupul său mai mult. Iar când, cu voia lui Dumnezeu, s-au înmulțit frații și mănăstirea s-a așezat, era nevoie mare pentru apă, căci se aducea de departe cu multă osteneala. Și pentru acea pricină cârteau unii împotriva sfântului, zicând: “Pentru ce cu rea chibzuire ai întemeiat mănăstirea pe acest loc și s-au făcut atâtea zidiri, nefiind apă aproape?” Iar sfântul le răspundea: „Eu, fraților, singur am vrut să mă liniștesc în locul acesta, dar de vreme ce bine a vrut Dumnezeu ca atâtea clădiri să fie ridicate, apoi puternic este ca să dea și apă nelipsită, numai să nu slăbiți de la datorie, ci rugați-vă cu credință. Pentru că dacă poporului celui neplecat i-a izvorât apa din piatră în pustie, cu atât mai mult nu vă va trece cu vederea pe voi, cei ce slujiți Lui!” Iar odată, luând în taină pe un frate cu sine, s-a pogorât în valea de sub mănăstire și în valea aceea nu era apă curgătoare mai înainte, precum spuneau oamenii bătrâni. Deci sfântul, aflând într-o groapă puțină apă strânsă din ploaie, și-a plecat genunchii și s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul. Și îndată s-a arătat un izvor mare, care și până astăzi este văzut de toți; și se scoate dintr-însul apă pentru toată trebuința mănăstirească, și multe tămăduiri se fac cu apa aceea la cei ce o iau cu credința. Și făcea Cuviosul Serghie și alte feluri de minuni. Pentru că atâta putere făcătoare de minuni luase de la Dumnezeu, încât a înviat și un mort. Un om credincios din hotarele locașului lui, având un fiu, singurul născut, cuprins de boală, l-a dus la cuviosul spre a-l tămădui. Dar copilul, slăbind de boală, a murit. Și se tânguia tatăl lui după el nemângâiat. Deci, văzând Cuv. Serghie tânguirea omului aceluia, i se făcu mila de el și, făcând rugăciune, a înviat copilul și l-a dat viu tatălui lui. Și s-a întors omul bucuros cu fiul viu și sănătos la casa sa. Încă veneau la dânsul și cei cuprinși de duhuri necurate și, înainte de a ajunge ei la sfântul, fugeau dintr-înșii necuratele duhuri. Și cei leproși se curățeau și orbii vedeau și, în scurt a zice, toți cei cuprinși de felurite neputințe și care mergeau la sfântul, cu credință, primeau nu numai sănătate trupului, ci și folos sufletului, și se întorceau cu îndoita tămăduire la casele lor. Pentru aceea era cinstit și slăvit de toți Cuviosul Serghie și mulți, dorind a vedea cinstita lui față și a se îndulci de vorba lui cea dulce, se adunau la dânsul din nenumărate cetăți și ținuturi. Iar mulți din călugări, lăsându-și mănăstirile lor, veneau la dânsul, dorind să viețuiască și să fie povățuiți de el. Domnii, boierii și oamenii de rând alergau cu sârguință la acest fericit părinte, căci toți îl aveau în mare cinste, ca pe unul din părinții cei de demult, au ca pe unul din prooroci.

Un țăran oarecare, lucrător de pământ, din locuri îndepărtate, auzind de Sfântul Serghie a vrut să-l vadă. Mergând în mănăstirea cuviosului, întreba de dânsul. Se întâmplase însă că atunci cuviosul era în grădină și săpă, pământul. Spunându-i-se aceasta acelui om, el a mers acolo, și văzând pe sfântul în haină proastă, ruptă și mult cârpită, săpând pământul, i se părea că cei ce i-au spus au glumit, pentru că nădăjduia să-l vadă pe sfânt în mare slavă. Întorcându-se în mănăstire, iar a întrebat, zicând: „Unde este Sfântul Serghie? Arătați-mi, căci am venit de departe ca să-l văd!” Iar ei i-au zis:

„Cu adevărat acela este pe care l-ai văzut.” După aceea, ieșind sfântul din grădina, l-a văzut țăranul și, îngrețoșându-se de el, și-a întors fata și nu voia nici să caute la fericitul. Și se defăima în sinea lui, zicând: „O, câtă osteneală am suferit în deșert! Eu am venit să văd un prooroc mare, de care auzeam, și nădăjduiam să-l văd în mare cinste și iată acum văd un sărac și necinstit stareț.”

Deci sfântul, înțelegându-i gândurile lui, era foarte mulțumit, căci, precum mândrul de laudă și de cinste se bucura, așa se bucura cel smerit cu gândul de necinstire și de defăimare. Și luând pe țăranul acela la sine, i-a pus masa și l-a ospătat cu dragoste. După aceasta i-a zis: „Să nu te mâhnești, omule, că pe acela pe care dorești să-l vezi, degrabă îl vei vedea.”

Iar când sfântul grăia acestea, iată un vestitor a venit, spunându-i de venirea unui domn mare în mănăstire. Și sculându-se, sfântul a ieșit în întâmpinarea acelui domn, care venea cu mulțime de slugi. Și văzând acel domn pe sfântul sârguindu-se, a alergat la dânsul și, apucând înainte cu închinăciune până la pământ, a luat binecuvântare de la cuviosul, iar el, binecuvântându-l, l-a dus în mănăstire cu cinstea ce i se cădea. Și mergând amândoi împreună, starețul și domnul vorbeau, iar ceilalți toți mergeau înainte. Iar țăranul acela a fost împins undeva departe de slugile ce mergeau înainte, și pe starețul de care se îngrețoșa uitându-se la dânsul de departe, dorea să-l vadă, dar nu putea. Deci a întrebat în taină pe unul din cei ce mergeau înainte zicându-i: „Cine este, stăpâne, starețul cel ce șade cu voievodul?” Și i-a spus lui acela că este Sfântul Serghie. Apoi a început țăranul a se necăji și a se ocărî pe sine, zicând: „O, Doamne, cât m-ai orbit și n-am crezut celor ce-mi arătau pe sfântul părinte și nu i-am dat lui vrednica cinste? Cu dreptate este numele nostru țăran și prost. Cum mă voi arăta feței sfântului, cuprins fiind de rușine?”

După ce a plecat voievodul din mănăstire, țăranul a alergat la cuviosul și, rușinându-se a privi la fața lui, i-a căzut la picioare, cerându-i iertare, căci din neștiință a greșit. Sfântul l-a mângâiat cu dragoste, zicându-i: „Să nu te mâhnești, fiule! Pentru că tu singur ai socotit adevărul despre mine, zicându-mi ca sunt nimic, iar toți ceilalți s-au amăgit, parându-le ca sunt mare”. De aici s-a arătat aievea în câtă smerenie era Cuviosul părinte Serghie, căci pe lucrătorul de pământ, ce se îngrețoșa de el, l-a iubit mai mult decât cinstea ce i se făcea de voievod.

Oarecând, într-o seară târziu, stând fericitul după obiceiul său la citirea rugăciunilor și rugându-se cu dinadinsul lui Dumnezeu pentru ucenicii săi, a auzit un glas, zicându-i: „Serghie!”

Iar el, mirându-se de neobișnuita chemare noaptea târziu, a făcut rugăciune și a deschis fereastra chiliei, vrând să vadă cine l-a chemat. Și iată a văzut o lumina mare din cer strălucind, încât s-a luminat noaptea aceea mai mult decât o zi luminoasă, apoi a venit la dânsul a doua oară glasul, zicând: „Serghie, te rogi pentru fiii tăi și rugăciunea ta este primită. Căută și vezi numărul călugărilor celor adunați în numele Sfintei Treimi la păstoria ta”. Și căutând, sfântul a văzut mulțime multă de pasări preafrumoase, nu numai în mănăstire, ci și împrejurul mănăstirii, șezând și cântând cântări îngerești cu nespusă dulceață. Și iar se auzea glasul, zicându-i: „În ce chip ai văzut pasările acestea, așa se va înmulți turma ucenicilor tăi, și după tine nu se va împuțina, și așa cu minune și în multe feluri vor fi împodobiți cu bunătățile lor, cei ce vor urma pașilor tăi”. Iar sfântul, văzând, se mira de acea minunată vedenie. Și vrând să aibă părtaș și martor la vedenia aceea, a chemat pe Simeon cel mai sus pomenit, căci era aproape, iar Simeon, mirându-se de neobișnuita chemare a starețului, a alergat degrabă la dânsul, dar nu s-a învrednicit să vadă toată vedenia ci numai o parte a văzut din lumina aceea cerească. Însă sfântul i-a spus lui toate cele ce a văzut și s-au bucurat amândoi împreună, proslăvind pe Dumnezeu.

După aceasta, într-una din zile, au venit grecii de la Constantinopol, trimiși la sfântul de Preasfințitul Patriarh Filotei, și i-au adus lui de la patriarh binecuvântare și daruri: „o cruce, un paraman, o schimă și o scrisoare care avea în sine scris așa: „Cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolului și a toată lumea patriarh, Domnul Filotei, celui întru Sfântul Duh fiu și împreună slujitor al smereniei noastre, Serghie, dar și pace și a noastră binecuvântare să fie cu voi! Am auzit de viața voastră cea după Dumnezeu foarte îmbunătățită și am lăudat și am preamărit pe Dumnezeu. Însă o rânduială încă vă mai trebuie, căci n-ați câștigat încă viața cea de obște. Căci știi, cuvioase, că și singur Sf. Prooroc și împărat David, cel ce pe toate le-a cercetat cu înțelegere, nimic alt n-a putut să laude, fără numai a locui frații împreună. Iar după acela și noi sfat bun vă dăm, ca să alcătuiți viața de obște, și mila lui Dumnezeu și binecuvântarea noastră să fie cu voi”. Aceasta scrisoare a patriarhului luând-o cuviosul, a mers la Preasfințitul Alexie, fericitul mitropolit a toată Rusia și, arătându-i scrisoarea, îl întrebă, zicându-i: „Tu, preasfințite stăpâne, cum poruncești?” Iar mitropolitul a răspuns starețului, zicând: „De vreme ce te-ai învrednicit de atâtea bunătăți, cuvioase, preamărind Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe El, încât și în țările cele depărtate a ajuns auzul numelui și al vieții tale, iar marele patriarh a toată lumea te sfătuiește spre folos, apoi și noi la aceeași te sfătuim și lăudăm o așa rânduială”. Deci din vremea aceea Cuviosul Serghie a așezat viața de obște în locașul său, poruncind să se păzească statornic rânduielile vieții de obște: “nimic să nu câștige cineva pentru sine, nici să numească ceva al sau, ci toate de obște să le aibă, după poruncile sfinților părinți. Iar după așezarea vieții de obște a vrut să fugă de mărirea omenească și să slujească lui Dumnezeu în loc neștiut, sălășluindu-se în liniște, la singurătate.

Deci, găsind o vreme cu înlesnire, a ieșit în taină din mănăstirea sa, neștiind nimeni, și a plecat în pustie. Iar mergând ca la patruzeci de stadii, a aflat un loc bineplăcut lui, aproape de râul ce se numește Carjaci, și, acolo sălășluindu-se, viețuia. Apoi frații, văzându-se părăsiți de părintele lor, erau în mare necaz și tulburare, ca oile fără de păstor, și cu dinadinsul îl căutau pretutindeni. După câtăva vreme, au aflat frații locul și, mergând, rugau pe sfântul cu lacrimi să se întoarcă în mănăstire. Dar el nu voia, iubind mai mult liniștea și singurătatea. Din această pricină, mulți din ucenicii lui, lăsând lavra, s-au așezat cu dânsul în pustia aceea și după o vreme oarecare au ridicat mănăstire și biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Iar frații din lavra cea mare, neputând a viețui fără de părintele lor și neizbutind a-l îndupleca ca să se întoarcă la dânșii, au mers la Preasfințitul Mitropolit Alexie, rugându-l să trimită el la cuviosul, poruncindu-i să se întoarcă la locul lui cel dintâi. Deci fericitul Alexie a trimis doi arhimandriți, rugându-l să asculte și să mângâie pe frații săi prin întoarcerea sa la dânșii, ca nu cumva fiind fără de dânsul să se supere și, risipindu-se, locul sfânt să se pustiască. Apoi Cuv. Serghie, trebuind să asculte de arhiereu, s-a întors în lavra la petrecerea sa cea dintâi, unde s-au mângâiat frații foarte mult de venirea lui.

Episcopul Permului, Sfântul Ștefan, având mare dragoste către cuviosul, mergea oarecând pe cale, de la episcopia să către cetatea Moscovei, care este de la mănăstirea lui Serghie ca la cinci stadii. Grăbindu-se spre cetate, s-a gândit să nu meargă atunci la mănăstirea sfântului, ci să vadă pe cuviosul când se va întoarce către casă. Și când era el în dreptul mănăstirii, s-a sculat din căruța sa și, citind „Cuvine-se cu adevărat să te fericim” și făcând obișnuita rugăciune, s-a închinat fiind cu fața spre mănăstirea Cuviosului Serghie, zicând așa: „Pace ție, duhovnicescule frate!”

Și s-a întâmplat ca atunci fericitul Serghie mânca la masă. Și înțelegând cu duhul închinăciunea episcopului, s-a sculat numaidecât de la masă și, stând puțin și rugăciune făcând, s-a închinat asemenea episcopului celui ce se afla, care viețuind încă în trup, se învrednicea cu cei fără de trupuri, căci, slujind el Sf. Liturghie, îngerul Domnului slujea cu el, precum mărturiseau ucenicii lui, Isachie tăcutul și Macarie, bărbați vrednici de credință și desăvârșiți în fapte bune, care într-adevăr au văzut pe îngerul lui Dumnezeu slujind cu Cuv. Serghie în altar și s-au spăimântat văzând podoaba lui negrăită: După acestea, fericitul mitropolit Alexie, slăbind de bătrânețe și văzând că se apropie de sfârșit, a chemat la sine pe Cuviosul Serghie și, luând crucea sa cea arhierească, pe care o purta la piept, împodobită cu aur și cu pietre scumpe, o dădu cuviosului. Iar el, închinându-se cu smerenie, i-a zis: „Iartă-mă, stăpâne, căci din tinerețe n-am fost purtător de aur, iar la bătrânețe mai mult decât atunci vreau ca să petrec în sărăcie”. Iar arhiereul i-a zis: „Știu, iubite, că acestea le-ai isprăvit, dar să faci ascultare și să primești de la noi binecuvântarea ce ți se dă”. Și așa a pus cu mâinile sale crucea pe pieptul sfântului, ca o logodire, apoi a început a grăi: „Sa știi, fericite, pentru ce te-am chemat și ce vreau să rânduiesc pentru tine. Iată eu am ținut Mitropolia Rusiei, Dumnezeu încredințându-mi-o cât a vrut El. Iar acum mă văd apropiat de sfârșit, numai nu știu ziua sfârșitului meu, și doresc, în viață fiind să găsesc un bărbat ce ar putea să pască turma lui Hristos după mine. Și nu aflu altul așa după cum doresc eu, decât numai pe tine. Încă știi cu încredințare ca și marii stăpânitori, domni și toți oamenii laici și duhovnicești, până la cel de pe urmă, pe tine te vor iubi, și nu pe altul, ci numai pe tine te vor cere la scaunul acela, ca cel ce ești vrednic. Deci acum, preacuvioase, primește rânduiala episcopiei. Iar după ieșirea mea din trup vei lua scaunul meu”.

Auzind aceste cuvinte, cuviosul s-a mâhnit foarte, căci se socotea pe sine a fi nevrednic de o rânduiala ca aceea. Și a răspuns către arhiereu: „Iartă-mă, stăpâne sfinte, dar pui pe mine sarcina mai presus de puterea mea, și aceasta nu se poate întâmpla niciodată. Cine sunt eu, păcătosul și mai smeritul decât toți oamenii, ca să îndrăznesc a mă atinge de o rânduială ca aceasta?” Apoi fericitul Alexie a zis multe cuvinte către Sfântul din dumnezeieștile Scripturi, ca să-l înduplece pe el la voia sa. Dar iubitorul de smerenie nu s-a plecat nicidecum. La urmă i-a răspuns: „Stăpâne sfinte, de nu vei vrea să alungi smerenia mea din hotarele acestea și de la auzul tău, apoi să nu mai adaugi a grăi despre aceasta către mine, nici pe altcineva să-l lași să mă supere cu acest fel de cuvinte, de vreme ce nimeni nu va putea să afle întru mine vrere la aceasta”. Iar arhiereul, văzând pe sfântul neplecat, a încetat a-i grăi lui despre urmarea la scaunul episcopal, temându-se ca nu cumva, supărându-se cuviosul, să se ducă în cele mai depărtate părți și pustietăți și să lipsească Moscova de un luminător ca acesta. Și mângâindu-l cu cuvinte duhovnicești, i-a dat voie să plece cu pace la mănăstire. Iar nu după multă vreme, cel între sfinți Alexie mitropolitul s-a dus din viața, și fericitul Serghie era silit prin rugăminte de domnii cei mari stăpânitori și de mulțimea pravoslavnicilor să primească scaunul Mitropoliei Rusiei, dar sfântul a rămas neînduplecat și tare ca un diamant.

Atunci a fost suit pe scaun un arhimandrit, anume Mihail, care a îndrăznit mai înainte de sfințire a se îmbrăca în veșminte arhierești și a-și pune camilafca alba. Încă începuse și asupra Sfântului Serghie și a locașului lui a se înarma. I se părea că Serghie îi taie îndrăzneala, căutându-și pentru sine Mitropolia. Iar fericitul, auzind ca Mihail se lauda împotriva lui, a zis către ucenicii săi: „Mihail, lăudându-se împotriva locașului acestuia, împotriva smereniei noastre, nu va câstiga ceea ce dorește și, de vreme ce este biruit de mândrie, nici cetatea împărățească nu va vedea”. Și s-a împlinit proorocia sfântului, căci, călătorind Mihail în corabie spre Constantinopol pentru hirotonie, a căzut în boala trupească și s-a sfârșit. Iar pe scaun a fost ridicat Ciprian.

În acei ani, prin voința lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre a fost năvălirea necuratului Mamae, împăratul tătăresc, asupra pământului Rusiei. De acest lucru marele domn Dimitrie întristându-se, Sfântul Serghie l-a înarmat cu rugăciunea și i-a proorocit biruința, zicând: „Să ieși împotriva barbarilor, lepădându-ți toată îndoiala, și, Dumnezeu ajutându-ți, vei birui pe vrăjmașii tăi și te vei întoarce sănătos la scaunul tău”. Deci marele domn, nădăjduind spre ajutorul lui Dumnezeu și rugăciunile sfântului, a mers, făcând război cu tătarii, și i-a biruit pe ei, astfel că abia cu puțini tovarăși a scăpat Mamae. Iar cuviosul, fiind înaintevăzator, vedea cele de departe ca pe cele de aproape și când era război între creștini și între tătari, stând cu frații la rugăciune în mănăstirea sa spunea ca în acea vreme marele, domn Dimitrie a biruit pe tătari. Mai spunea apoi și care anume din ostașii creștini au fost uciși în război și aducea jertfe lui Dumnezeu pentru dânșii, pentru că toate i se descopereau lui de la Domnul. Iar cneazul, întorcându-se izbânditor de la război, a mers în mănăstire la cuviosul, mulțumind mult sfântului că i-a ajutat cu rugăciunile sale către Dumnezeu.

Stând oarecând fericitul părinte noaptea la obișnuita sa pravilă înaintea icoanei Preacuratei Maici a lui Dumnezeu și adeseori privind la icoană, zicea: „Preacurată, Maica Hristosului meu, apărătoare și tare ajutătoare a neamului omenesc, fii mijlocitoare nouă nevrednicilor, pururea rugându-te Fiului tău și Dumnezeului nostru, ca să caute spre locul acesta sfânt, care este întemeiat spre lauda și cinstea sfântului Lui nume, în veci. Pe tine, Maica dulcelui meu Hristos, ca pe ceea ce ai câștigat multă îndrăzneală către Dânsul, înainte-rugătoare te punem noi, robii tăi, căci tu ești tuturor nădejde de mântuire și adăpostire”. Așa se ruga, și canonul cel de mulțumire, adică Acatistul Preacuratei, cântându-l, a șezut puțin să se odihnească. Iar ucenicului sau, Mihail, i-a zis: „Fiule, trezește-te și priveghează, de vreme ce cercetare minunată și înfricoșătoare o să ne fie noua în ceasul acesta”.

Acestea grăindu-le, îndată se auzi un glas, zicând: „Iată, vine Preacurata!” Iar sfântul, auzindu-l, a ieșit degrabă din chilie în tindă, și iată o lumină mare, mai mult decât Soarele strălucind, a luminat pe sfântul, și îndată a văzut pe Preacurata cu doi apostoli, cu Petru și Ioan, strălucind într-o negrăită lumină. Când a văzut-o, sfântul a căzut cu fața la pământ, neputând suferi raza aceea strălucitoare. Iar Preacurata s-a atins de sfântul cu mâinile sale, zicându-i: „Nu te spăimânta, alesul Meu! Iată am venit să te cercetez, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tăi și pentru locașul tău să nu te mai mâhnești, că de acum înainte vei fi îndestulat cu de toate, nu numai până ce vei fi în viața aceasta, ci și după ducerea ta către Domnul, nedepărtată voi fi de locașul tău, cele trebuitoare dându-i nelipsit, păzindu-l și acoperindu-l”.

Acestea zicând, s-a făcut nevăzută. Iar sfântul, ca într-o uimire a minții, era cuprins de frică și de cutremur mare și, venindu-și în sine după puțin, a aflat pe ucenicul său zăcând de frica, ca mort, și l-a ridicat. Iar el a început a se arunca la picioarele starețului, zicând: „Spune-mi, părinte, pentru Domnul, ce era aceasta minunată vedenie de vreme ce duhul meu numai puțin de nu s-a despărțit de trupeasca-mi legătura, pentru vedenia cea strălucită?” Iar sfântul se bucura cu sufletul și fața lui strălucea de acea negrăită bucurie, neputând să grăiască altceva nimic, fără numai atât: „Așteaptă, fiule, fiindcă duhul meu tremură în mine de acea minunată vedenie”. Și se afla tăcând și mirându-se. Apoi, după puțin timp, a zis ucenicului sau: „Fiule, cheamă la mine pe Isaac și pe Simon”. Și venind ei, le-a spus toate pe rând, cum a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu apostolii și ce i-a zis lui. Acestea auzindu-le ei, se umplură de bucurie și de veselie și toți împreuna au cântat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar sfântul a petrecut toată noaptea aceea fără somn, socotind cu mintea pentru milostiva cercetare a Stăpânei celei Preacurate.

Slujind oarecând cuviosul dumnezeiasca Liturghie, ucenicul lui, Simeon, de care am pomenit înainte, fiind desăvârșit cu viața, era atunci eclesiarh. Acela a văzut foc umblând pe jertfelnic, înconjurând altarul și pe Serghie când slujea. Și stătea sfântul în foc de la cap până la picioare. Iar sosind vremea împărtășirii, s-a luat focul acela dumnezeiesc și, învăluindu-se ca o pânză curată, a intrat în sfântul potir, și cu acela s-a împărtășit vrednicul slujitor, Sfântul Serghie.

Viețuind cuviosul ani îndestulați în mare înfrânare și osteneli și făcând multe minuni, a ajuns la adânci bătrâneți. Acum îi erau anii lui de la naștere șaptezeci și opt. El și-a văzut mutarea să către Dumnezeu cu șapte luni mai înainte și a chemat frații, încredințând egumena ucenicului sau cu numele Nicon, care deși era tânăr de ani, mintea lui înflorea cu căruntețele și în toată viața urma învățătorului și povățuitorului său Serghie. Punându-l pe Nicon egumen, Serghie a început singur a se liniști, iar în luna lui septembrie, căzând în boala trupească și cunoscându-și cea de pe urmă ducere a sa către Dumnezeu, a chemat și a învățat pe frați îndestul, dându-le binecuvântare și iertare; iar în ceasul din urmă s-a împărtășit singur cu Preacuratele Taine, dându-și astfel sfântul sau suflet în mâinile lui Dumnezeu. Fata lui era luminoasa, nu ca a mortului, ci ca a unui om care doarme, ceea ce era un semn încredințat de luminarea lui cea sufletească și de răsplata dumnezeiască. Iar cinstitul lui trup a fost pus în locașul în care s-a nevoit. După trei ani de zile însă s-au aflat moaștele lui cele sfinte întregi și nestricate. Nici de hainele lui nu se atinsese stricăciunea, ci ieșea mireasmă bună negrăită și multă tămăduire se dădea bolnavilor. Chiar și până acum curg de la cinstita lui racla, ca dintr-un izvor, tămăduiri tuturor celor ce aleargă cu credință. Căci, precum în viața sa, așa și după mutare, el face nenumărate minuni pentru mărirea lui Hristos,

Friday, May 19, 2017

Scrisoare de la Dumnezeu



Scrisoare de la Dumnezeu
M-am uitat la tine când te-ai trezit de dimineaţă...
Aşteptam să-mi spui două trei cuvinte, mulţumindu-Mi pentru cele ce ţi s-au întâmplat, cerându-Mi părerea pentru cele ce urma să le faci astăzi.
Am observat că erai mult prea preocupat ca să-ţi cauţi haine potrivite pentru a merge la serviciu.
Speram să găseşti câteva clipe ca să-Mi spui: Bună dimineaţa! Dar erai mult prea ocupat.
Pentru a vedea că-ţi sunt alături, am surprins pentru tine cerul cu culori şi
cânt de păsărele. Păcat că nu ai observat nici atunci prezenţa Mea.
Te-am privit plecând grăbit spre serviciu şi iar am aşteptat. Presupun că fiind atât de ocupat, nu ai avut timp nici atunci să-Mi spui două vorbe.
Când te întorceai de la muncă, ţi-am văzut oboseala şi ţi-am trimis o ploaie
măruntă care să-ţi alunge stresul acumulat. Am crezut că făcându-ţi această
placere îţi vei aduce aminte de Mine. În schimb, supărat, M-ai înjurat.
Doream atât de mult să-Mi vorbeşti.
Oricum ziua era, încă, lungă!
Ai pornit televizorul şi în timp ce urmăreai programul preferat, Eu am
aşteptat.
Ai cinat apoi cu ai tăi şi tot nu ţi-ai adus aminte de Mine.
Văzându-te atât de obosit, am înţeles tăcerea ta şi am stins splendoarea
cerului ca să te poţi odihni, dar nu te-am lăsat în beznă. Am lăsat veghetori
pentru tine o mulţime de stele. Era aşa de frumos, păcat că n-ai observat...
Dar nu contează! Poate chiar nu ţi-ai dat seama că Eu sunt aici pentru tine.
Am mai multă răbdare decât poţi să-ţi imaginezi tu vreodată...
Vreau să ţi-o arăt, pentru ca şi tu, la rândul tău, să o arăţi celor din jurul tău.
Te iubesc atât de mult încât te voi răbda.
Acum eşti pe punctul de a te trezi din nou.
Nu-Mi rămâne decât să te iubesc şi să sper că măcar azi, îmi vei acorda puţin
timp din timpul dăruit ţie.
Al tău Tată, Dumnezeu.

Friday, May 12, 2017

Să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă


La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
- Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Îmi pierd uşor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?
- Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:
- Vezi acest vlăstar, ştii ce este?
- Da, părinte, un puiet de brad.
- Smulge-l!
Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.
- Acum, scoate-l pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus:
- Smulge-l acum pe acela.
- Dar e destul de mare, nu pot singur.
- Du-te şi mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată.

- Acum scoateţi bradul falnic de acolo.
- Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini, chiar de-am fi şi o sută de oameni.
- Acum vezi, fiule ? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel? Orice viciu sau orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu, însă, vei avea nevoie de ajutor, dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu.
"Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou".

Sunday, May 7, 2017

Descoperire cerească arătată în vis



Vedenia profetică a Sfântului Ioan de Kronştadt asupra vremurilor de pe urmă

Descoperire cerească arătată în vis:

Eu, mult păcătosul Ioan din Kronştadt, scriu aceasta descoperire cerească văzută de mine şi vă spun adevărul, tot ce-am auzit şi am văzut într-o vedenie ce mi s-a arătat într-o noapte de ianuarie, în 1901.

Mă înfior de cele văzute, când mă gândesc ce va fi cu lumea cea păcătoasă. Mânia lui Dumnezeu ne va lovi în curând, pe neaşteptate, pentru ticăloșia noastră. Scriu şi-mi tremura mâinile, şi lacrimile-mi curg pe obraz. Doamne, dă-mi tărie şi putere, dă-mi adevărul Tău şi voinţa Ta de la început până la sfârșit, ca să descriu tot ce-am văzut!

Aceasta vedenie a fost așa: după rugăciunea de seara m-am culcat să mă odihnesc puțin de oboselile mele. În chilie era semiîntuneric, în faţa icoanei Maicii Domnului ardea candela. Nu trecu nici jumătate de ceas şi am auzit un zgomot ușor. Cineva s-a atins de umărul meu şi o voce blândă mi-a zis încetișor: „Scoală-te, robul lui Dumnezeu, şi să mergem cu voia lui Dumnezeu!”. M-am ridicat şi am văzut lângă mine un minunat stareț, cu pletele albe, într-o mantie neagră, cu toiagul în mână; m-a privit binevoitor, iar eu de frică mai n-am căzut jos; mâinile şi picioarele începură să-mi tremure, voiam să spun ceva, dar limba nu mi se supunea. Stareţul m-a însemnat cu semnul crucii, şi mi s-a făcut ușor şi vesel pe suflet.

După aceea mi-am făcut eu singur semnul crucii. Mi-a arătat apoi, cu toiagul, spre peretele de la asfințit. M-am uitat într-acolo. Stareţul a desenat pe perete următoarele cifre: 1913, 1914, 1917, 1924, 1934. Apoi, dintr-odată, peretele a dispărut, iar eu l-am urmat pe Stareţ, mergând peste un câmp verde. Şi am văzut o mulțime mare de cruci de lemn, mii de cruci pe morminte: cruci mari de lemn, de lut, şi de aur. L-am întrebat pe Stareţ: „Ale cui sunt aceste cruci?”. El mi-a răspuns cu blândețe: „Ale celor care au pătimit pentru credința în Hristos şi pentru cuvântul lui Dumnezeu au fost uciși şi au devenit mucenici!” Şi iarăși am mers mai departe. Deodată am văzut un râu plin cu sânge, şi l-am întrebat pe Stareţ: „Ce sânge este acesta? Atât de mult s-a vărsat!”. Stareţul a privit în jur, zicând: „Acesta este sângele dreptmăritorilor creștini!”.

Mi-a arătat apoi spre un nor, şi am văzut mai multe sfeșnice albe arzând, care începură sa cadă la pământ, unele după altele, cu zecile, cu sutele. Şi căzând la pământ, se stingeau, prefăcându-se în praf şi cenușa. După aceea Stareţul mi-a zis: „Vino şi vezi!” Şi am văzut pe nori șapte sfeșnice arzând. Şi am întrebat: „Ce înseamnă aceste sfeșnice căzătoare?”. „Aşa vor cădea în erezie Bisericile Domnului, iar cele șapte sfeșnice de pe nori sunt cele Șapte Biserici Apostolești şi Sobornicești, care vor rămâne până la sfârșitul lumii”. Stareţul mi-a arătat apoi în sus, şi atunci am văzut şi am auzit cântarea îngerilor. Ei cântau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu!”

Mulțime multă de norod înainta cu lumânări în mâini, cu feţe radioase şi vesele. Erau acolo arhierei, monahi, monahii, şi un mare număr de mireni, tineri, adolescenți şi chiar copii. L-am întrebat pe minunatul Stareţ: „Aceștia cine sunt?”. „Aceștia toți au pătimit pentru Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserica şi pentru sfintele icoane!”. L-am întrebat pe Marele Stareţ, dacă pot sa mă alătur şi eu la aceasta procesiune?

Stareţul a răspuns: „E prea devreme pentru tine, mai răbda, nu este binecuvântare de la Domnul!”



Şi am văzut iar un sobor de prunci, care au pătimit pentru Hristos din pricina lui Irod regele şi au primit cununi de la împăratul Ceresc. Şi iarăși am mers mai departe şi am intrat într-o biserica impunătoare. Am vrut sa-mi fac cruce, dar Stareţul m-a oprit: „Nu se poate! Aici e urâciunea pustiirii!”.

Această biserică era tare mohorâtă. Pe masa din altar – stea peste stea; în jur ardeau lumânări de smoală care trosneau ca vreascurile; potirul era plin cu ceva rău mirositor; prescurile – însemnate cu stele; în fata prestolului stătea un preot cu faţa cătrănita, iar sub prestol – o femeie, roșie toata, cu stea în frunte, striga de răsuna biserica: „Slo-o-bo-o-dă-ă!” (Sunt liberă!). Doamne ferește, ce grozăvie! Oamenii aceia începură să alerge ca niște smintiți în jurul prestolului, să ţipe, să şuiere, să bată din palme şi sa cânte cântece dezmățate. şi deodată a străfulgerat, s-a auzit bubuitul unui tunet năprasnic, pământul s-a cutremurat, şi biserica s-a prăbușit: şi femeia, şi oamenii aceia, şi preotul – s-au prăvălit cu toții în adâncul beznei – în abis. Doamne ferește şi apăra, ce grozăvie!

Am privit înapoi. Stareţul se uita la ceva, m-am uitat şi eu. „Părinte, spune-mi, ce este cu aceasta înfricoșătoare biserică?” – «Aceștia-s „cetățenii cosmosului”, ereticii, cei ce au părăsit sfânta şi soborniceasca Biserică şi au primit inovațiile, care sunt lipsite de harul lui Dumnezeu; în astfel de biserică nu se postește şi nu poți sa te împărtășești!»

M-am înfricoșat, zicând: „Doamne, vai nouă, ticăloșilor – moarte!”. Stareţul m-a liniștit însă, spunându-mi: „Nu te scârbi, ci roagă-te!” Şi iată, am văzut o mulțime de oameni care se târau chinuiți de o sete cumplită, iar în frunte aveau stele. Când ne-au zărit, au început să strige: „Sfinți părinți, rugați-vă pentru noi. Atât de greu ne este, însă nu putem să ne rugăm. Taţii şi mamele noastre nu ne-au învățat Legea lui Dumnezeu. N-avem nici numele lui Hristos, n-am primit Sfântul Mir, nici pe Duhul Sfânt, iar semnul crucii l-am refuzat!”. şi au început sa plângă.

L-am urmat pe Stareţul care mi-a făcut semn cu mâna: „Vino şi vezi!” Şi am văzut o grămada de trupuri neînsuflețite, mânjite cu sânge. M-am speriat foarte şi l-am întrebat pe Stareţ: „Ale cui sunt trupurile acestea?”. „Acestea-s trupurile celor din cinul monahicesc, care au refuzat să primească pecetea antihristică şi au suferit pentru credința lui Hristos, pentru Biserica apostolească. Pentru asta s-au învrednicit de sfârșit mucenicesc, murind pentru Hristos. Roagă-te pentru robii lui Dumnezeu!”.

Deodată Stareţul s-a întors spre nord, făcându-mi semn cu mâna. M-am uitat şi am văzut un palat împărătesc. În jurul lui alergau câini, fiare turbate şi scorpioni ce se cățărau, zbierau, îşi înfigeau colții. L-am văzut pe ţar, șezând pe tron. Cu fata palida, plină de bărbăţie, citea rugăciunea lui Iisus.

Deodată, a căzut mort. Coroana-i s-a rostogolit de pe cap. Unsul lui Dumnezeu a fost călcat în picioare de fiare. M-am îngrozit şi am plâns amarnic. Stareţul mi-a pus mâna pe umărul drept: îl văd pe Nicolai II în lințoliu alb. Pe cap – o cunună de rămurele înfrunzite; cu faţa palidă, însângerata, la gât purta o cruce de aur. Șoptea încetișor o rugăciune, apoi mi-a zis cu lacrimi în ochi: „Părinte Ioane, roagă-te pentru mine. Spune-le tuturor pravoslavnicilor creștini, că am murit curajos, ca un ţar – mucenic pentru credința lui Hristos şi Biserica Dreptmăritoare. Spune-le păstorilor apostolești să slujească o panahidă frățeasca pentru mine, păcătosul. Să nu căutați mormântul meu!”. Apoi totul a dispărut în ceaţă. Am plâns mult şi m-am rugat pentru ţarul mucenic.

De frică îmi tremurau mâinile şi picioarele. Stareţul a rostit: „Voia lui Dumnezeu! Roagă-te şi spune-le la toți să se roage! Vino şi vezi!” Şi iată, am văzut zăcând o sumedenie de oameni morți de foame, unii rodeau iarba şi verdeața. Cadavrele altora erau sfâșiate de câini şi o duhoare cumplită umplea tot locul. Doamne, nu mai au oamenii credință! Din gura lor ies cuvinte de hulă, pentru asta vine mânia lui Dumnezeu! Şi iată, am văzut o movilă înaltă de cărţi şi printre ele se târau niște viermi ce răspândeau o duhoare insuportabilă. L-am întrebat pe Stareţ, ce fel de cărţi erau acelea? – „Cărți ateiste, hulitoare de Dumnezeu, care-i vor sminti pe toți creștinii prin învăţături străine!” Dar, îndată ce Stareţul s-a atins cu toiagul de cărţi, ele s-au aprins şi vântul a împrăștiat cenușa.

După aceasta m-am uitat şi am văzut o biserică. Pe jos, de jur împrejur se tăvăleau vrafuri de pomelnice. M-am aplecat, vrând să le citesc, Stareţul însă mi-a zis: „Aceste pomelnice zac de mulți ani şi preoții le-au uitat: nu le citesc, nu au timp, iar cei răposați roagă să fie pomeniți!”. Am întrebat: „Şi atunci, când vor fi pomeniți?”. Stareţul a răspuns: „Îngerii se roagă pentru ei!”.

Am pornit mai departe, şi Stareţul mergea așa de repede, încât de-abia reușeam să mă ţin după el. „Vino şi vezi!” – a spus Stareţul. Şi am văzut o masă mare de oameni, gonită din urmă de niște draci urâcioși, care-i băteau cu pari, cu furci şi cu căngi. L-am întrebat pe Stareţ: „Aceștia cine sunt?”.

Stareţul a răspuns: „Aceștia-s cei ce s-au lepădat de sfânta credință şi de Biserica Apostolească şi Sobornicească şi au schimbat credința”. Erau acolo preoți, monahi şi monahii, mireni, care au nesocotit Taina cununiei, bețivi, hulitori de Dumnezeu, clevetitori. Feţele lor erau strașnice, iar din gură ieșea o duhoare respingătoare. Lovindu-i fără milă, demonii îi mânau într-o prăpastie îngrozitoare, din care izbucneau flăcări sulfuroase cu miros greu. M-am înspăimântat foarte şi mi-am făcut semnul crucii: „Izbăvește-ne, Doamne, de o așa soartă!”.

Şi iată, am văzut o mulțime de oameni, tineri şi bătrâni, îmbrăcați în straie ciudate, cărând o stea imensă în cinci colţuri; la fiecare colţ atârnau câte doisprezece draci; în centru, satana însuși sta proțăpit cu niște coarne zdravene, cu căpăţâna de paie, iar din gură îi curgeau balele veninoase peste norod, de-a valma cu cuvintele: „Sculați voi cei pecetluiți cu blestemul…” Imediat s-a prezentat un cârd de draci, punându-le la toți pecețile: pe frunte şi la mâna dreaptă. L-am întrebat pe Stareţ: „Asta ce înseamnă?”.

– „Acestea-s pecețile antihristului”. Mi-am făcut semnul crucii şi l-am urmat pe Stareţ.

Deodată el s-a oprit, arătând cu mâna spre răsărit. şi iată, am văzut un sobor mare de oameni cu chipurile vesele, cu cruci în mâna, pretutindeni – lumânări aprinse; în mijloc se afla un prestol înalt, alb ca zăpada: pe prestol – Crucea şi Evanghelia, deasupra prestolului, în aer – o coroana împărăteasca de aur. Pe coroana era scris cu litere aurite: „Pentru puţină vreme”, în jurul prestolului stăteau patriarhii, episcopii, preoții, monahii, monahiile, mirenii. Toți cântau: „Slavă lui Dumnezeu în ceruri şi pe pământ pace!”.

De bucurie mi-am făcut semnul crucii, mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru toate! Deodată Stareţul a făcut un semn cu crucea în sus de trei ori şi am văzut o grămadă de cadavre zăcând în sânge omenesc, iar pe deasupra zburau îngerii, luând sufletele celor uciși pentru cuvântul lui Dumnezeu şi cântând: „Aliluia!” Mă uitam şi plângeam amarnic. Stareţul m-a luat de mână, poruncindu-mi să nu plâng: „Voia lui Dumnezeu! Domnul nostru Iisus Hristos a pătimit, vărsându-si preacuratul Său sânge pentru noi. Aşa şi cei ce nu vor primi pecetea antihristului – toți își vor vărsa sângele, dobândind mucenicia şi luând cununa cerească!”.

Stareţul s-a rugat mai apoi pentru robii lui Dumnezeu şi a arătat spre răsărit. Se împliniră cuvintele Proorocului Daniel despre „urâciunea pustiirii”. Şi iată, am văzut desluşit cupola templului de la Ierusalim. Sus, pe cupola, era înfiptă steaua. În interiorul templului se înghesuiau milioane de noroade, şi încă alții mai încercau să pătrundă înăuntru. Am vrut să-mi fac semnul crucii, dar Stareţul m-a oprit, zicând: „Aici este urâciunea pustiirii!”.

Am intrat şi noi în templu. Era plin de lume: am văzut tronul, peste tot ardeau lumânări de seu; pe tron sta imperatorul în porfiră de culoare stacojie; pe cap avea coroană de aur cu stea. L-am întrebat pe Stareţ: „Cine este acesta?”. El a răspuns: „Antihristul!”. De statură înaltă, cu ochii ca jăratecul, cu sprâncenele negre, având cioc, fioros la faţă, viclean, perfid, strașnic. Sta cocoțat pe tron cu mâinile întinse spre popor, iar la degete avea gheare ca de tigru şi răcnea: „Eu sunt imperatorul şi dumnezeul şi stăpânitorul. Cine nu va primi pecetea mea, aceluia, moarte!”. Toți au căzut la pământ şi i s-au închinat, iar el a început să le pună peceți pe frunte şi pe mâini, ca să primească pâine şi să nu moara de foame şi sete.

Între timp, slugile antihristului au adus câțiva oameni cu mâinile legate, ca să-i silească să i se închine. Dar ei au zis: „Noi suntem creștini, şi credem în Domnul nostru Iisus Hristos!”. Antihristul într-o clipă le-a tăiat capetele şi s-a vărsat sânge creștinesc. După aceea au adus un tânăr la tronul antihristului, ca să i se închine lui, dar tânărul a strigat cu glas tare: „Eu sunt creștin, cred în Domnul nostru Iisus Hristos, iar tu ești trimisul şi sluga satanei!”. – „La moarte!” – a răcnit antihrist.

Iar cei ce primiseră pecetea, cădeau la pământ şi se închinau lui. Deodată s-a auzit un tunet, au strălucit mii de fulgere, lovind cu săgeți de foc în slujitorii antihristului. O săgeată uriașă a strălucit fulgerător şi o vâlvătaie de foc a căzut drept în capul antihristului, coroana s-a făcut țăndări: milioane de pasări zburau sfâșiindu-i pe slujitorii antihristului cu ciocurile lor. Am simțit cum Stareţul m-a luat de mână şi am mers mai departe. şi am văzut iar mult sânge creștinesc. Atunci mi-am amintit de cuvintele sfântului Ioan Teologul din Apocalipsă: „Şi va fi sânge… până la zăbalele cailor!”. Doamne Dumnezeule, mântuiește-mă! Şi am văzut îngerii zburând şi cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu!”. Stareţul a privit înapoi şi a zis: „Nu te mâhni, sfârșitul lumii este aproape! Roagă-te lui Dumnezeu. Domnul este milostiv cu robii Săi”.

Timpul era pe sfârșite. Stareţul a arătat spre răsărit, apoi a căzut în genunchi, rugându-se: m-am rugat şi eu cu el. După aceea Stareţul începu să se desprindă cu repeziciune de la pământ, înălțându-se spre cer: de-abia atunci mi-am amintit că nu ştiam cum îl cheamă, şi am strigat: „Părinte, care îți este numele?”. – „Serafim de Sarov!”, răspunse blând Stareţul: „Să scrii tot ce-ai văzut pentru creștinii pravoslavnici!”

Deodată, deasupra capului a răsunat parcă un clopot imens şi, auzindu-i dangătul, m-am trezit „Doamne, blagoslovește şi ajută-mă pentru rugăciunile Marelui Stareţ! Tu mi-ai descoperit această vedenie cerească mie, păcătosului Tău rob Ioan, arhiereul din Kronştadt! 1901″.

Aceasta remarcabilă „Descoperire cerească…” a protoiereului Ioan din Kronştadt, marele purtător de duh şi închinator al ţării Ruseşti a circulat vreme îndelungată în manuscris, fiind copiată şi răspândită de către credincioşi. În anii de restrişte această viziune a slujit creştinilor prigoniţi drept mângâiere şi consolare”.

Extras din ”Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum”, Ed. Cartea Ortodoxă, 2006/

Friday, May 5, 2017

CE ESTE MULȚUMIREA ?

CE ESTE MULȚUMIREA ?
Aşa ziceau bunicii noştri: „din ce ai, poți să-ți faci rai!”. Totul se rezumă la modul în care cultivăm în noi starea de mulţumire. Mulţumire faţă de Dumnezeu, faţă de semeni dar, mai ales, față de propria persoană. Unul dintre cele mai mari obstacole care stau în calea fericirii este incapacitatea noastră de a fi mulţumiţi de noi înşine. Lista nemulţumirilor e fără de sfârşit: de la partenerul de viaţă pe care cu drag ni l-am ales şi care, parcă, de la un timp toate le face pe dos, la carieră, casă, maşină, la felul în care arătăm, prieteni şi până la banalităţile de zi cu zi. Însă, nu ne gândim că starea noastră continuă de nemulţumire ajunge până la Dumnezeu! Nemulţumiți de noi înșine și de cei din jur, suntem nemulţumiți de darurile lui Dumnezeu revărsate din belşug asupra noastră.
„În îndepărtatul Orient, un prinţ bolnav de prea mult bine îşi căuta vindecarea. A întrebat magi, a întrebat doctori şi vraci, în căutarea unui leac minunat. Boala înainta galopant, surpând viața tânărului prinţ. Într-una dintre zile, i s-a arătat un bătrân cuviincios, care i-a spus:
- Dacă vei purta o singură zi ciorapii unui om fericit, cu siguranţă te vei vindeca!
Tânărul fremăta de bucurie! Cu siguranţă o să găsească repede un om fericit care să-i împrumute ciorapii, iar pe acela o să-l îmbrace cu totul în aur! Întrebă pe miniştrii săi dacă sunt fericiţi şi fiecare a dat înapoi… a întrebat familia sa, slugile palatului, însă omul cu totul fericit întârzia să apară. În inima tânărului prinţ beteag, nesiguranța lua locul speranței. Unde să îl găsească pe omul fericit? A trimis generalii în ţară, cu misiunea de a se întoarce cu ciorapii unui om cu totul fericit.
Din păcate, nu l-au găsit. Pe când se întorceau deznădăjduiți către palat, s-au oprit pentru a se odihni într-o poiană. La marginea pădurii se zărea o căsuţă cu cerdac şi cu flori în glastră, aşa, ca în poveşti. În speranța unui pahar rece cu apă, generalii s-au apropiat de bordei. În curte, un bătrânel spărgea lemne. Parcă şi uitaseră misiunea lor, când unul dintre ei întrebă:
- Spune moşule, matale eşti fericit aici, în capătul acesta de lume?
Moşul, copleşit de neașteptata vizită imperială, fără a se gândi prea mult, zise:
- Dar, cum să nu fiu fericit? Atât timp cât dimineaţa mă trezesc sănătos şi mai prind o nouă zi lăsată de la Dumnezeu, atât timp cât baba, copiii şi nepoţii sunt sănătoşi şi eu sunt împăcat cu Dumnezeu, sunt cel mai fericit om de pe pământ!
Sclipind de bucurie, generalii au prins a-l descălţa pe moş. Şi, scoţându-i ciubotele, au încremenit – omul fericit nici măcar nu avea ciorapi!””
(adaptare după N. Pesechkian, Poveşti Orientale)
Întrebarea care ne macină pe toţi în urma acestei poveşti orientale, cu siguranţă, este legată de soarta prinţului. Oare s-a vindecat? Oare a înţeles că nu este nevoie de ciorapi, ca el să fie sănătos şi fericit? Că puterea vindecării sale era atât de aproape? Sunt întrebări care, într-un fel sau altul, ne cuprind şi pe noi – oameni trăitori într-o societate care ne învaţă să căutăm mereu şi mereu mai mult şi mai bine. Fericirea sau nefericirea noastră ţin de starea de mulţumire pe care o păstrăm în suflet. Dar, ce este oare mulţumirea? Cu siguranţă, mulţi dintre noi, într-o dimineaţă agitată, cu ochii în şifonierul ticsit, am spus: „Nu mai am cu ce să mă îmbrac!”, ori în faţa frigiderului: „Nu este nimic de mâncare în casa asta!”.
Ne recunoaștem într-una dintre situaţiile descrise. Nemulţumirea continuă, tinde să devină boală mondială. Este un adevărat fenomen social, un spectacol sumbru, în care actorii sunt copii, adolescenţi, părinţi şi, parcă, mai puţin bunici. De ce mai puţin ei? Pentru că ei au făcut parte din generaţia care a înfruntat mari greutăţi: război, foamete, deportări, comunism, tranziţie şi pe toate le-au trecut cu lacrimi în ochi, dar cu fruntea sus.
Cele mai impresionate exemple sunt legate de viaţa creştinilor în închisorile comuniste. Ilie Tudor, tatăl interpretului Tudor Gheorghe, mărturiseşte în cartea sa, „De sub tăvălug” că, după o perioadă de carceră în care nu a mai văzut lumina zilei, a zărit în curtea închisorii un fir de iarbă. Iar în acel fir plăpând a văzut „toată slava Raiului”!
Aşa ziceau bunicii noştri: „din ce ai, poţi să-ţi faci rai!”. Totul se rezumă la modul în care cultivăm în noi starea de mulţumire. Mulţumire faţă de Dumnezeu, faţă de semeni dar, mai ales, față de propria persoană. Unul dintre cele mai mari obstacole care stau în calea fericirii este incapacitatea noastră de a fi mulţumiţi de noi înşine. Lista nemulţumirilor e fără de sfârşit: de la partenerul de viaţă pe care cu drag ni l-am ales şi care, parcă, de la un timp toate le face pe dos, la carieră, casă, maşină, la felul în care arătăm, prieteni şi până la banalităţile de zi cu zi. Însă, nu ne gândim că starea noastră continuă de nemulţumire ajunge până la Dumnezeu! Nemulţumiți de noi înșine și de cei din jur, suntem nemulţumiți de darurile lui Dumnezeu revărsate din belşug asupra noastră.
Revin, iarăşi, la un exemplu. Vă mai amintiţi de bunica Ana? În alte rânduri, povesteam cum o bunică de 94 de ani, singură şi paralizată de vreo nouă luni, fără niciun ajutor, a trimis la biserică, printr-o vecină, trei lei pentru colecta dedicată fraţilor creştini din Siria! Am căutat să o cunosc mai bine. În noaptea de Înviere, când toate tresaltă de bucurie, am găsit-o plângând. „Plâng de bucurie”, mi-a spus. „Când am auzit prima dată sunetul clopotelor, am zis: Acum iese părintele din biserică! Apoi, am mai auzit încă o dată sunetul lor. Am zis: Acum înconjoară biserica. Am fost foarte fericită să fie şi eu, de aici, din pat, la slujba Învierii! Am plâns de bucurie!”.
„Din ce ai, poţi să-ţi faci rai” este demonstrat deplin de această bunică. Nu a avut nevoie să fie fizic la biserică, ca să fie fericită – şi-a făcut sufletul biserică şi rai. Ce are ea, cu toată suferinţa, mai mult decât noi, nemulţumiţii din orice? MULŢUMIRE! Cine este mulţumit, este şi fericit.
Mulţumirea este, prin urmare, rezultatul unei inimi care se sprijină pe Dumnezeu. Este sufletul ce se bucură de pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Este acea bucurie care izvorăşte din privirea oricărui lucru mărunt, primit ca dar nepreţuit de la Dumnezeu. La fel ca și în cazul bătrânului din poveste – nu ai nevoie nici măcar de ciorapi, ca să fii mulţumit şi implicit fericit!

Wednesday, May 3, 2017

OCROTITORII SI PROTECTORII FAMILIEI CRESTINE

                              Sfinții Constantin și Elena sunt protectorii familiei

La 21 mai, credincioșii ortodocși și catolici laolaltă îi celebrează pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa, Elena, “cei întocmai cu apostolii”. Sfinții Constantin și Elena şi-au dedicat vieţile credinţei creştine și sunt ocrortitorii familiei.

Cine s-ar fi gândit că rodul iubirii dintre un general roman și o frumoasă hangiță va ajunge, într-o bună zi, împărat și, peste veacuri, alături de mama sa, sfânt prăznuit cu mare fast în lumea creștină?! Este vorba despre Constantin cel Mare, care a ajuns împărat la Imperiului Roman, la numai 21 de ani.

Semnul crucii aduce biruință
Potrivit istoricilor bisericeşti, victoria armatei lui Constantin cel Mare împotriva oştilor mult mai numeroase ale lui Maxentiu, în anul 312, s-a datorat unui vis al împăratului, în care i s-a înfăţişat însuşi Iisus Hristos. Iisus i-a arătat semnul crucii luminos pe cer, spunându-i că dacă va pune crucea pe steaguri, prin acest semn va învinge. Minunea a avut loc şi Constantin a devenit adept al creştinismului. Cu aceeaşi credinţă puternică, mama sa, Elena, a mers la Ierusalim, în căutarea locurilor sfinte din Evanghelii. Ea a descoperit Sfântul Mormânt şi lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Iisus. Acolo, Elena a zidit biserica Sfântului Mormânt, bisericile din Betleem, din Nazaret şi alte sfinte locaşuri. Tot ea a contribuit la mutarea capitalei imperiului, în vechiul Bizanţ, numit apoi Constantinopol, făcând ca oraşul să strălucească mai puternic decât Roma antică, în semn de preţuire şi ca rod al credinţei în Dumnezeu.

Sfinții Constantin și Elena au eliberat credința
Constantin a rămas în istorie drept împăratul care a dat libertate creştinismului, transformându-l în religie permisă de lege, în anul 313, prin Edictul de la Milano. Sub conducerea lui au fost adoptate măsuri favorabile Bisericii, după o lungă perioadă de interdicţii şi persecuţii. Preoţii au primit subvenţii si au fost scutiţi de anumite obligaţii. Spiritul creştin şi-a pus amprenta şi asupra legilor, renunţându-se la pedepsele prea aspre, îmbunătăţindu-se viaţa în închisori, simplificându-se eliberarea sclavilor prin declararea libertăţii lor de către episcopi şi preoţi în biserici, protejându-i pe sărmani, orfani şi văduve. Împăratul Constantin e cel care a decretat duminica zi de odihnă, sărbătoare săptămânală, în care până şi soldaţii mergeau la biserică. Şi tot el a luptat pentru unitatea credinţei, fiind autorul unei mari părţi a Crezului rostit astăzi de toţi creştinii. Constantin cel Mare a murit la zi mare, în Duminica Rusaliilor, fiind înmormântat într-una dintre ctitoriile sale religioase.

Rugăciune
Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, după Dumnezeu şi Maica Domnului, Voi sunteţi nădejdea noastră şi folositorii noştri. Voi ne sunteţi nouă bucurie în vremea necazului, Voi ne ocrotiţi în nevoi şi ne ajutaţi. Voi sfintelor mănăstiri şi biserici le sunteţi păzitori; pentru aceasta cădem înaintea voastră cu lacrimi, rugându-vă să nu încetaţi a ne ajuta nouă neputincioşilor, ci mijlociţi la Dumnezeu şi la preacurata Lui Maică şi pururea Fecioara Maria, ca şi pe noi să ne păzească fără prihană şi pe toţi să ne întărească în credinţă, până la sfârşitul vieţii, spre mântuirea sufletelor noastre. Amin

Rugăciunea a doua către Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena
Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, cei ce sunteţi mai cinstiţi decât toţi împăraţii, aleşii lui Dumnezeu, căzând înaintea voastră cu lacrimi vă rugăm: Daţi-ne mângâiere şi nouă celor ce suntem în necazuri; Voi sunteţi mijlocitori Sfintei Treimi şi puteţi să ne ajutaţi nouă. Auziţi-ne şi pe noi acum, alungaţi de la noi necazurile şi nevoile ce vin asupra noastră în această vremelnică viaţă şi vindecaţi neputinţele noastre, tămăduiţi bolile noastre, potoliţi răutatea noastră, izgoniţi pe vrăjmaşii nosştri văzuţi şi nevăzuţi. Daţi-ne nouă ca în pace şi în linişte să trăim; ajutaţi-ne nouă cu sfintele voastre rugăciuni. Pentru mântuirea sufletelor noastre faceţi-Vă milă cu noi acum, când cu frică şi cu umilinţă zicem către Voi aşa: Bucuraţi-vă, părinţii creştinilor. Amin

                                                                *******
                                              Sfinţii mucenici Adrian şi Natalia
Pentru fericirea familială se fac rugăciuni către Sfinţii mucenici Adrian şi Natalia. Sfinţii Mucenici Adrian şi Natalia din Nicomidia sunt un alt model de căsnicie creştină. Adrian era secretar la curtea împărătească. El trebuia să-i scrie în catastif pe creştinii condamnaţi la moarte de împăratul Maximian şi, văzând dârzenia lor în mărturisirea Domnului, s-a făcut şi el creştin şi s-a dus la pătimire pentru Domnul. Foştii lui tovarăşi îi spuneau: „Nu cumva ai înnebunit şi tu şi vrei să mori? Du-te, şterge-ţi numele din catastif şi adu jertfă zeilor!" Sfântul Adrian le răspundea: „Nu am înnebunit, ci am venit la înţelegerea sănătoasă." Pe chezăşia cunoscuţilor, lui Adrian i s-a dat drumul din închisoare ca să-şi vestească soţia cu privire la ziua caznei - dar, când a călcat pragul casei, Natalia a crezut că s-a lepădat de Hristos şi n-a vrut să-i dea drumul. Adrian a încredinţat-o pe Natalia că nu fuge de chinuri, ci a venit să o vestească despre ziua sfârşitului său, după care s-a dus la muncile cele cumplite. Sfântul Adrian avea douăzeci şi opt de ani. Natalia, tânăra văduvă iubitoare de Dumnezeu, a devenit muceniţă fără sânge, sprijinindu-şi soţul în pătimirile pentru Hristos. In curând s-a mutat şi ea la Domnul şi, la fel ca Adrian, a fost numărată în rândul sfinţilor. Pomenirea lor se face pe 26 august (8 august pe stil vechi).

In tradiţia creştină se face rugăciune pentru buna stare a familiei, precum şi „dacă bărbatul o urăşte fără vină pe femeia sa", Sfinţilor mucenici Gurie, Samon şi Aviva. Şi iată de ce: un oarecare ostaş got, trimis la slujbă în Efes, a luat-o de soţie pe evlavioasa fecioară Eftimia, după ce se jurase mamei acesteia, la mormântul Sfinţilor mucenici Gurie, Samon şi Aviva, că nu-i va face soaţei sale nici un rău, că nu o va jigni niciodată, ci o va iubi şi o va cinsti. După ce şi-a încheiat stagiul militar, a luat-o pe Eftimia cu el şi s-a întors în patria sa, unde s-a dovedit că o amăgise, deoarece acolo avea deja soţie. Eftimia i-a devenit roabă şi a avut de îndurat multe batjocuri şi înjosiri. Când i s-a născut un copil, soţia, gota, geloasă, i l-a otrăvit. Eftimia s-a rugat sfinţilor mucenici care fuseseră martori jurământului amăgitorului, şi Domnul a izbăvit-o de suferinţe şi a mutat-o în chip minunat la Efes, unde s-a întâlnit cu mama sa. Pomenirea Sfinţilor Gurie, Samon şi Aviva se prăznuieşte pe 28 noiembrie (15 noiembrie pe stil vechi).

Sfinţii Mucenici Hrisant şi Daria. Sfântul Hrisant se trăgea dintr-o familie de vază. Părinţii lui se închinau zeilor păgâni. In această credinţă şi-au crescut şi fiul, însă a plăcut înaintea Proniei lui Dumnezeu ca Hrisant să dea peste Sfânta Scriptură, care i-a luminat sufletul înţeleptului tânăr. Acesta a crezut şi s-a botezat. Tatăl lui Hrisant s-a străduit din răsputeri să-şi abată fiul de la creştinism şi l-a căsătorit cu frumoasa Daria, preoteasă a zeiţei Pallas Atena. Totuşi, Sfântul Hrisant s-a priceput să-şi aducă soţia la Hristos, şi tinerii soţi, prin bună învoială, au hotărât să trăiască în feciorie. Hrisant a adunat în jurul său câţiva tineri creştini, iar în jurul Dariei s-au adunat femei şi fete evlavioase. Unii orăşeni s-au plâns eparhului Cellerip că Hrisant şi Daria propovăduiesc necăsătorirea. Sfântul Hrisant a fost chinuit ca să se lepede de Hristos, dar chinurile n-au clintit statornicia mucenicului. Puterea lui Dumnezeu îl ajuta în chip vădit. Sfânta Daria a fost dată de chinuitori într-o casă de desfrânare, însă acolo a păzit-o un leu trimis de Dumnezeu. Pe toţi câţi încercau s-o spurce pe sfântă leul îi trântea la pământ, dar îi lăsa în viaţă. Daria le propovăduia pe Hristos şi-i aducea pe calea mântuirii. înfuriat, împăratul a poruncit ca Sfinţii Hrisant şi Daria să fie omorâţi. Sufletele sfinţilor mucenici s-au înălţat la Domnul. Pomenirea lor se săvârşeşte pe 1 aprilie (19 martie pe stil vechi).

Cuvioşii schimonahi Chiril şi Măria. Chiril şi Măria, boieri din Rostov, erau oameni buni şi plăcuţi lui Dumnezeu: îi ajutau pe cei săraci şi bolnavi, îi primeau pe străini. Soţii aveau un fiu, cu numele de Ştefan, când Dumnezeu le-a mai dăruit unul - pe viitorul întemeietor al Lavrei Sfintei Treimi din Radonej, Cuviosul Serghie. Cu mult înainte de naşterea lui, Pronia dumnezeiască a dat despre el semn că va fi ales al lui Dumnezeu. Odată, când Măria, însărcinată cu el, era în biserică, pruncul, spre marea mirare a tuturor, a strigat de trei ori cu mare glas din pântecele mamei în vremea Liturghiei - şi iată că dreapta Măria, împreună cu soţul său, a dat făgăduinţă că dacă i se va naşte băiat îl va închina lui Dumnezeu.

                                                                            *******
                                          Sfinţii Gurie, Samon şi Aviv (protectorii căsătoriei)

Ştiindu-vă pe voi mijlocitori şi făcători de minuni, locuitorii oraşului Edesa au construit o biserică în cinstea voastră, în care au pus sfintele voastre moaşte, ca toţi cei ce suferă să capete ajutorare; iar noi, având aceeaşi nădejde tare în ajutorul vostru, vă aducem cântările acestea:
Bucuraţi-vă, că de neputinţe trupeşti şi sufleteşti ne vindecaţi;
Bucuraţi-vă, că pe demoni, în numele Domnului, îi alungaţi;
Bucuraţi-vă, ai harului evanghelic binevestitori;
Bucuraţi-vă, ai darului dumnezeiesc cinstiţi purtători;
Bucuraţi-vă, că pentru Domnul multe chinuri aţi pătimit;
Bucuraţi-vă, că întru sfinţii Lui minunat aţi strălucit;
Bucuraţi-vă, Gurie, Samon şi Aviv, răbdători de chinuri şi celor obijduiţi apărători!.


                                                                  *******
                              Sfântul Stelian, ocrotitorul pruncilor şi al familiei creştine
Sfantul Stelian Paflagonul, ocrotitorul pruncilor si al familiei crestine, este praznuit pe 26 noiembrie. Sfantul Stelian s-a nascut in secolul al VI-lea, la Adrianopolis, in provincia Paflagonia din Asia Mica (pe teritoriul Turciei de astazi), intr-o familie foarte bogata.

Luand sub ocrotirea ta pe mame si pe copii, ferindu-i de intristare si de boala, arata-te grabnic vindecator al suferintelor si al bolilor sufletesti si trupesti ale celor ce te lauda pe tine. Bucura te, Sfinte Steliane, mare facator de minuni !

Sfantul Stelian, cunoscut indeobste ca ocrotitor al pruncilor, a fost sfintit si s-a facut locas al Duhului Sfant inca din pantecele maicii sale. Intru toate era curat si plin de dragoste. Pentru aceasta, la vremea potrivita, si-a impartit bogatia pe care o avea saracilor si s-a facut monah. Dorind sa se adanceasca in rugaciune si in cunoasterea lui Dumnezeu, a plecat in pustie. A intrat intr-o pestera in care primea hrana de la dumnezeiescul inger. Primeste puterea de vindeca poporul de diverse boli. Din viata sa aflam ca intr-o zi,  a venit in popor o boala aducatoare de moarte si mureau intr-una pruncii, iar parintii ramaneau fara de copii. Stiind mai multi de nevoitorul si pustnicul Stelian, au inceput a-l lua mijlocitor inaintea lui Dumnezeu, pentru vindecarea copiilor. Maicile care s-au rugat Sfantului Stelian au dobandit alti prunci, iar pruncii bolnavi au fost tamaduiti.
Sfântul Stelian, ocrotitorul pruncilor şi al familiei creştine, s-a născut în sec. VI la Adrianopolis, într-o familie înstărită din ţinutul Paflagoniei, Asia Mică (Turcia de astăzi).

                                                           *******

                                    Sfântul Nicolae Planas, ocrotitorul celor căsătoriţi


Acesta s-a născut în insula Naxos, din părinţi binecredincioşi, primind la botez numele Nicolae. Din fragedă pruncie a avut o aleasă înclinaţie spre cele duhovniceşti, fiind adesea găsit în paraclisul Sfântului Nicolae, aflat pe moşia părinţilor, unde, înfăşurat într-un cearşaf, petrecea timp îndelungat cântând toate cântările bisericeşti ştiute de dânsul.

După adormirea tatălui său, pe când Nicolae avea 19 ani, se mută împreună cu mama şi sora sa în Atena, iar la vârsta de 28 de ani se căsătorește, dobândind un copil. În 1879, este hirotonit diacon, iar în 1884, preot.

După plecarea soţiei sale la cele veşnice, vreme de 50 de ani a liturghisit zilnic, timp în care nu s-a îmbolnăvit niciodată, de la opt dimineaţa, până la două sau trei după-amiaza. Frânt de oboseală, mergea pe la casele celor apropiaţi ai săi şi se odihnea puţin, aşezat într-un fotoliu. Seara, la ora nouă, ajungea la una dintre biserici unde începea privegherea. Mânca în fiecare zi doar seara, iar în toate posturile mânca fără untdelemn. De praznice, cânta paraclisele lor până la Odovanie.

Bucuria şi viaţa sa au fost să slăvească pe Dumnezeu ziua şi noaptea, să săvârşească Liturghii, privegheri, Vecernii, Paraclise, agheazmă, Sfinte Masluri, Parastase. Diferitele bisericuţe unde liturghisea Sfântul Părinte erau pentru mulţi mângâiere şi scăpare.

Ani întregi purta cu sine pomelnicele primite în fiecare zi. Din nemăsurata sa iubire pentru cei trecuţi la cele veşnice, avea pomelnice îngălbenite de vreme, la care adăuga mereu altele, pe toate citindu-le cu purtare de grijă părintească, la fiecare Liturghie. Astfel, prin râvna sa, mulţi vor fi dobândit loc în Împărăţia Cerurilor.

Ajuta familii nevoiaşe, văduve, orfani, mai ales pe văduvele tinere, deoarece sărăcia le împingea la stricăciune, tineri să-și plătească studiile. Şoferii de taxiuri îl duceau fără bani, ştiind că acela care îl ducea pe Sfântul Părinte se bucura de mult câştig în ziua aceea.

Din tot ce făcea şi vorbea, se vedea că nu are nici o idee despre sfinţenia sa, căci lacrimile pentru păcatele lui nu lipseau din ochii lui, deşi încerca să trăiască ascuns şi singur.

Toate neajunsurile din partea oamenilor le primea cu îndelungă răbdare, tăcere şi rugăciune, Dumnezeu de multe ori săvârşind minuni cu nevoitorul său plin de simplitate.

Astfel petrecu Sfântul Părinte o jumătate de veac, fără zgomot, neştiut de nimeni, însă avându-i în inima sa pe toţi, făcând din inima Atenei adevărată pustie şi umplând-o cu mireasma rugăciunii, precum sihaştrii de odinioară pustia.

În anul 1932, Sfântul Nicolae Planas pleacă la cele veşnice, fiind înmormântat, iar la vreme rânduită fiind aflat nestricat, răspândind bună mireasmă şi săvârșind mulţime de minuni celor ce i se roagă cu credinţă.

Trecerea sa în rândul sfinţilor s-a săvârșit la 23 iulie 1992.


                                                                   *******
                                 Sfântul Apostol Simon Zilotul mirele din Cana Galileii
Ocrotitorul căsătoriei  Sfântul Apostol Simon Zilotul, mirele din Cana Galileii.

Sfantul Apostol Simon Zilotul nu este altul decat mirele de la Cana Galileii. Este cinstit pe 10 mai. La nunta acestuia, Iisus a facut prima minune - prefacerea apei in vin. I s-a dat numele de "Canaanitul" si de "Zilotul" spre a-l deosebi de Sfantul Petru si de Sfantul Simeon "fratele Domnului", urmasul Sfantului Iacob la Episcopia Ierusalimului.

Sfantul Simon Zilotul, numit si Natanael, este cel care si-a lasat casa, parintii si mireasa pentru Mirele cel ceresc. Sfantul Simon Zilotul era de neam din Cana Galileei, cunoscut Domnului nostru Iisus Hristos si Preacuratei Maicii Sale, deoarece Cana nu este departe de Nazaret. Odata cu Pogorarea Duhului Sfant, mirele cel din Cana a inceput a propovadui si el, alaturi de Apostoli, Evanghelia in toata lumea. El a propovaduit in Mauritania, Africa si Britania, unde si-a dat si sufletul sau, fiind rastignit si ingropat.

                                                                    *******

         Sfântului Mare Mucenic Eustaţie, ale soţiei sale Teopista şi ale fiilor lor, Agapie şi Teopist.


In zilele împărăţiei lui Traian (98-117), petrecea în Roma oarecare dregător, anume Plachida, de neam bun, slăvit, mai bogat decât alţii şi atâta de viteaz în războaie încât chiar şi numai numele lui era înfricoşat vrăjmaşilor. Acesta a fost ales povăţuitor al oştirilor romanilor, atunci când împăratul Romei, Ţiţ (79-81), a mers cu oaste în pământul Iudeei, şi a arătat multă bărbăţie în războaie.

    Deşi era închinător de idoli cu credinţa, arăta în viaţa sa lucruri creştineşti, hrănindu-i pe cei flămânzi, îmbrăcându-i pe cei goi, ajutându-le celor căzuţi în primejdii, şi liberându-i pe mulţi din legături şi din temniţe. Şi mai mult se bucura de aceasta, când făcând bine cuiva, îi da mâna de ajutor fiind în primejdie, decât atunci când biruia cu mâna pe vrăjmaşi. Era ca un alt Cornelie, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, în toate lucrurile bune desăvârşit, afară numai că nu avea sfânta credinţă, cea în Domnul nostru Iisus Hristos, fără de care toate lucrurile cele bune sunt moarte. Şi avea soţie tot aşa cu fapte bune, ca şi dânsul, cu care a născut doi fii. Plachida şi femeia sa erau foarte buni şi milostivi spre toţi. Îi lipsea aceasta numai, să cunoască pe unul, adevăratul Dumnezeu, pe care neştiindu-l, prin lucruri bune Îl cinstea.

    Deci, iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce vrea ca toţi să se mântuiască şi nu trece cu vederea pe cei ce fac cele bune, n-a trecut cu vederea nici pe acest bărbat virtuos şi nu l-a lăsat pe el ca să piară în întunericul înşelăciunii idoleşti, ci acela (Care în toate neamurile, cel ce se teme de Dumnezeu şi face dreptate, este primit) l-a făcut pe el primit, şi a vrut ca să-i arate lui calea mântuirii cu un chip ca acesta: Plachida, fiind într-o zi, după obiceiul său, la vânătoare de fiare cu slugile sale, a găsit o cireadă de cerbi, şi, rânduindu-şi călăreţii, au început a urmări pe cerbi.

    Şi văzând un cerb mai mare din toată mulţimea, alerga după el. După ce s-a osebit cerbul din grămadă, s-a despărţit şi Plachida de ostaşii săi, cu puţini tovarăşi alergând după el; iar slugile cele ce îi urmau lui, obosind, au rămas departe. Plachida singur, având calul mai iute, a alergat mai departe după cerb în pustie. Alergându-l pe el mult şi fugind departe, cerbul s-a suit pe o piatră înaltă, şi stă pe dânsa; şi sosind aproape Plachida singur, cugeta în sine cam cum ar putea să vâneze cerbul, şi privea la el. Iar înduratul Dumnezeu, Cel ce rânduieşte în toate chipurile mântuirea oamenilor, şi cu judecăţile care ştie povăţuieşte la calea cea adevărată, Acela a vânat pe vânătorul, nu ca pe Cornelie prin Petru, ci ca pe Pavel prin arătarea sa. Căci, stând Plachida mult şi privind la cerb, i s-a arătat lui Hristos, Domnul, astfel: Era o cruce foarte luminoasă între coarnele cerbului, spre care Plachida privind, a văzut asemănarea trupului celui răstignit pe cruce pentru noi, Iisus Hristos. Deci, minunându-se de acea înfricoşată vedenie, a auzit de acolo un glas zicând către dânsul: "De ce mă prigoneşti, Plachido?!" Şi îndată, odată cu acest dumnezeiesc glas, a căzut frică peste el, şi căzând de pe cal la pământ, zăcea ca un mort. Apoi, abia venindu-şi în sine, a zis: "Cine eşti tu, Doamne, cel ce grăieşti cu mine?" Iar Domnul i-a zis lui: "Eu sunt Iisus Hristos, care Dumnezeu fiind, pentru mântuirea omenească îmbrăcându-mă în trup, de voie am pătimit, şi cruce am răbdat; iar tu, neştiindu-Mă, Mă cinsteşti, pentru că lucrurile tale cele bune, şi milosteniile cele multe s-au suit înaintea Mea, şi Mi-am adus aminte să te mântuiesc pe tine. De aceea, M-am arătat ţie prin această vieţuitoare, ca să te vânez întru cunoştinţa Mea, şi să te unesc cu credincioşii robii Mei, pentru că nu vreau ca omul cel ce face lucruri drepte, să piară încurcându-se în cursele vrăjmaşului".

    Şi sculându-se Plachida de la pământ, n-a văzut pe nimeni, şi a zis: "Acum, Doamne, cred că Tu eşti Dumnezeul cerului şi al pământului, şi Făcătorul a toate făpturile. Deci, Ţie unuia mă închin, iar pe alt Dumnezeu, afară de Tine, de acum nu voi să ştiu, ci Ţie Doamne mă rog! Povăţuieşte-mă pe mine, ce să fac!" Şi s-a făcut un glas către dânsul, zicându-i: "Să mergi la un preot creştin şi să te botezi de către dânsul, şi acela te va învăţa pe tine calea mântuirii". Acestea auzindu-le Plachida, s-a umplut de bucurie şi de umilinţă, şi căzând la pământ, s-a închinat cu lacrimi Domnului Celui ce i s-a arătat lui, şi se căia că până atunci n-a ştiut dreptatea, şi n-a cunoscut pe Dumnezeu Cel adevărat. Dar se bucură cu duhul că s-a învrednicit de un dar ca acela, care l-a adus pe el la cunoştinţă, şi la calea cea dreaptă l-a povăţuit. Apoi, încălecând pe cal, s-a întors la ai săi veselindu-se cu duhul, şi nespunând nimănui ceea ce se întâmplase.

                                                                         *******  
                                                                  
                                                                   Sfinții Ioachim și Ana


Sfintii Ioachim și Ana și-au dorit foarte mult copii, însă nici după 50 de ani de căsătorie nu au reușit să dea naștere unui prunc. Dumnezeu s-a îndurat de ei și le-a oferit o fiica, pe nume Maria, despre care Arhanghelul Gavriil le-a zis că este „vas ales lui Dumnezeu”. Pentru a-i mulțumi Domnului pentru milostenie, Părintii Ioachim și Ana au dus-o pe Maria la Templu la vârsta de 12 ani, pentru a intra în serviciul religios.

Sfinții Ioachim și Ana sunt considerați octrotitorii familiei și cei ce îi ajută pe parinți să aibă copii sănătoși. Preoții spun că cei care se roagă la acești doi mari Sfinți primesc acest dar: un copil.

Piciorul stâng al Sfintei Ana, mama Fecioarei Maria și bunica lui Hristos, se păstrează în Schitul Sfânta Ana Mare, cel mai însemnat schit din întreg Sfântul Munte. Potrivit mărturiei lui Procopius, în vremea domniei împăratului Iustinian cel Mare (527-565), în capitala bizantină – Constantinopol – a fost ridicată o biserică închinată Sfintei Ana.

Potrivit tradiției Bisericii, Sfânta Ana, bunica lui Hristos, a trăit 69 de ani, iar Sfântul Ioachim, bărbatul ei, a trăit 80 de ani. La vârsta de numai 12 ani, Fecioara Maria era deja orfană de ambii părinți, în vremea în care ea viețuia în Templu. Sfânta Ana este mijlocitoare pentru nașterea de prunci.

Moaștele Sfintei Ana, mama Maicii Domnului și bunica Mântuitorului Iisus Hristos, se află păstrate în Schitul Sfânta Ana, în Munte Athos.


Moaștele Sfintei Ana au fost aduse, din Țara Sfântă în Constantinopol, în anul 710, acestea fiind păstrate în biserica Sfânta Sofia, până în anul 1333. Prăznuirea sfintei, în întreaga Biserică Ortodoxă, se face în ziua de 9 septembrie, imediat după Nașterea Maicii Domnului.

În bisericile Sfântului Munte se mai află și alte Moaște ale Sfintei Ana. Astfel, în biserica din Mânăstirea Cutlumus se află întregul picior drept al Sfintei Ana. În biserica din Mânăstirea Stavronikita se păstrează mâna Sfintei Ana. Părți din trupul Sfintei Ana se mai află și în Catedrala Patriarhatului din Ierusalim și Antiohia, în Mânăstirea Kykkos, din insula Cipru, cât și în alte biserici și mânăstiri din lume.

                                                                           *******

                                Sfinții Petru și Fevronia model de căsătorie creștină

Sfinții Petru și Fevronia sunt un model de căsătorie creștină, motiv pentru care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Rusia i-a declarat ocrotitori ai familiei, în special ai tinerilor proaspăt căsătoriți.
finții Petru și Fevronia de Murom sunt prăznuiți pe 25 iunie (ziua adormirii în Domnul) și pe 23 iunie (Soborul Sfinților din Vladimir).

Sfântul Petru a fost al doilea fiu al Cneazului Iuri Vladimirovici de Murom. În anul 1203, după moartea fratelui său, Petru a moștenit tronul din Murom.

Cu câțiva ani înainte de aceasta, tânărul Cneaz s-a îmbolnăvit de lepră, și nimeni nu a putut să-l vindece. Într-una din zile i s-a descoperit în vis că fata unui apicultor l-ar putea vindeca.

Tânăra Fevronia era o fecioară smerită și evlavioasă care locuia în casa părinților săi din satul Laskova, din gubernia Ryazan. Ea era foarte înțeleaptă și cunoștea proprietățile plantelor, cu ajutorul cărora vindeca diverse boli.

Cneazul și-a trimis îndată emisarii la locul indicat în vis.

În clipa în care a văzut-o pe Fevronia, Cneazul s-a îndrăgostit de ea. Cunoscând-o și văzându-i evlavia, virtutea și înțelepciunea, Petru i-a promis că se va căsători cu ea după ce se va vindeca. Tânăra l-a vindecat pe Cneaz, dar acesta nu s-a ținut de cuvânt. Apoi, el s-a îmbolnăvit din nou, și venind rușinat că nu și-a ținut promisiunea, a rugat-o pe Fevronia să-l vindece din nou. Ea i-a prescris același tratament ca și mai înainte.

Când s-a vindecat complet, Cneazul Petru s-a căsătorit cu tânăra Fevronia, trăind în evlavie și ascultând poruncile lui Dumnezeu. Soții au trecut cu dragoste și smerenie prin toate încercările.

Boierii din orașul Murom nu au găsit-o pe Cneaghina Fevronia potrivită pentru Petru, cerându-i să o părăsească. Ei, influențați de soțiile lor, respingeau pe tânără datorită originilor sale. Auzind de intențiile lor, Cneazul Petru a preferat să renunțe la putere și bogății, plecând în exil cu soția sa, navigând de-a lungul râului Oka.

Curând, mânia lui Dumnezeu s-a abătut asupra orașului Murom, iar poporul a cerut revenirea Cneazului Petru și a Cneaghinei Fevronia.

După ce s-au întors, Sfinții Petru și Fevronia au ajutat foarte mulți oameni cu daruri și rugăciuni. Ei și-au tratat toți supușii ca și cum ar fi fost proprii lor copii: îi adăposteau pe pelerini, îi hrăneau pe cei flămânzi, îi îmbrăcau pe cei goi și îi ajutau pe săraci în necazurile lor.

Petru și Fevronia și-au strâns comorile lor nu pe pământ, ci în ceruri.

Când au simțit că li se apropia moartea, Petru și Fevronia s-au rugat lui Dumnezeu ca să moară împreună. De asemenea, ei au cerut ca să fie înmormântați în același mormânt și în același sicriu. Apoi au mers împreună și au luat voturile monahale, Cneazul Petru devenind călugărul David, iar Cneaghina Fevronia - Eufrosina.

Au murit în aceeași zi și la aceeași oră, pe 25 iunie 1228.

După moartea lor, unii oameni au decis că nu se poate ca un călugăr să fie înmormântat în același sicriu cu o călugăriță. Astfel, au așezat trupul Sfântului Petru în Catedrala Nașterea Maicii Domnului, care se afla în interiorul orașului Murom, iar trupul Cneaghinei Fevronia a fost așezat în Biserica Înălțării Sfintei Cruci, ce se afla înafara zidurilor orașului.

În dimineața următoare, poporul a găsit sicriele Sfinților Petru și Fevronia goale, iar trupurile lor erau așezate împreună în sicriul de piatră pe care și-l comandase când erau în viață. Neînțelegând sensul celor întâmplate, oamenii au așezat din nou trupurile în sicrie separate. În dimineața următoare, trupurile Sfinților Petru și Fevronia au fost găsite iarăși în sicriul de piatră.

Din acel moment, nimeni nu a mai îndrăznit să atingă trupurile lor sfinte, lăsându-le în mormântul din Catedrala Nașterea Maicii Domnului din Murom.

Oricine se atinge cu credință de mormântul în care se află Sfintele Moaște ale Sfinților Petru și Fevronia, primește ajutor și vindecare în ispite și boli.

Sfinții Petru și Fevronia sunt un model de căsătorie creștină, motiv pentru care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Rusia i-a declarat ocrotitori ai familiei, în special, ai tinerilor proaspăt căsătoriți.

                                                                 ********

                                               Sfintii Mucenici Timotei si Mavra

Sfintii Mucenici Timotei si Mavra au dobandit moarte Martirica la anul 286 , in vremea persecutiilor din timpul imparatului Diocletian.
Sfintii Mucenici Timotei si Mavra erau casatoriti de numai doauzeci de zile atunci cand au fost prinsi si dusi inaintea guvernatorului cetatii Tebaida, Arianus.
Acesta intrebandu-l pe Timotei cine este, Mucenicul a raspuns ca este Crestin si ca fusese citet in biserica .
Atunci guvernatorul a incercat sa-l intimideze, aratandu-i toate instrumentele de tortura ce se gaseau la fata locului.
Insa Timotei , l-a intrebat la randul sau pe guvernator cum de nu vede Multimea Ingerilor din jurul sau care il Intaresc .
Din acea clipa, Arianus a poruncit ca Timotei sa fie supus la numeroase chinuri .
La patimirile Sfantului a fost de fata si sotia sa Mavra , Care a Marturisit la randul Ei Credinta in Hristos .
Dupa multe alte torturi , Timotei si Mavra au fost Rastigniti fata in fata .
Au ramas astfel timp de zece zile , graind Unul catre Celalat si Intarindu-se , iar apoi au Trecut la Cele Vesnice .